NARCISISM ŞI HOMOSEXUALITATE
Multiculturalismul de tip minoritar, devenit preocupare centrală în ideologia „politicii corecte”, importată de Uniunea Europeană dinspre Noua Stângă Americană, pare un produs al democraţiei şi asemenea statut, desigur, ar putea fi oricând demonstrat. Numai că, tot logica, ne arată că deplasarea accentului de la principiul majorităţii la cel al minorităţii arată o surprinzătoare răsturnare a temeliilor democraţiei europene, care a creat o civilizaţie a echilibrului dintre autohtoni şi periferici (în terminologia lui Neagu Djuvara[1]), echilibru oglindit în doctrina „drepturilor omului”, produs, la rândul ei, al creştinismului. Cum nu există sistem politic perfect, conceptul democraţie poartă cu el o anume ambiguitate, ascunzând urme ale altor sisteme, considerate revolute, ca oligarhie, tiranie etc. Şi asta deoarece democraţia este un sistem care are în sine propria negaţie, dat fiind că, logic, este o imposibilitate practică: demos-ul nu poate să se autoconducă decât prin reprezentanţi. Or, „reprezentanţii”, mulţi coruptibili fiind, îşi trădează condiţia de elite, uitând că reprezintă majoritatea şi sfârşind prin a i se substitui autarhic, ajungând să trăiască în euforia narcisismului de grup. Nimeni nu a surprins mai bine aceste „subtilităţi” ale democraţiei ca Eminescu. Este chiar esenţa teoriilor „păturii superpuse” şi a „compensaţiei”, legate organic una de alta. Elitele conducătoare care nu-şi împlinesc menirea democratică a „compensării” demos-ului, se transformă, inevitabil, în oligarhie, împingând democraţia în cleptocraţie, stadiu, bunăoară, la care a ajuns „democraţia” românească în ultimii douăzeci de ani. Aşa că definiţia cea mai potrivită a unei astfel de „democraţii” a dat-o Eminescu în sonetul Democraţia: „Acele mofturi scrise-n mii de coale/ Prin care răii pun la cale mulţii”. Astfel, minoritatea narcisiac-egoistă se înstăpâneşte peste majoritate, ruinând-o. Noutatea adusă de promotorii „corectitudinii politice” e că nu mai recunosc nici măcar principiul majorităţii, înlocuindu-l cu „majorităţi minoritare”, o struţo-cămilă menită să ducă la ruinarea Europei, după opinia recentă a lui Neagu Djuvara, mărturisită într-un interviu din Cultura, care a făcut înconjurul ţării, prin internet: „Din păcate, Europa de mâine va aparţine arabilor şi ţiganilor. De aceea considerăm că cea mai gravă crimă făcută împotriva europenilor de baştină şi a culturii europene este deschiderea largă a porţilor Europei hoardelor barbare şi hămesite de foame din Asia şi Africa, hoarde care vor transforma Europa creştină, civilizată şi prosperă de astăzi în Euro-Indo-Arabia de mâine, în care urmaşii noştri vor putea, probabil, supravieţui pentru câteva generaţii în «rezervaţii»… Iar noi, europenii de rând, stăm cu braţele încrucişate Şi ne văicărim de toate ticăloşiile care se petrec sub soare fără a întreprinde nimic. Aşa încât ne merităm soarta, spre ruşinea noastră, a tuturor!”
Şi: „Gândiţi-vă că doar pe parcursul unui secol Europa va deveni metisă. Mie îmi este clar că indo-europenii se sinucid încet, dar sigur. Adică nu mai fac copii, nu mai au nici o ambiţie. De zeci de ani. Noi nu suportăm un «atac» al lumii a treia. Dimpotrivă, noi am creat un gol, pe care cei din lumea a treia, extrem de prolifici, vin să-l umple”. Eminescu a vorbit de mult despre un gol etnic care va nimici, în cele din urmă, România. Va nimici şi Europa. Cauza cea mai adâncă: degradarea comunităţilor naţionale în narcisism individual şi de grup. Comunitatea de civilizaţie şi de cultură este înlocuită cu idolatrizarea individului şi a grupurilor minoritare de orice fel: etnice, sexuale, religioase, corporatiste etc. În democraţiile tradiţionale, indivizii şi grupurile se integrau organic în comunitate. Acum, majorităţile trebuie să se „integreze” în standardele impuse de grupurile minoritare. Este exact ceea ce surprinde cu amărăciune Neagu Djuvara.
