Statul român invitat în sala de aşteptare. Un primar de la Miercurea Ciuc ne spune că în oraşul „său” limba oficială este maghiara. Statul român comunicase tuturor „cetăţenilor” din toată România că în spaţiul public (instituţii şi servicii publice) limba oficială este româna, tot el precizând că nu se amestecă sub nicio formă în decizia oamenilor cu privire la limba pe care o vorbesc acasă, în familie, la biserică, în grupurile de prieteni, la colţul străzii, în ziarele comunităţii, în romanele scriitorilor etc. Poţi vorbi acasă orice limbă doreşti, dar la parlament, la primărie, la tribunal, la prefectură etc., ai dreptul să foloseşti limba oficială a statului. Altminteri spus, cetăţeanul pentru care se pune garant statul are dreptul să utilizeze în spaţiul comunitar orice limbă voieşte, dar în spaţiul public, va utiliza limba statului (sau, dacă statul e federal, poate adopta două limbi oficiale, ca în cazul Elveţiei). Aceasta este regula universală în Europa, în America (stat federal), în lume, inclusiv în acele state federale europene, precum Germania. Domnul primar de la Miercurea Ciuc vine şi răspunde: Nu! Limba oficială la Miercurea Ciuc este limba maghiară. Altminteri spus, la Miercurea Ciuc este frontiera statului român. Punct! În sens mai general, dacă am aplica raţionamentul d-lui primar de la Miercurea Ciuc, ar urma că frontiera lingvistică a statului român poate fi mutată de către comune, oraşe, ţinuturi etc. după voia proprie. A decreta limba oficială într-un spaţiu este un exerciţiu de voinţă politică, adică totuna cu arogarea dreptului de a trasa frontiere după voia ta proprie, ceea ce înseamnă stat în stat. Ceea ce face d-l primar de la Miercurea Ciuc. A dispune de marginea comunei rurale, urbane etc. este un fapt care decurge din şi atestă drept şi putere de negociere asupra atributelor suveranităţii în acel teritoriu. Altminteri spus, pentru d-l primar de la Miercurea Ciuc frontiera României este o realitate negociabilă. Concepţia aceasta privind regionalizarea şi subsidiaritatea este împărtăşită de toţi cei ce compun frontul militanţilor pentru autonomie teritorială. În esenţa ei această concepţie sună astfel: „Dacă o comună dispune, statul se supune”. Ceea ce înseamnă anarhie şi finalmente disoluţia statului. Statul român, cu limba sa oficială, cu instituţia sa, cu administraţia sa devin realităţi negociabile. Dacă primarul şi consiliul vor să primească vizita statului, o primesc, dacă nu îl poftesc să aştepte. La Miercurea Ciuc, statul român este invitat în sala de aşteptare. Să admitem scenariul absurd că statul român n-ar avea tăria să aplice legea în toate unităţile sale teritoriale ceea ce-ar preschimba atributul statalităţii într-o ficţiune. Într-o asemenea comună, Constituţia şi legea statului ar fi suspendate. S-ar constitui acolo un stat în stat. Nu este problema noastră să examinăm dosarul juridic al unor asemenea chestiuni pe care, între altele, le şi considerăm umbra prefigurată a unei regionalizări artificiale, adică rodul otrăvit al unei politici care mizează mai mult pe subguvernări regionale decât pe guverne naţionale. Lucrul grav pentru cei ce locuiesc în asemenea comune urbane care cer atribut de statalitate, aşa cum voieşte primarul acestui oraş, este însă în altă parte: în extremismul etnocratic al concepţiei unor asemenea entităţi. Ar avea nevoie Uniunea Europeană de asemenea entităţi? Sunt ele tolerabile în periferia Uniunii, dar inacceptabile în metropola Uniunii? Ce efecte secundare pot să survină dintr-o concepţie neatentă, artificială a regionalizării putem intui. Ceea ce ne înspăimântă este ceea ce ne-a arătat filmul difuzat de Antena 3 referitor la crimele hortiste în Ardealul Dictatului de la Viena. O simplă comparaţie între tehnica de război a armatelor române care au eliberat Budapesta de primejdia boşevizării în 1919 şi tehnica de război a trupelor hortiste din Ardealul ocupat este de natură să ne avertizeze asupra celor două formule mentale. Gestul de onoare militară a regelui Ferdinand Întregitorul, care n-a permis trupelor române să arboreze drapelul românesc pe Parlamentul de la Budapesta spre a nu aduce vreo atingere sensibilităţii poporului maghiar, ori copiii flămânzi ai străzilor Budapestei hrăniţi de trupele române, de o parte, şi cumplitele atrocităţi hortiste, de alta, iată două atitudini care trebuie consemnate pentru ca să se redescopere toleranţa, dialogul, frăţietatea, structura identitară deschisă. Ar mai fi ceva legat de constatarea că frăţietatea are legătură cu raţiunea inimii, nu cu trufia intelectului, încât între d-l Frundo şi d-l primar de la Miercurea Ciuc abia de sesizăm vreo fărâmăde frăţietate. Prin oameni precum d-l Frundo şi alţii ca să simţi bucuria să spui: „fratele meu, ungurul”, lângă cei ca d-l primar, deopotrivă unguri sau români, simţi un fior de spaimă. Este un lucru binecuvântat să descoperi o aşa de mare distincţie între d-l primar de la Miercurea Ciuc şi marea masă a maghiarimii exprimată aşa de demn de către personalităţi precum d-l Frundo. Cu unii străbaţi drumul frăţietăţii, cu celălalt, drumul pustiirii.

