EDGAR PAPU
FIŞĂ BIO-BIBLIOGRAFICĂ
1908, 13 [26] septembrie. Se naşte la Bucureşti Edgard Pappu (grafia numelui este alternantă, diferind de la document la document, dublarea consoanei „p” intervocalice ieşind învingătoare din acest conflict între variantele gustate de conţopiştii vremii, probabil sub influenţa modei lingvistice italienizante introduse de Heliade-Rădulescu pe la 1850 şi supravieţuind, până în preajma Primului Război Mondial, sub forma derizorie a semidoctismului birocratic), ca fiu al lui Iacob Pappu şi al Italiei, născută Bettelli. Tatăl, evreu botezat în religia ortodoxă (în toiul represiunii legionare din ianuarie 1941 se pune la adăpost trecând la greco-catolicism), absolvent al liceului comercial din Bucureştiul natal, duce un trai modest de funcţionar; ulterior îl găsim contabil la Banca Dacia, unde printre colegele de serviciu îşi va întâlni viitoarea soţie. Autodidact (de altfel, în preferinţa sa faţă de numele de Edgar – cu care îşi va boteza primul-născut – transpare preţiozitatea sa livrescă şi admiraţia faţă de Poe), bibliofil şi colecţionar de antichităţi, Iacob Pappu este împins de spiritul său aventuros să joace la bursă, unde va da câteva lovituri norocoase, ceea ce îi va permite să-şi trimită, pe timp limitat, copiii la studii în străinătate. Italia Bettelli, cu care îşi va întemeia o familie în 1907, spirit echilibrat, lucid, rezervat, o perfecţionistă, educată în spiritul rigid şi riguros al preceptelor catolice, este fiica unui emigrant iudeo-italian originar din Ancona, localitate aflată la 1833 – anul naşterii sale – pe teritoriul Sfântului Scaun. Acestui bunic, alintat cu porecla „Pamparomolo” de la „Papa”(tata) Romolo Bettelli, mitologia familiei (neatestată documentar) îi atribuie un trecut donquihotesc – înrolarea, la nici 20 de ani, ca sublocotenent în miliţiile garibaldine şi participarea la campania din Sicilia, rămasă în istoriografie sub denumirea de „Debarcarea celor o mie”. Nemulţumit de pierderea idealurilor risorgimentale din proaspătul regat al Italiei, opinia sa politică se radicalizează, îmbrăţişând carbonarismul lui Mazzini, cu care va întreţine o bogată corespondenţă. La 1880 părăseşte definitiv Italia, încercându-şi norocul în „El Dorado”-ul balcanic pe care îl reprezenta cosmopolitul port dunărean Brăila, ca pilot portuar şi expert naval. Avem toate datele să credem că Romolo era liber-cugetător sau cel puţin ecumeniceşte indiferent, în schimb soţia sa Barbara, văduva unui miner italian din bazinul Severinului, provenind din familia unui sticlar morav, a reuşit să impună o conduită strict catolică în familie, mai ales în educaţia tinerei Italia, nume ales de tatăl care dovedea un patriotism nostalgic, dar şi o indiferenţă crasă faţă de convenienţe.
1912. Se naşte sora sa Letiţia, viitoarea prozatoare (m. 1979).
Până la sfârşitul Primului Război Mondial, Edgar Papu copilăreşte pe strada Armaşului la numărul 12 (pe amplasamentul actual al Intrării Mexicului, în zona Pieţii Lahovary), într-un vechi conac înconjurat de terenuri virane de câteva hectare, presărat cu felurite acareturi ocupate de atelierele unor meşteşugari sau artişti plastici. Se familiarizează încă de la o vârstă fragedă cu atmosfera din atelierul pictorului Corneliu Mihăilescu (care pe la 1910 îl va portretiza pe „Pamparomolo” Bettelli în chip de Ahasverus pe un fond de clar-obscur) sau al sculptorului Kegel, componenta imaginativă fiindu-i stimulată de jocurile în aer liber, de vastitatea spaţiului, precum şi de marea varietate florală sau faunistică. În amintirile sale, colţul din strada Armaş este inveşmântat într-un fabulos paradisiac, pe veci pierdut.
1915–1919. Învaţă la şcoala primară „Sf. Iosif”, Bucureşti.
1919–1927. Urmează gimnaziul şi studiile liceale la Colegiul „Sf. Sava”, unde printre colegi se numără Eugen Ionescu, Petru Comarnescu, Dan Botta, ing. Ion Brătianu (fiul lui Ionel Brătianu), Daniel Popescu (redactor la Cluj), Ion Pillat, Constantin Fântâneru (prozator, autorul romanului Interior), Ică (Mihai) Antonescu, Bob Bulgaru (pictor) sau avocatul de mai târziu Ioan Bogdan.