Să revin la o afirmaţie simplă: europenii „nu mai fac copii”. Cauzele pentru care europenii nu mai fac copii sunt multe, dar multiplicitatea aceasta se petrece pe fondul secularismului modern şi postmodern, elitele uitând că fundamentul oricărei civilizaţii este religia. Că UE refuză a-şi mai recunoaşte rădăcinile creştine nu este pentru nimeni un secret, de vreme ce în simulacrul de Constituţie tocmai fundamentul creştin este eliminat, semnul cel mai sigur că Europa acceptă ceea ce Neagu Djuvara numeşte sinucidere. Este eliminat în numele multiculturalismului „corect politic”. Majorităţile naţionale acceptă, astfel, să dispară odată cu statul naţional, suferind toate agresiunile minoritare de orice fel până în clipa când ele însele vor deveni grupuri minoritare supravieţuinde, în „rezervaţii”, cum zice acelaşi Djuvara, pentru câteva generaţii.
De fapt, ce înţeleg „corecţii” prin multiculturalism? Să nu vă faceţi iluzia că e vorba de toleranţa culturilor minoritare care, prin hazardul istoriei, fiinţează în sânul culturilor naţionale. O asemenea toleranţă a fost demult codificată în democraţiile europene. „Corecţii”, cum am demonstrat în studiul De la marxism la „corectitudinea politică”[2], nu fac decât să desăvârşească vechiul vis internaţionalist de a distruge creştinismul şi cultura europeană pentru ca ideea globalistă să triumfe în era postcomunistă. Pentru asta, ei au înlocuit arma de luptă numită proletariat cu alta, aparent sofisticată, aceea a minorităţilor de orice fel, ştiut fiind că eterogenizarea maximă duce, fatalmente, la omogenizare maximă, recte la globalism depersonalizant. Efectul imediat şi pe termen lung este slăbirea şi dispariţia instituţiei europene a familiei tradiţionale. În locul familiei, este proclamată idolatria individului, căruia i se conferă, aparent, drepturi nelimitate, ceea ce îl împinge pe individ în sfera narcisismului secundar. Dogma păcatului originar este decretată ca aberantă, omului proclamându-i-se, rousseauist, inocenţa de la natură, din care rezultă că are dreptul la fericire văzută ca divertisment sans rivages. Acesta este idealul postmodernist care li se inoculează tinerilor. La paradisul economic al utopiei comuniste, se adaugă utopia divertismentului. Poveste veche: pâine şi circ. Anticamera căderii Imperiului Roman.
