Încremenirea în proiect

Citisem de la New York despre filmul Sunt o babă comunistă (2013), prezentat cu mare tam-tam ca o comedie, în stilul deşănţat al producătorului MediaPro, care, cu ProTv în frunte, îşi bat joc de 23 de ani fără ruşine de un popor prea răbdător, creând o nouă Românie, o Românie de fraieri, de patibulari manipulabili. De aceea, cum am revenit în ţară, am căutat să văd acest film, dar fără prea mare entuziasm, aşteptându-mă să fie în stilul manelist cunoscut, aşa cum îl prezintă şi titlul, în băşcălie deterministă.

Dar realitatea m-a contrazis. În primul rând că am văzut filmul cu doar încă trei spectatori în sală. La „Patria”, o sala cu peste o mie de locuri. Publicul format de ProTv nu gustă aşa ceva, adică o dramă, cu accente tragice. Românii nu vor să se vadă într-o oglindă fidelă, ei preferă să fie aburiţi, minţiţi.

Un astfel de film îi deziluzionează. Fiindcă este un film despre deziluzii, despre lipsă de ideal, despre încremenire. Luminiţa Gheorghiu, care joacă personajul principal, “baba comunistă”, numită Emilia, este filmată cu figura împietrită, este surprinsă adesea privind în gol, mută. Ca Fefeleaga.

Regizorul filmului, Stere Gulea, ar fi putut să facă racorduri cu această stare eternă a românilor, ba chiar cu teoria fatalismului lui Conta. O fatalitate de neînţeles bântuie asupra istoriei noastre, surprinsă perfect de marii scriitori, de la Eminescu la Sadoveanu.

O lume încremenită, o lume în aşteptare, aşa cum aflăm la un moment dat din dialogul dintre Emilia şi Ţucu (Marian Râlea), soţul babei. Ea îl întreabă pe stradă, privind la un grup de oameni: “Ce fac ăştia aici?”. Şi el îi răspunde: “Aşteaptă. Ce dracu’ aşteaptă?”

Au aşteptat să cadă Ceauşescu. Acum aşteaptă să cadă Băsescu. Ieri Iliescu, şi tot aşa. Din aşteptare în aşteptare. În acest fel, însăşi revoluţia este anulată, e fără sens. De altfel, românii manipulabili au demonstrat că se pricep minunat de bine să compromită orice. Au compromis comunismul, apoi neocomunismul, zis şi capitalismul în zdrenţe, de ce nu ar compromite şi revoluţia?

De fapt, totul este compromis aici. În primul rând omul. Un om manevrabil, needucat, patibular, nu are nici o şansă să fie om. Cred că fiinţe satanice ca alde Patahârbici, Sârbu, Pacepa, îşi râd în barbă. Am şi văzut o scenă, în care se băteau pe burtă: “Iar i-am păcălit, frate!”

Era şi timpul să vină un regizor din vechea gardă şi să reabiliteze ideea de intelectual. Stere Gulea a făcut filmul ca un intelectual care nu comite un hiatus istoric, care priveşte istoria cu seriozitate, ca pe un proces. Tinerii cineaşti s-au tot străduit să facă “procesul comunismului”, nu au reuşit, fiindcă l-au privit în băşcălie, iată că a venit acum timpul să li se facă lor un proces. În Sunt o babă comunistă există o echipă de filmare tânără care face un film despre Ceauşescu, despre epoca lui. Şi se caută “actori” (martori). Este găsită baba, renumită că a fost comunistă. I se spune chiar să vină şi cu carnetul de partid, pe care ea îl păstrase. Şi unde? În spatele unei icoane a Maicii Domnului. Pentru ea, carnetul de partid este tot atât de sfânt ca şi o icoană. Şi Stere Gulea nu tratează nici o clipă în băşcălie condiţia personajului său. Fiindcă în România există încă milioane de oameni ca Emilia. Nu poţi să-ţi baţi joc de ei, aşa cum fac alde Mungiu et co., băşcălie de părinţii lor!

Noii cineaşti se inspiră din Epoca de Aur, dar o tratează patibular. Nu o privesc cu luciditate.

Singura greşeală a lui Gulea este că momentele retro, flash-back-urile eroinei, le tratează alb-negru, când pentru ea au fost color. Dimpotrivă, ceea ce se întâmplă cu fata ei, Alice (Ana Ularu), este alb-negru.