Viclenia minciunii şi anticlericalismul acestui veac. Sunt tot mai frecvente manifestările năpustite asupra Bisericii lui Hristos, cu rânduielile ei, cu preoţii ei, cu tainele ei. Un personaj pe cât de acomodat politic, pe atât de incomodat eclesial împărţea mai deunăzi la o televiziune etichete asupra clerului Bisericii Ortodoxe cu un tip special de venin pe care-l secretă viclenia insensibilităţii. Oare ştiu oamenii aceştia ce vorbesc? Probabil că nu, fiindcă altfel ar trebui să suspectăm o atitudine programatică, ceea ce probabil nu lipseşte, dar aceasta ţine de o altă încadrare tipologică şi anume de viclenia minciunii. În temeiul acestui tip de viclenie se minte sofistic, adică se adoptă viclean reprezentări false asupra Bisericii şi se comentează concluziile ca şi cum premisele ar fi adevărate. Se construiesc false opoziţii de genul biserica versus şcoală, biserica versus spitale, se strecoară afirmaţii şoptite despre cât de mic e numărul de spitale faţă de cât e de mare numărul de biserici, ca şi cum numărul mic de spitale ar fi consecinţa numărului „mare” de biserici. Sofismul este de acest tip, şi-l auzim sâsâit de un analist la televiziunea publică: „cum să nu fie aşa de puţine spitale dacă sunt aşa de multe biserici”!? Ce minte stranie, ce cap bizar, ce agresivă impertinenţă! Ştie insul acesta câte parohii sunt în România? Are legătură biserica văzută cu serviciile medicale? Insul acesta ori nu ştie, ori este viclean ca şarpele şi mincinos ca babuinul de vreme ce subtilizează lucrul simplu: biserica este voită de comunităţi pentru serviciul liturgic şi deopotrivă pentru serviciile religioase de peste an cerute de credincioşi, de marea comunitate. Într-un singur an, de pildă, bisericile şi deci preoţii „prestează” un număr de circa 300,000 de „servicii religioase”: peste 100,000 de botezuri, peste 130,000 de înmormântări, circa 60,000 de cununii la care ar trebui adăugate slujbele speciale, precum cele de Sf. Maslu, şi toate celelalte servicii legate de iconomia sfintelor taine. Raportate la numărul de parohii din toată România, se obţine un număr de 30 de acte pastorale anuale prestate de fiecare preot peste activitatea sa liturgică şi misionară de peste an. Dacă se scad cele patru perioade de post ne dăm seama că un preot prestează un serviciu religios pe săptămână către membrii comunităţii peste sarcina sa liturgică şi misionară. Această cerere duhovnicească este aceea care creează biserica şi ordinea eclezială a colectivităţii omeneşti. Pe ce se întemeiază criticarea preoţilor şi a bisericilor radicalizată în ultima vreme? Pe minciună şi viclenie. Şi pe ceea ce se vizează subtextual: transformarea oastei spirituale într-o armată fără ofiţeri. Ne putem imagina ce înseamnă aşa ceva: o turmă în dezordine. „Bate păstorul şi se va risipi turma”. Acesta este subtextul atitudinii anticlericale care s-a radicalizat la unele televiziuni în ultima vreme (din păcate şi la televiziunea publică). Anticlericalismul a devenit un fenomen mediatic insidios şi alarmant. O asemenea atitudine este efectul cel mai urât al vicleniei minciunii. Se minte pe seama bisericii, a preoţilor, a tainelor spovedaniei, a celorlalte taine. Se minte cu obrăznicie, se minte cu viclenie, aşa cum s-a minţit în clipa aceea cumplită când Nero a trecut incendierea Romei în seama creştinilor. Minţile incendiate ale zilei năzuiesc să poată transfera răspunderea pentru nenorocirile vremurilor acestora în seama preoţilor şi să provoace o judecată seculară a Bisericii nevizibile, transistorice. Nu vor reuşi fiindcă singurul judecător legitim al Bisericii lui Hristos este însuşi Hristos-Dumnezeu. Orice altfel de judecată este parodică şi apostatică.