Să vedem cum sunt instrumentate actualele minorităţi în sensul sinuciderii Europei. Feminismul, care, la începuturi, a fost o mişcare de recunoaştere legitimă a drepturilor femeii într-o societate cu accente patriarhale, a devenit calea regală de nimicire a familiei. Femeia, ca individ, are dreptul să nu mai nască, întrucât naşterea produce durere, apoi griji de creştere şi îngrijire a copiilor. Plăcerile sexuale şi divertismentul vieţii, dedicarea exclusivă carierei profesionale etc. sunt ispite cărora cu greu cineva le poate rezista. Maternitatea este sortită dispariţiei, „mitul” familiei se prăbuşeşte. Libertatea sexuală neîngrădită reduce erosul la legături pasagere, lipsite de obligaţii. Miracolul iubirii dispare, ca şi al maternităţii. Spre „compensaţie”, corecţii stimulează un alt tip de „familie”, semn al unei civilizaţii viitoare, pe care încă Michel Foucault a numit-o civilizaţie gay, în care „discriminarea” sexuală dispare. Astfel, „naturală” nu mai trebuie considerată, neapărat, împărţirea indivizilor pe două sexe, întrucât viitorul s-ar putea să fie al celui de al treilea sex: homosexualul, respectiv – lesbiana. Homosexualitatea a devenit una dintre cele mai puternice minorităţi în postmodernitate. Lupta pentru recunoaşterea familiei gay triumfă peste tot în Europa, Biserica şi guvernele care încă i se opun fiind decretate „antidemocartice” şi „fundamentaliste”. Când Foucault şi-a mărturisit public înclinaţiile homosexuale, <comentatorii săi au sesizat că există o corelaţie între polivalenţa, aproape obscură, a discursului său şi ambiguitatea sexuală. El a acordat o mare atenţie unui caz celebru de hermafrodism, cel al lui Herculine Barbin, care a stimulat apariţia teoriei celui de al treilea sex, în care a fost inclus şi homosexualul. Aversiunea lui Foucault faţă de heterosexuali a ajuns până acolo încât a emis teza că „discriminarea” sexuală în bărbat şi femeie este o structură impusă de societate, nefiind „naturală”, astfel că îi rămâne omului, ca sarcină a „noii antropologii”, o revoluţie comparabilă cu a Supraomului nietzschean. Iar prima teză a acestei revoluţii ar fi: „Trebuie să ne eliberăm de instanţa sexului”, teză asociată cu întrebarea-cheie: „Avem nevoie de un adevărat sex?”[3]. Evident, răspunsul e negativ. E nevoie de o desprindere a omului de natural, de biologic, de sub tirania sexului. Rostul homosexualilor pe lume e să producă o asemenea eliberare, căci ei nu suferă de o „maladie a instinctului sexual”, cum se crede, ci sunt fiinţe evoluate, capabile să împingă umanitatea spre „noi modalităţi de viaţă care să se sustragă problemei identităţii şi dorinţei”[4]. Foucault este un vizionar: el prevede o nouă cultură şi civilizaţie, cu un stil de viaţă „gay”, în care înclinaţiile heterosexuale să fie excepţia, iar nu regula. De aici repulsia lui Foucault (dar şi a celorlalţi filosofi ai nonidentităţii) faţă de origine, de identitate. Ambiguitatea fiinţei care-şi neagă originea duce la necesitatea transformării radicale şi perpetue a omului. Foucault acuză creştinismul că a încorsetat omul în identitate, silind indivizii „a se recunoaşte drept subiecţi ai plăcerii, dorinţei, tentaţiei şi li s-a solicitat, prin mijloace diverse (examene de sine, exerciţii spirituale, mărturisiri) să etaleze, în legătură cu ei înşişi şi cu partea lor cea mai secretă, jocul adevărului şi al falsului”, ca incitare la discurs, care a dus la o cunoaştere specifică. Mai mult: „Eliberarea de instanţa sexului prin experienţa erotică reprezintă un focar de rezistenţă împotriva dispozitivului puterii prin care subiectul a fost identificat cu propria sa sexualitate”. Astfel, homosexualitate înseamnă „desubiectivizare”, „o încercare permanentă de a nu mai fi acelaşi”[5]. Acesta e şi sensul diseminării lui Derrida>[6].