1927–1931. Absolvă Facultatea de Litere, Bucureşti (licenţa în 1931, „Magna cum laude”).
1928–1932. Urmează cursurile Facultăţii de Filosofie, Bucureşti (licenţa în 1932, „Magna cum laude”), audiindu-i pe profesorii C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Ion Petrovici, T. Vianu. N. Bagdasar, Mircea Florian.
1930. Liber auditor la Universitatea din Viena.
1931. Îşi satisface stagiul militar TR într-un regiment disciplinar (fost regiment de gardă care îşi pierduse steagul de luptă în bătăliile din 1916), cantonat în Cadrilater, evocând cu dezgust inutilele marşuri de câte 40 de km pe o vreme caniculară, mesele luate în pulberea dobrogeană, când pe fundul gamelei de ciorbă se strângea un strat de noroi, mizeria aşezărilor omeneşti, matrapazlâcurile colonelului, violenţa şi umilinţele la care erau supuşi recruţii (palmele furierului care-ţi mutau căpriorii), totul ca o prelungire firească a dezastrului de la Turtucaia; experienţa militară este retrăită cu ocazia concentrărilor anuale care se vor repeta până în vara anului 1938, când, în fine, este lăsat definitiv la vatră.
1932. Urmează cursurile de vară la „Istituto Interuniversitario Italiano” din Florenţa.
1933. Absolvă Seminarul pedagogic universitar „Titu Maiorescu”.
1933. Profesor de italiană la „Şcoala comercială de băieţi” din Silistra.
1934. Urmează cursuri de limba, literatura şi istoria artei italiene la Peruggia.
1935–1937. Audiază cursuri doctorale la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Viena, pregătindu-şi teza cu titlul Fragmentul în artă (în lb. germană) , sub îndrumarea prof. Friedrich Kainz. Presimţind Anschluß-ul, Kainz se expatriază, aşa că, în ultimul an de specializare doctorală, devine discipolul esteticianului Schlosser. Teza de doctorat cu titlul Formele deschise în artă (adaptată în lb. română) va fi susţinută ulterior în ţară, în faţa unei comisii formate din T. Vianu, G. Oprescu, M. Ralea, M. Florian, N. Bagdasar (în 1944) şi echivalată (în 1972) în faţa unei comisii prezidate de prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga (cu care va concura în 1975 pentru un loc de membru corespondent în Academia R.S.R.).
1936–1944. Profesor de latină, franceză, germană, italiană, română, la Liceul Naţional din Iaşi. Potrivit legilor rasiale, în vigoare din 1937, este nevoit să-şi scoată un certificat de românitate, pentru a putea preda în învăţământul public.
1945–1946. Este chemat de Tudor Vianu ca asistent la Catedra de estetică din cadrul Facultăţii de Filosofie din Bucureşti.
Ţine, printre altele, un curs de psihologie experimentală profesorilor care se pregăteau să susţină examenul de capacitate.
După ce refuză oferta de a se înscrie în partidul comunist, găsind că ateismul promovat de către acesta este incompatibil cu sentimentele sale religioase, mai ales că în urma convertirii – sub influenţa Monseniorului Vladimir Ghyka (la al cărui proces de beatificare îşi va aduce şi el mărturia şi în amintirea căruia îl va boteza Vlad pe singurul său fiu) – la catolicismul de rit oriental, este epurat din învăţământ şi nevoit să devină colaborator extern la Institutul de Lingvistică, unde a contribuit la redactarea primului volum al Dicţionarului general al limbii române (1951–1953). De remarcat, încă din perioada ieşeană a fost luat în colimator de către Comisia de epurare a Centrului universitar Iaşi (condusă de Cristofor Simionescu), iar „recomandările” acesteia i-au jalonat toată cariera ulterioară, chiar şi pe cea post-decembristă. După propria sa mărturisire, parcurgând multe decenii mai târziu, printr-o întâmplare, dosarul său de cadre, a înţeles care i-a fost nişa socio-profesională rezervată de către regim (element idealist, mistic şi nesigur…, nu se recomandă reintegrarea sa în învăţământ…, să i se acorde drept de semnătură…, să fie lăsat să se îmbogăţească (sic), dar fără statut social..- iată limitele pe care i le trasa Comisia Simionescu încă din 1948).