Întoarcerea lui Nero. Au început să apară studii şi cărţi în aşa fel concepute şi scrise ca şi cum autorii lor s-ar fi mobilizat să producă documente într-un imaginar proces al ortodoxismului, al naţionalismului, al „protocronismului”. Aceste cărţi ori studii fac parte dintr-un curent relativ recent, căci nu este cu mult anterior pragului modernităţii (ţinând seama de unele malformaţii spirituale semnalate de manifestări precum basna lui Simeon Dascălu). Toate acestea au în comun ispita nefirească, alunecând spre patologie şi demonism, de a purifica o cultură de grupările care n-au alt defect decât pe acela că promovează orizonturi teoretice şi metodologice menite a pune într-o altă lumină valorile unei culturi ori cultura în ansamblul ei, o lumină care sporeşte strălucirea acelor valori şi modifică raza lor de cuprindere, sau, cu altă exprimare, lungimea lor de radiaţie axiologică. De data aceasta ţinta procurorilor ideologici este metoda protocronistă a profesorului Edgar Papu acuzată de „infracţiuni” ideologice teribile, de la acuza de a fi fost promotoarea “naţional-comunismului”, la cea de a fi îndrumat la antieuropenism, la izolaţionism, iar mai recent un critic îmbătrânit în astfel de apucături spurcate acuză protocronismul că ar fi susţinut de-a dreptul bolşevismul. Procedeul folosit este tipic pentru mintea incendiată. El constă în căutarea unui citat nu în opera literară sau teoretică a vreunuia dintre autorii incriminaţi, ci în vreun articol epigonic ori în publicistica acuzatoare, din care se face apoi cap de acuzare pentru toţi cei aşezaţi sub eticheta atacatoare de către intempestivulcritic-acuzator. Acel citat este întors pe feţe multe şi finalmente este etalat ca probă a ciudatului „delict de opinie”. Fiindcă ceea ce se condamnă este, la urma urmelor, un delict de opinie. Aceasta era şi schema kominterniştilor epocii bolşevice, tot aşa a rămas şi în procedeul neocominterniştilor actuali care se dau de ceasul morţii ca să inventeze inamici ai umanităţii, şi dacă asta nu se poate, atunci ai europenismului, iar când şi operaţia aceasta este dificilă, atunci se recurge la „corectitudinea politică” şi aici totul se întunecă fiindcă deja ghilotina ideologică a căzut pe grumazul nefericitului acuzat. La etichetele de ieri – misticism, ortodoxism, legionarism, naţionalism, reacţionarism, burghezo-moşieresc, ţărănist de-al lui Maniu, naţional-liberal de-al lui Brătianu etc. – se adaugă, cu ziua de azi, alte câteva: naţional-comunist, protocronist şi, mai recent, adept al „dughinismului ortodoxist”, o construcţie tipică pentru o minte incendiată fiindcă, în realitate, o atare asociere este ininteligibilă. În fond, Al. Dughin este sociolog şi geopolitician rus şi nu preot şi, în niciun caz, ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse ca să poată influenţa în vreun fel deciziile Patriarhului rus ori să delanşeze în vreun fel un curent neomistic. Dar dacă am admite c-ar putea s-o facă, ne-am putea închipui că acestea ar trece în politica Rusiei? Nu-mi imaginez că Parlamentul sau Guvernul rus ar ceda deciziile lor Bisericii, fie aceasta chiar şi cea Ortodoxă Rusă. Etichetarea aceasta însă are un alt rol decât pe acela de a comunica ceva inteligibil. Etichetele au funcţia de a sugera atitudini gata confecţionate pentru cei neavizaţi, tineri, în principal. Dintre toate etichetele vechi şi noi, cele socotite deosebit de grave de către neocominternişti sunt cele de protocronism, de fundamentalism ortodoxist, de naţionalism. Dacă te-a calificat cineva aşa (argumentele nu au vreo importanţă, fiindcă utilizatorii etichetelor n-au uzanţa lecturilor şi a studiului riguros, disciplinat etc.) eşti ca şi pierdut, fiindcă pe urmele etichetării se declanşează procedul „morţii civile”. Cel etichetat trebuie închis într-o carantină ideologică, declarat contagios, întâmpinat precum erau leproşii în vechime, adică ocoliţi cu ocoluri mari, ca nu cumva aerul să fie respirat în proximitatea lor. Ceea ce urmează apoi este eliminarea din instituţii, transformarea în ţintă, carantina comisiilor etc. etc. Fenomenul se propagă după dinamica incendierii. Un incendiu a cuprins lumea noastră. Cei ce-o incendiază aruncă vina asupra preoţilor, asupra protocroniştilor, asupra naţionaliştilor, asupra fundamentaliştilor. Va reuşi noul Nero să incendieze minţile spre a ne găsi mai apoi vinovaţi de incendiu tot pe noi!? Aceasta ar fi marea performanţă a vicleniei minciunii, ea este una şi aceeaşi cu forţa stihiei care a declanşat istoria persecuţiilor criminale împotriva creştinilor în Roma incendiată de acum 2000 de ani. Aceeaşi stihie a devastat lumea creştină a Răsăritului după instaurarea regimurilor bolşevice. Nero se întoarce şi după căderea Cortinei de fier. Va reuşi el să incendieze din nou Roma spirituală şi să dezlănţuie un ciclu nou de persecuţii spirituale într-o vreme de criză şi de suferinţe!? Este una dintre întrebările zilei.

Autor: Prof. univ. dr. Ilie Bădescu • Rubrica: Cronica civilizatiei • Mar 2013 •  Revista Clipa