Este, într-adevăr, homosexualitatea un stadiu superior de evoluţie a omului, pe când heterosexualismul unul depăşit, rudimentar, bun doar pentru procreare? Să se afle omenirea în pragul unei noi ere în care continuitatea speciei să se producă nu pe cale naturală, ci prin clonare de laborator, pentru ca să se asigure apariţia doar a unor supraoameni? Raţiunea ne spune că e vorba, mai degrabă, de pragul unui dezastru, demn de imaginarul science fiction. Revizuirea tuturor valorilor europene echivalează cu eliminarea lor. De pildă, curentul gay militează pentru o nouă Biblie, din care să fie eliminate pasajele despre Sodoma şi Gomora[7]. Aşadar, o Biblie „corectă politic”. În realitate, Biserica nu-i condamnă ca indivizi pe homosexuali, ci doar încearcă să-i salveze din nematurizare spirituală. Căci despre o „nematurizare” psiho-somatică e vorba, care-i face vulnerabili în faţa vieţii, chiar şi-n cazurile de remarcabilă putere de creativitate, de care dau dovadă unui inşi. Altfel spus, homosexualitatea nu trebuie incriminată juridic, ci înţeleasă ca impas existenţial, care nu poate fi stimulată ca valoare a unei viitoare civilizaţii. Psihanaliza a ajuns la concluzia că homosexualitatea este o formă de narcisism secundar. Narcisismul secundar dezvoltă şi alte abateri de la maturizarea sexuală a indivizilor, cele mai multe putând duce către aspecte maladive de tipul psihozelor. Precaritatea ontologică a omului căzut este străveche, de la fratricidul biblic până la antiteza lui încifrată în mitul lui Narcis. Sigmund Freud, Jacques Lacan ş.a. au analizat cele două stadii ale narcisismului: primar şi secundar. Cel dintâi e din fire, identificabil, în forma lui absolută, în existenţa intrauterină şi până la investirea libidoului în sexul opus, aşa-numitul stadiu/stadii al/ale oglinzii de după naştere. Încă din 1898, Elis Havelock introdusese termenul de autoerotism în care Freud va stabili veriga de legătură între narcisism şi homosexualitate (Analiza homosexualităţii, 1910, Pentru a introduce narcisismul, 1914). Narcisismul primar mai înseamnă apariţia imaginii de sine, Eul (cunoaşte-te pe tine însuţi), ca dezvoltare a identităţii-arheu, persistentă pe tot parcursul vieţii. Eul arheic este axa existenţială a individului. Dar absolutizarea lui duce la solipsism, narcisismul primar fiind deviat în narcisism secundar, ca obstacol în calea socializării. „Esenţialul narcisismului – spune R. Lafon – rezidă nu atât în faptul că imaginea Eului mi-ar părea adorabilă, ci că îmi pare infinit de importantă, încărcată de un accent absolut, într-un mod pozitiv sau negativ, după experienţe trăite, glorificări şi umiliri, succese şi eşecuri”[8]. Trecerea de la narcisismul primar la maturizare sexuală pare intermediată de autoerotism, când energia libidinală este orientată integral către propria persoană. Maturizare înseamnă orientarea energiei libidoului către persoana de sex opus, altfel individul rămâne fixat într-un stadiu anacronic. Acesta este narcisismul secundar, care poate rămâne în autoerotism (Onan) sau să-şi caute un obiect izomorf sieşi, bărbat, în cazul indivizilor de sex masculin, sau femeie, în cazul lesbienelor. Aşadar, o alteritate mutilată şi ambiguizată de neputinţa de a ieşi din narcisism, celălalt nefiind chiar Eu, ci un simulacru de Eu, un obiect libidinal care nu urmează Firea, riscând să cadă în patologie. De aceea, onanismul, homosexualitatea şi lesbianismul înseamnă intrarea speciei umane într-o înfundătură doar a plăcerii, fără perspectiva înnoirii vieţii.
Devierea spre moarte a homosexualităţii trebuie privită ca o dramă existenţială, nu cale de emancipare a omului. Cercetări recente au stabilit că sănătatea homosexualilor este cu mult mai primejduită decât a heterosexualilor[9]. Dr. Genoveva Tudor documentează că homosexualitatea nu este un dat genetic, cum le place unor să susţină pentru a legitima ilegitimul, ci o consecinţă a nematurizării, maturizarea fiind întreruptă în convieţuirea cu părinţi homosexuali, incestuoşi, în medii în care sunt abuzaţi sexual, în relaţiile cu profesorii homosexuali, indivizi din aceeaşi speţă cu pedofilii, efebofilii şi androfilii, toţi căzuţi în minimalism heterosexual. Un exemplu celebru ar putea fi Hitler, care a făcut atâta rău naţiunii germane, împingând-o spre moarte. Lothar Machtan (Hitler’s Geheimnis: Das Doppelleben eines Diktators, 2001), dar şi Norman Mailer (The Castle in the Forest, New York, Random House, 2007) au subliniat precedentele erotice din familie. Hitler a fost produsul unui incest între tatăl său Alois şi nepoata acestuia Klara Poetyl. Excesele sexuale ale lui Alois s-au exercitat mai întâi faţă de mama Klarei. Trauma Klarei a dus la o deviere homosexuală, trăită de ea, apoi de Hitler însuşi, paranoia lui structurându-se pe acest fond nefericit. Indivizii gay sunt în imediata vecinătate a bolilor mintale, agresaţi de boli digestive, de hepatită, de boli venerice şi SIDA, de cancer de col uterin, de neurosifilis, de droguri, alcoolism, prostituţie, mergându-se până la crimă sau suicid. Homosexualii poartă cu ei greutatea păcatului, a urii de sine. Încetarea, în 1973, a definirii homosexualităţii ca patologică şi înlocuirea calificativului cu gender identity disorder nu a dus la nici o salvare reală a homosexualilor[10]. Tulburările de identitate de gen sunt, pur şi simplu, tulburări care ţin de sfera narcisismului secundar, dar cu malformaţii genetice, şi ele cer o terapie adecvată[11].