1951. Se căsătoreşte cu Angela Andreescu (2 ianuarie 1913 – 3 martie 1989), de profesie chimistă.
1953–1961. Revine la Facultatea de Litere şi Filosofie ca lector doctor, cu drept de curs, la Catedra de „Istoria şi comparaţia marilor literaturi” (Literatură comparată), asigurând interimatul la Cursurile speciale ale prof. T. Vianu. Printre cursurile ţinute în cei opt ani de carieră se evidenţiază cel de Istoria literaturii latine, Lirica italiană a Renaşterii sau Teatrul clasic spaniol (toate rămase în manuscris). Introduce la seminarii inovaţia foarte gustată de către studenţi a lecturii pe roluri a operelor studiate, într-un spectacol cvasi-teatral susţinut de către tineri actori. Pe lângă seminariile universitare, organiza o seamă de colocvii sau de discuţii libere cu studenţii cei mai înzestraţi, în cămăruţa sa din casa parohială din curtea Bisericii Floreasca de pe Calea Dorobanţilor (unde locuia la socrul său, preotul Lupaşcu Andreescu). Pe aici s-au perindat o seamă de figuri marcante care s-au decantat din succesivele generaţii de studenţi, începând cu generaţia lui Virgil Cândea şi continuând cu mai tinerii Nichita Stănescu, Aurel Covaci, Matei Călinescu, Petru Popescu şi alţii. În aceeaşi cămăruţă, unde nu era loc pentru o masă, a tradus volumul secund din Don Quijote, aşezat pe un scăunel scund pentru sprijinit picioarele, cu spatele la sobă, aşternând pe pat un atlas cu coperţile cartonate în chip de pupitru de scris… Banii pentru această traducere (5000 de lei a căror plată s-a amânat până în 1962) i-au fost confiscaţi după arestare.
1955. Devine membru al Uniunii Scriitorilor.
1956, 13 septembrie, Bucureşti. Se naşte unicul său fiu, Vlad-Ion.
1961, 15 decembrie. Însfârşit, intrigile de catedră dau roade; după ani în şir de denunţuri mai mult sau mai puţin anonime (Edgar Papu va refuza întotdeauna să-şi nominalizeze „colegii”, însă soţia sa nu se va feri să pronunţe numele Verei Călin sau al Venerei Antonescu), şicane, intimidări, provocări sau urmăriri securistice vizând îndepărtarea sa de la Universitate, este arestat sub acuzaţia de „înaltă trădare şi tentativă de răsturnare a ordinii sociale”, în subsidiar „omisiune de denunţ” (în cursul unei anchete de drept comun, Radu Hâncu, asistent la Catedra de limbi clasice, „îşi va aminti” că în iarna lui 1957 i-a împărtăşit lui Papu proiectul unui complot care ţintea răsturnarea guvernului şi alcătuirea unui cabinet în care i se promitea portofoliul Culturii) şi condamnat la 8 ani de închisoare, confiscarea averii şi la 2 ani pierderea drepturilor civile. Va fi amnistiat în iunie 1964. Şi-a ispăşit condamnarea la penitenciarul din Bacău (în grajdurile din jurul oraşului, unde se schimbau altădată caii de poştă – după cum îşi amintea), îndurând tortura suplimentară de a fi încarcerat în aceeaşi celulă cu denunţătorul (care la sosire l-a întâmpinat senin spunându-i: -Nu-i aşa că mă ierţi! Lasă,Edi, că o să ne înţelegem bine împreună). Prin confiscare a pierdut multe cărţi valoroase („donate” de MAI bibliotecii publice din Bacău), manuscrisele (parţial înapoiate, dar mutilate prin epurarea pasajelor neconforme) şi întreaga corespondenţă în care figurau scrisori de la Mircea Eliade, Lucian Blaga sau Eugen Ionescu (nerecuperate nici în prezent, în ciuda demersurilor din 2001 pe lângă CNSAS, care susţine că nu există dosare pe numele E. Papu).
După amnistiere nu este reprimit la Universitate sau în vreun alt loc de muncă, aşa că se vede nevoit să accepte colaborări fără drept de semnătură. În acest regim de negru va lucra la traducerea „brută” a „Infernului” din Divina Comedie, obţinând – îşi amintea – după trei luni de muncă istovitoare un onorariu de 900 lei, în timp ce traducătoarea en titre, Eta Boeriu, primea Premiul de Stat şi 80.000 de lei. De asemenea, a mai fost şi „negrul” Mariei Banuş pentru volumul „Din poezia de dragoste a lumii”. Târziu pe la mijlocul deceniului 7, tot în colaborare de plată cu ora va mai ţine un curs de Teoria artei la Institutul de Arte Frumoase sau de Teoria spectacolului la IATC şi va conferenţia frecvent la Universitatea Populară (Sala Dalles), până în 1988.