Ea e căsătorită cu un canadian, cu care a venit acasă, în România, la părinţii ei. E însărcinată. Dar din dialogul cu soţul ei reiese că o duc foarte prost, că el e campion în proiecte ratate. Bătrânii îşi dau seama de adevăr. Şi ei vor face un efort suprem, îşi vând apartamentul, ca să-i ajute pe copii, iar ei se mută la ţară, unde aveau o casă, pe care antreprenorul, cu o figură de chinez, refuză să o cumpere, preferă apartamentul din oraş (Călăraşi). Acţiunea filmului nu se petrece la ţară, cum fals îl prezintă producătorii pe Internet. Atmosfera din apartament poate părea ca la ţară, cu mese pline de produse ţărăneşti, dar orăşenizarea se vede pe chipul personajelor. Luminţa Gheorghiu şi Marian Râlea dau o notă de demnitate lumii lor, României, aşa cum a făurit-o generaţia lor de comunişti. Există şi o dispută între mamă şi fiica ei, care nu înţelege “ce a făcut comunismul pentru tine?” Mama îi răspunde foarte serios: “Fabrici şi uzine”. Pe care capitalismul de azi nu le-a construit. Iar leit-motiv este fabrica în care ea a lucrat, acum în paragină, ca în pânzele lui Leonardo Silaghi, dar pe care partea introspectivă o aduce în prim-plan. O transformă în “nostalghia” în care trăiesc mulţi români. Aceasta e partea colorată a filmului, pe care însă regizorul o prezintă în secvenţe alb-negru. Ele însă nu pot fi alăturate scandărilor şi parăzilor ceauşiste, tot în alb-negru, cu adevărat odioase.

Tratarea este în cheie realistă. Rezultă o carte de vizită a românilor deloc roză, desfigurată, cu personaje aşijderea. Parcă vezi un documentar despre Burkina Faso. O realitate ca o ruină, ca o dărâmătură. Aşa cum arată strada de azi a României, cu gropi, veşnic desfundată. Singurul element simbolic ar fi privirea de Fefeleagă, împietrită, a Luminiţei Gheorghiu.

Abordarea acestui subiect de către regizorii tineri ar fi dus la parodie. Cred că e o performanţă în filmul românesc post-decembrist când realitatea de ieri şi de azi a României nu este parodiată, poate cu excepţia secvenţei când Ţucu îi prezintă ginerelui său statuile eroilor români, de la Mihai Viteazul la Ferdinand şi Carol al II-lea. Nu există în România nici un oraş, nici un loc unde aceste statui să fie împreună.

E un film trist, fără şansă de a fi văzut cum merită, de câţi mai mulţi spectatori, e un film moromeţian, în sensul creat de Stere Gulea, care, în ecranizarea sa după romanul lui Marin Preda, a văzut în cenuşiu lumea atât de vie, de colorată, a satului predist. Şi aici e la fel, o lume în alb-negru, plată, moartă, încremenită, fără sens. Nu cunoaştem romanul lui Dan Lungu, după care s-a inspirat Gulea, dar e sigur că el a făcut modificări de sens.

“Încotro mergem noi, Niculae?”, era întrebarea din finalul filmului Moromeţii (1988), care rămâne şi aici, numai că ea sună astfel: “Da’ eu ce rol joc?” E singura dată acum, la sfârşit, când cele două personaje, moşul şi baba, care merg şi ele în niciunde, în ceaţă, râd. E replica lui Ţucu, care îi întrebase astfel pe tinerii cineaşti, de mai multe ori, dar ei nu ştiu ce rol joacă el. Îi dau să îmbrace un costum ţărănesc, stilizat, şi-l trimit să aştepte în maşină. Acesta este procesul Noului Val, despre care spuneam. Cei ce mungesc la noul film românesc nu ştiu ce rol joacă oameni atât de serioşi şi profunzi ca Emilia. Tinerii cineaşti îşi îmbracă personajele în ţărani şi fac băşcălie de ei. Şi zic: “Tovarăşi, frumoasă e viaţa!”

Nu există cred nici o speranţă ca acest film să fie o lecţie pentru noii cineaşti. Nu se va întâmpla nimic. Aici e locul unde nu se întâmplă nimic, ca în romanul lui Sadoveanu. Aceasta este şi natura împietririi. Vorba lui Călinescu, românii sunt împietriţi în proiect.

Şi recenta premieră, Sunt o babă comunistă, constituie excepţia care demonstrează că majoritatea cineaştilor români, de ieri şi de azi, sunt împietriţi, adică nu au avut şi nu au nici un vis, nici un mare proiect, nici o obsesie adevărată, să realizeze filme după mari idei, după cărţi sau fapte istorice însemnate. Nici un film post-decembrist nu are o asemenea ambiţie, cineaştii dovedind că sunt un fel de cociobari, fac ce apucă, nu sunt intelectuali adevăraţi, care ar trebui să fie pătrunşi de idealuri, să aibă nelinişti creatoare de anvergură. De aceea şi filmul românesc nu are un ţel, o unitate, este făcut la întâmplare.

Majoritatea cineaştilor sunt tributari Epocii de Aur. Ei se inspiră nesăţios din realitatea comunistă, când realitatea actuală, neocomunistă, este mult mai tragică şi comică decât a fost vreodată România. Nu-i inspiră înălţarea proştilor şi degradarea economică şi spirituală a românilor, realitatea patibulară, decât în măsura în care pot să producă reacţii comandate, anti-româneşti.

Sunt o babă comunistă nu este un film anti-românesc, deşi este puţin anacronic pentru mintea noilor făcători de filme, fiindcă are ca mesaj vorba: “Era mai bine când era mai rău”.

Grid Modorcea / Ziaristi Online