În Un epilog teologic, din cartea citată, Răzvan Codrescu avertizează că devianţa sexuală este marea provocare a postmodernităţii. Promotorii ei culpabilizează societatea heterosexuală şi cer să fie asimilaţi „normalităţii” nu doar de societatea civilă, ci şi de cea eclezială. Liderul grupării „Accept”, Florin Buhuceanu, fost student la teologie, susţine, nici mai mult, nici mai puţin, că homosexualitatea este plăcută lui Dumnezeu[12]. Teologic, homosexualitatea nu poate fi decât „partea diavolului”[13], nu pentru a-i demoniza pe devianţi, ci pentru a-i îndemna să caute salvarea în diversitatea persoanelor, antinarcisiacă, prin excelenţă, cum scria Vladimir Lossky: „misterul singularului şi pluralului în om reflectă misterul singularului şi pluralului în Dumnezeu; aşa cum principiul personal în Dumnezeu cerea ca natura cea unică să se exprime în diversitatea persoanelor, la fel în omul creat după chipul lui Dumnezeu. Natura umană nu poate exista în posesiunea unei monade; ea cere nu singurătatea, ci comuniunea, sau diversitatea cea bună a iubirii”[14].
Nu ne rămâne decât speranţa că, într-un viitor apropiat, diriguitorii Europei se vor trezi din noul drog ideologic, aşa cum intelighenţia occidentală a reuşit să se smulgă de sub mirajul revoluţiei sovietice, contribuind la îngroparea sistemului internaţionalist.
[1] Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, ed. a treia revăzută şi adăugită, trad. din franceză de Şerban Broché.
[2] Cf. Theodor Codreanu, Polemici „incorecte” politic, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura „Ştefan Lupaşcu”, Iaşi, 2011, col. „Radiografii”.
[3] Cf. Gabriela Creţu, Discursul lui Foucault, Editura Cronica, Iaşi, 2004, p. 199 şi urm.
[4] Ibidem, p. 202.
[5] Ibidem, pp. 204-206.
[6] Cf. Theodor Codreanu, Transmodernismul, Editura Junimea, Iaşi, 2005, pp. 67-68.
[7] Vezi Facerea, 19, Leviticul, 18, Pavel, Romani, 1.
[8] Apud Constantin Gorgos, coord., Dicţionar enciclopedic de psihiatrie, vol. III, M – R, Editura Medicală, Bucureşti, 1989, p. 182.
[9] Cf. Bolile homosexualilor, Editura Christiana, Bucureşti, 2005, documentar de Dr. Genoveva Tudor, epilog de Razvan Codreascu.
[10] Ibidem, p. 31.
[11] Cf. Standarde de îngrijire pentru tulburările de identitate de gen, trad. de Anca Liana Vaida, Asociaţia „Accept”, Bucureşti, 2010, ediţia a şasea.
[12] Bolile homosexualilor, pp. 101-102.
[13] Ibidem, p. 104.
[14] Apud Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, I, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 1978, p. 403.