1975–1983. Este ales în Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor, obţinând la alegerile din 1975 mai multe voturi decât Zaharia Stancu, în compensaţie pentru pierderea preşedinţiei permiţându-i-se o deplasare supravegheată în R.F.Germania.
La începutul deceniului 8 se declară un adenom de hipofiză care, în perioada 1986-90, îl va conduce la o cecitate cvasi-totală.
1986. Apare în România literară (nr.42) articolul intitulat Profesorilor mei de limba şi literatura română, semnat de Gogu Rădulescu, prin care protocronismul este respins de ideologia oficială. I se interzice dreptul la replică. Fără să ştie, devine prima victimă a gorbaciovismului în România.
1989, 25 decembrie. Încredinţează spre publicare cotidianului „România liberă”(personal Tiei Şerbănescu, şefa secţiei culturale) poemul Semenilor mei (compus în anii de detenţie, într-un moment când a crezut că nu va mai ieşi viu din închisoare), dar este refuzat. Devine conştient că a redevenit un proscris: n-am timp la peste optzeci de ani să aştept să mi se mai ridice interdicţia.
1990, 20 mai. Deşi n-a fost niciodată înregimentat politic, cu excepţia momentului 1945 când, la îndemnul lui Tudor Vianu, devine simpatizant al Partidului Social-Democrat (Constantin Titel Petrescu), a ţinut să participe la scrutin, mandatându-şi fiul să voteze pentru PNŢ şi Ion Raţiu.
1993, 15 martie. Într-un mesaj particular – cu valoare de testament spiritual – adresat Regelui Mihai (pe care-l considera şeful de drept al statului român), relevă cu accent rezumativ: deşi fac parte dintr-o modestă familie de intelectuali, am căutat să contribui în mod onest la binele ţării, după puterile mele şi în ciuda adversităţii vremurilor…eu neputând să-mi arog alt merit decât pe acela de a fi rămas eu însumi..
30 martie. Se stinge din viaţă la Bucureşti.
2 aprilie. La coborârea în groapă, din mijlocul adunării de doliu răzbate un glas rămas anonim: „Dar a fost evreu !”, protestînd astfel împotriva înhumării într-un loc sfinţit. A fost nevoie ca părintele Oncescu, paroh al Bisericii Floreasca şi fost deţinut politic, să-i ia apărarea.
Pentru Edgar Papu, originea nu era un dat de natura rasei, ci un drept la liber-arbitru, afirmând: Sunt creştin.
Se pare că nu fusese „suficient” de român nici pentru Academia Română, fiindcă în mesajul său de condoleanţe, Eugen Simion, preşedintele acestui for, îşi exprima regretul că E. Papu n-a mai trăit încă două-trei săptămâni pentru a apuca să fie ales în Academie… Consultat asupra acestei eventualităţi, în ultimii ani de viaţă, a respins categoric orice onoruri care nu mai repară nimic.
Debut în presă: „Cuvântul” (V. Brauner, M. Iancu, Corneliu Mihăilescu, Miliţa Petraşcu), 1929, cu articolul „Expoziţia celor patru”.
Debut în volum: Răspântii, forme de vieaţă şi cultură, Bucureşti, Societatea română de filosofie, 1936.
Colaborări în presă. Din 1933 colaborează la „Discobolul”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Revista de filosofie”, „Gând românesc”, „Cuget moldovenesc”, „Ax”, „Axa”, „Revista de pedagogie” etc. După război, publică în: „Secolul XX”, „Viaţa românească”, „Ethos”, „România literară”, „Luceafărul”, „Literatorul”. „Jurnalul literar”, „România mare”, „Naţiunea”, „Astra”, „Echinocţiu”, „Steaua”, „Caiete critice”, „Excelsior”, „Convorbiri literare”, „Junimea”, „Manuscriptum”, „Revista de istorie şi teorie literară”, „Revista de folclor”, „Contemporanul”, „Adevărul”, „Adevărul literar şi artistic”, „România liberă”, „Tomis”.
A fost membru în colectivele redacţionale ale revistelor „Manuscriptum”, „Secolul XX”, „România Literară” (unde a ţinut şi „Cronica traducerilor”), „Luceafărul” etc.
PREMII ŞI DISTINCŢII
Premiul Uniunii Scriitorilor pentru „Critică şi istorie literară”, pentru lucrarea Evoluţia şi formele geniului liric, 1968.
Premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1978.
Premiul revistei „Săptămâna”, 1982.
Premiul revistei „Luceafărul”, 1983.
Decorat în ţară pentru „Meritele culturale”, 1983.
Premiul Revistei de istorie şi teorie literară „G. Călinescu” pentru lucrarea Despre stiluri (Editura Eminescu, 1986), 28 iunie 1987.
Premiul „M. Eminescu” al Uniunii Scriitorilor pe anul 1989, pentru contribuţia adusă la cunoaşterea operei lui M. Eminescu, însoţită de albumul bibliofil „M. Eminescu”.
Premiul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” al Academiei Române pentru lucrarea Despre stiluri – 1987, conferit la 28 iunie 1990.
OPERA
VOLUME PUBLICATE
Răspântii. Forme de vieaţă şi cultură, Bucureşti, Societatea română de filosofie, 1936 (148 p.).
Istoria filosofiei moderne, vol. I – Omagiu profesorului Petrovici; vol. II – de la Renaştere până la C. Rădulescu-Motru – în colaborare cu Anton Dumitriu, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, Institutul de Arte Grafice, 1937–1938.
De la Renaştere până la Kant, vol. I, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1937 (în colaborare cu C. Rădulescu-Motru, Anton Dumitriu, G. Vlădescu-Răcoasa, Alice Voinescu, N. Façon, Al. Posescu, Traian Herseni, Const. Noica, I. Brucăr, Vasile Pavelco, Mircea Vulcanescu, C. Botez, Petru Comarnescu, I. Zamfirescu, St. Şoimescu, C. Floru şi B. Irion).
Artă şi imagine (cu eseurile Frumosul runelor, Arta şi visul, Valoarea estetică a istoriei, Profeţie şi poezie), Iaşi, Tipografia „Al. A. Terek”, 1939 (135 p.).
Soluţiile artei în cultura modernă, Bucureşti, „Casa Şcoalelor”, 1943 (138 p.).
Giordano Bruno. Viaţa şi opera, Bucureşti, Fundaţia Regelui Mihai I, 1947 (186 p.). Ediţia a II-a, Bucureşti, Humanitas, 2002, Opere italiene 1, autor: G. Bruno, ediţie îngrijită de Smaranda Bratu Elian, Studiu introductiv de Edgar Papu.
Călătoriile Renaşterii şi noi structuri literare, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1967 (208 p.).
Din luminile veacului. Studii de critică literară, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1967 (200 p.).
Evoluţia şi formele geniului liric, Bucureşti, Editura Tineretului, 1968, (336 p.). Distinsă cu premiul Uniunii Scriitorilor.
Altdorfer, Bucureşti, Editura Meridiane, 1969, în colecţia „Maeştrii artei universale”.
Feţele lui Ianus, Bucureşti, Editura Univers, 1970 (208 p.), în colecţia „Studii”.
Poezia lui Eminescu. Elemente structurale, Bucureşti, Editura Minerva, 1971 (223 p.) – Premiul Uniunii Scriitorilor.
Evoluţia şi formele genului liric. Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Albatros, 1972 (352 p.).
Altdorfer – Monografie, Bucureşti, Editura Meridiane, în colecţia „Mica bibliotecă de artă”, 1973, 63 p. + 73 reproduceri color, prezentare grafică a colecţiei: Val Munteanu. Pentru această ediţie textul din 1969 a fost revăzut, făcându-se o nouă selecţie, amplificată, a lucrărilor reproduse.
Între Alpi şi Marea Nordului. Eseuri asupra artei germane, Bucureşti, Editura Meridiane, 1973 (252 p.).
Arta şi umanul, Bucureşti, Editura Meridiane, 1974 (200 p.) + 63 ilustraţii şi reproduceri. În colecţia „Biblioteca de artă. Bibliografii. Memorii. Eseuri”.
Din clasicii noştri. Contribuţii la ideea unui protocronism românesc, Bucureşti, Editura Eminescu, 1977 (208 p.)
Barocul ca tip de existenţă, vol. I, II, Bucureşti, Editura Minerva, 1977 (312 p., 336 p.).
Poezia lui Eminescu – Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Iaşi, Editura Junimea, Colecţia „Eminesciana”, 1979 (256 p.).
Existenţa romantică. Schiţă morfologică a romantismului, Bucureşti, Editura Minerva, BPT, 1980 (247 p.).
Orizonturi la început de veac, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982 (212 p.).
Motive literare româneşti, Bucureşti, Editura Eminescu, 1983 (183 p.)
Bob Bulgaru – Monografie, Bucureşti, Editura Meridiane, 1984 (40 p.), în colaborare cu Mihalache Manu.
Apollo sau ontologia clasicismului, Bucureşti, Editura Eminescu, Colecţia „Sinteze”, 1985 (164 p.).
Despre stiluri, Bucureşti, Editura Eminescu, 1986 (545 p.) – Premiul Uniunii Scriitorilor.
Lumini perene. Retrospecţii asupra unor clasici români, Bucureşti, Editura Eminescu, 1989 (395 p.) – Premiul Academiei Române.
Excurs prin literatura lumii, Bucureşti, Editura Eminescu, 1990 (408 p.).
Eseuri despre scriitorii români în străinătate (M. Eliade, Angelo Morretta, G. Uscătescu, Al. Ciorănescu, St. Lupasco), Roma, Editura Nagard, 1981 (73 p.).
Poezia lui Eminescu. Elemente structurale, Bucureşti, Editura Cartea românească, 2000, (224 p.).
Scriitori – filosofi român, Craiova, Editura Scrisul românesc, 1994 (120 p.).
Eminescu într-o nouă viziune, Iaşi, Princeps Edit, 2005, eseu introductiv de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, note de Vlad-Ioan Pappu, (124 p.).
Estetica lui Dante, Iaşi, Princeps Edit, 2005, (500 p.).
Edgar Papu. Interviuri, ediţie de Ilie Rad şi Graţian Cormoş, Prefaţă şi notă asupra ediţiei de Ilie Rad, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2005, (275 p.).
TRADUCERI
Epicur (fragmente din scrierile sale), Lucreţiu (din Despre natura lucrurilor), cu studiu introductiv de Constantin Ionescu Gulian si M. Breazu, trad. textelor H. Mihăiescu şi Edgar Papu, Bucureşti, Editura de Stat, 1950 (72 p.).
Florencio Sanchez – În familie, Bucureşti, Fondul Literar al Scriitorilor din România, 1957.
Miguel de Cervantes Saavedra – Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha, în româneşte de Ion Frunzetti şi Edgar Papu, Bucureşti, Editura Tineretului, 1957 (596 p. – ed. I). Ed. a II-a, cu un studiu introductiv de G. Călinescu, tabel cronologic de Edgar Papu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969. Ed. a III-a, prefaţă de G. Călinescu, tabel cronologic de Edgar Papu, Bucureşti, Minerva, 1987. Ediţia a IV-a, cu o prefaţă de Edgar Papu, Bucureşti, Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 1994 (postum).
Federico Garcia Lorca – 4 piese de teatru (Mariana Pineda), Bucureşti, ESPLA, 1958 (455 p).
Ramón del Valle Inclán – Tiranul Banderas şi Curtea miracolelor, trad. şi prefaţă de E. Papu, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1967, „Clasicii literaturii universale” (528 p.).
Kurt Held – Zora cea roşie şi banda ei. Bucureşti, Editura Tineretului, 1968 (440 p.).
Gesualdo – 700 de versuri din poezia latino-americană ???
J. Villafane – Poveşti şi legende, Bucureşti, Editura Tineretului, 1960.
EDIŢII PREFAŢATE, ADNOTATE
Ch. Dickens – David Copperfield, trad. I. Jianu, vol. I–II, Bucureşti, Editura Tineretului, 1957.
Ch. Dickens – David Copperfield, trad. I. Jianu, vol. I–II, Bucureşti, Editura Tineretului, 1959.
Cântecul Nibelungilor, repovestit de Adrian Maniu, Bucureşti, ESPLA, 1958.
Calidasa – Sacontala, trad. de G. Coşbuc, Bucureşti, Editura Tineretului, 1959.
John Galsworthy – Forsyte Saga, trad. de H.Y. Stahl, Bucureşti, ESPLA, 1958–1959.
John Galsworthy – Forsyte Saga, vol. I–II, Bucureşti, ESPLA, 1961.
Maria Giacobbe – Jurnalul unei tinere învăţătoare, trad. de Cornelia Clejan şi Plutarh Mihăilescu, Bucureşti, Editura Tineretului, 1960.
Orígenes Lessa – Pâinea şi visul, trad. de N. Filipovici, prefaţă de Edgar Papu, Bucureşti, Editura Tineretului, 1961.
Volodea Teitelboim – Sămânţă în nisip, trad. de M. Sevastos, C. Duhăneanu şi P. Teodorescu, cu prefaţă de Leon Sărăţeanu, note de Edgar Papu, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1961.
Francisco Coloane – Ţara de foc, trad. de dr. Ioan Radu, cuvânt înainte de Edgar Papu, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1967.
J. Villafane – Poveşti şi legende, Bucureşti, Editura Tineretului, 1960. Vergiliu – Eneida, trad. de E. Lovinescu, text revăzut şi note de E. Cizek, prefaţă şi note finale de E. Papu, Bucureşti, Editura Tineretului, 1967.
Eugenio Montale – Versuri, trad. de Ilie Constantin, cuvânt înainte de Edgar Papu, Bucureşti, Editura Tineretului, 1967.
Din lirica elenă, trad. de Al. Andriţoiu şi Dimos Rendis, cuvânt înainte de Edgar Papu, Bucureşti, Editura Tineretului, 1968.
Luigi Pirandello – Răposatul Mattia Pascal, trad. de Taşcu Gheorghiu, prefaţă de Edgar Papu, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1968.
Nicolas Beets – Camera obscură a lui Hildebrand, trad. din lb. olandeză şi note de H.R. Radian, prefaţă de Edgar Papu, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1968.
Giacomo Leopardi – Mici opere morale, trad. de Tatiana Popescu-Ulmu, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1968.
Giovani Papini – Un om sfârşit, trad. de Ştefan Augustin Doinaş, prefaţă de Edgar Papu, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1969.
John Keats – Versuri, trad. de Aurel Covaci, cuvânt înainte de Edgar Papu, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969.
Massimo Bontempelli – Proză (vol. I–II), trad. de Constanţa Tănăsescu, prefaţă de Edgar Papu, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1969.
Paul Anderson – Patrula timpului (vol. II), Studiul Chemarea sfincşilor, prezentarea romanului Mărirea şi căderea planetei Globus al Mioarei Cremene, Bucureşti, 1969, pp. 29–31.
Sandu Tzigara-Samurcaş – Răsunete, cuvânt introductiv de Edgar Papu, Bucureşti, Editura Minerva, 1980.
Umberto Saba – Cantonierul, trad. şi antologie de Ilie Constantin, cuvânt înainte de Edgar Papu, Bucureşti, Editura Univers, 1970.
Leonid Nicolaevich Andreev – Proză. Teatru, vol. I–IV, prefaţă de Edgar Papu, Bucureşti, Editura Univers, 1970.
Johan Huizinga – Amurgul evului mediu, trad. de H.R. Radian, cuvânt introductiv de Edgar Papu, Bucureşti, Editura Univers, 1970.
Lucian Blaga – Nouăzeci de poezii, trad. şi studiu introductiv de Mariano Baffi, prefaţă de E. Papu, Bucureşti, Editura Minerva, 1971.
Roger Caillois – Au coeur du fantastique. În inima fantasticului, trad. de Iulia Soare, cuvânt înainte de Edgar Papu, Bucureşti, Editura Minerva, 1971.
Lucian Blaga – În marea trecere. En el gran correr, trad. şi cuvânt înainte de Darie Novăceanu, prefaţă de Edgar Papu, Bucureşti, Editura Minerva, 1972.
José Hernández – Martin Fierro, Întoarcerea lui Martin Fierro, trad. de Aurel Covaci, Bucureşti, Editura Minerva, 1972.
François Villon – Din operele magistrului François Villon. Balade, trad. de Neculai Chirică, prefaţă de E. Papu, Bucureşti, Editura Albatros, 1975.
Mihail Sadoveanu – Fraţii Jderi, vol. I–III, ed. a II-a, tabel cronologic de Constantin Mitru, Bucureşti, Editura Minerva, 1975.
Aurel Chirescu – Brâncuşi – vol. II, trad. în limba franceză de Sandu Tzigara-Samurcaş, Bucureşti, Editura Litera, 1974.
Perspessicius – Patru clasici (Eminescu, M. Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu), cuvânt înainte de Edgar Papu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1974.
Mihai Eminescu – Gedichte, Einleitung von Edgar Papu; Hrsgb. Dieter Roth, Bukarest, Kriterion, 1975.
Ezequiel Martínez Estrada – Radiografia Pampei, vol. I–II, trad. de Andrei Ionescu şi Esdra Alhasid, prefaţă de Edgar Papu, Bucureşti, Editura Minerva, 1976.
Tudor George – Catehismul iubirii – Eseu liric, Bucureşti, Editura Albatros, 1977.
Rainer Maria Rilke – Elegiile duineze. Sonetele către Orfeu, trad. de Dan Constantinescu, prefaţă de Edgar Papu, Bucureşti, Editura Univers, 1978.
Tamàs Déak – Memoriile unui celibatar, trad. de Alice Vidor şi Mihai Nadin, prefaţă de Edgar Papu, Bucureşti, Editura Kriterion, 1978.
Mihail Sadoveanu – Die Getreuen Stefans des Grossen: historischer Roman; mit einem Nachwort von Edgar Papu, Bd. 3, Bukarest, Kriterion, 1978.
Paul Everac – A cincea lebădă, vol. I–II, piese comentate de V. Parinon, E. Papu, Radu Beligan, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982.
Ion Horea – Eu trebuie să fiu, Bucureşti, Editura Albatros, 1984.
Alte 13 rotonde 13 – Scriitori prezentaţi în evocările literare de la Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, Muzeul Literaturii Române, Biblioteca „Manuscriptum”, 1981.
Mihai Eminescu – Gedichte, mit einem Nachwort von Edgar Papu, Bucureşti, Kriterion, 1989.
Mihai Eminescu – Poezii, prefaţă de Edgar Papu antologie si note asupra ed. de Ion Acsan, Bucureşti, Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 1995.
Mihai Eminescu – Poeme alese, trad. de: Annie Bentoiu, Alain Bosquet, Jean-Louis Courriol et al., prefaţă degar Papu, selecţia poemelor: Ion Acsan, Bucureşti, Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 1999.
Giordano Bruno – Opere italiene, ed. îngrijită de Smaranda Bratu Elian, studiu introductiv de Edgar Papu, Bucureşti, Humanitas, 2002.
ESEURI ÎN VOLUME APARŢINÂND ALTOR AUTORI
Realismul şi purismul estetic, în Al. Săndulescu, Marcel Duţă, Adriana Mitescu, Conceptul de realism în literatura română, antologie şi studii de Al. Săndulescu, Marcel Duţă, Adriana Mitescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1974.
Gândire şi gând la Eminescu, în Marin Bucur, Caietele Mihai Eminescu, studii, articole, note, documente, iconografie şi bibliografie prezentate de Marin Bucur, vol. III, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975.
Poezia lui Eminescu, în Valeriu Cristea, Domeniul criticii, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1975.
Filosofia Renaşterii, în Istoria filosofiei moderne, I, sub redacţia N. Bagdasar, Bucureşti, Editura Fundaţiilor, 1937.
LUCRĂRI ÎN MANUSCRIS
Formele deschise în artă – Teză de doctorat, 250 p.
Opere, vol. IV (Scrieri de artă, estetică şi filosofică)
Memorii dintr-un secol
Schiţă pentru o nouă ştiinţă: bibliografia comparată – vol. I–II, cca. 300 p. (au apărut aprox. 25 de capitole în rev. „Naţiunea” – 1992–1993).
Fenomenul românesc (lucrare publicată fragmentar)
Peştera lui Polifem (poezii); au apărut selecţii în „Literatorul” şi „Jurnalul literar”, 1992–1993.
Scriitori români din exil – proiect de publicare la Editura Nagard din Roma – 1981 (73 p.) (Despre M. Eliade, A. Moretta, G. Uscătescu, Al. Ciorănescu, St. Lupaşcu)
Corespondenţă.
Cursuri universitare (Istoria literaturii latine,Lirica italiană a Renaşterii), 1200 p.
Note de lectură (1927–1961), 1500 p.
COMUNICĂRI
SUSŢINUTE LA CONFERINŢE ŞI CONGRESE
INTERNAŢIONALE
Concret şi abstract în artele moderne, la al VII-lea Congres Internaţional de Estetică, Bucureşti, 1972.
Dinamismul distrugerii în imagistica lui Cantemir, la Simpozionul Internaţional „Cantemir” de la Freiburg, Germania, 1973.
Femeia în lirica lui Eminescu, la Universitatea din Bochum, Germania.
Curent şi tăcere în poezia italiană şi română, Italia, Roma, 1974.
REFERINŢE CRITICE
N. Balotă, Arte ale secolului XX. Ipostaze româneşti şi străine, Bucureşti, Editura Minerva, 1976.
Mircea Zaciu, Lancea lui Ahile, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980.
Ioana M. Petrescu, Portret de grup cu Ioana M. Petrescu, volum realizat de Diana Adamek şi Ioana Bot, studiu de Edgar Papu (Inventivitate şi exactitate), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991.
Arşavir Acterian, Privilegiaţi şi năpăstuiţi, colecţia „Texte de frontieră”, Postfaţă de M. Zaciu, Iaşi, Institutul European, 1992 (titlul articolului: Edgar Papu în anii tinereţii).
Au mai apărut, în volum, referinţe despre activitatea profesorului Edgar Papu, semnate de Mircea Martin, G. Grigurcu, A. Anghelescu şi Raicu, A. Acterian, H. Zalis.
Multumim dlui Vlad-Ion Papu in mod deosebit pentru publicarea acestui material In Memoriam.
Cititi: Cine a fost Edgar Papu. IN MEMORIAM: FIŞĂ BIO-BIBLIOGRAFICĂ
Profesorul Ilie Badescu: Edgar Papu, de neam davidic… IN MEMORIAM
