“În sfârşit, la anul 1504 Ştefan Vodă se coborî în mormânt, gârbovit de greutăţi şi de vârstă, după 47 şi mai bine ani de domnie, iar poporul în urmă-i i-a zis cu dragă inimă şi Bun şi Sfânt şi Mare, căci aşa Domn nici n-avusese până atunci, nici poate că va mai avea de acum şi pururi.” – Mihai Eminescu
La 2 iulie 1504, după 47 de ani de slujire a poporului cu timp şi fără timp, în vremuri de furtună, alesul lui Dumnezeu Ştefan, Domnul Moldovei, s-a mutat la locaşurile de veci. Țara „l-a îngropat cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toţi ca după un părinte al său, căci cunoşteau toţi că s-au scăpat de mult bine şi multă apărătură”.
Trupul a rămas la „mănăstirea sa cea iubită”, iar sufletul a mers alături de Hristos Domnul său, cu a cărui putere a câştigat biruinţe, a zidit locaşuri sfinte şi a condus supuşii către mântuire. De acum înainte poporul îi va spune „sfântul Ştefan vodă”. Cinstirea sa ca sfânt va străbate secolele, iar Eminescu va exprima cu limpezime locul pe care slăvitul domn al Moldovei îl are în istoria mântuirii românilor, sesizând că mormântul său este „altarul conştiinţei naţionale”, iar Mănăstirea Putna este „Ierusalim al neamului românesc”.
Pe 21 iunie 1992, la Bucureşti, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea mai multor sfinţi cinstiţi în țara noastră, între care şi Sfântul Ştefan.
Ca urmare, la 2 iulie 1992 s-a plinit „sfânta datorie”, cum a numit-o Patriarhul Teoctist, aşteptată de multe generaţii. Atunci a fost vremea acestui dar de la Dumnezeu, o revărsare de har peste un popor care tocmai ieşise dintr-o dictatură, dar intra în altă perioadă de grea încercare a fiinţei şi credinţei sale.
La Mănăstirea Putna, Patriarhul Teoctist al României, înconjurat de 16 ierarhi, a proclamat canonizarea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, a Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuţi şi a Cuviosului Daniil Sihastru. La slujbă au participat autorităţi de stat şi o mare mulţime de credincioşi din România, Basarabia, nordul Bucovinei. Au fost prezenţi şi tinerii care au parcurs Drumul Crucii între Chişinău–Iaşi–Bucureşti, vestind ultima rană a Basarabiei, războiul din Transnistria. Pe scena unde s-a slujit s-au aflat un fragment din lemnul Sfintei Cruci, adus de la Mănăstirea Xiropotamu din Muntele Athos, şi sabia voievodului, adusă de la muzeul Topkapî din Istanbul–Constantinopol.
Au trecut 20 de ani de la acea mare şi sfântă sărbătoare. Măria Sa scrutează zările şi ne întreabă: Îl urmaţi sau nu pe Cel pe care L-am urmat? Slujiţi sau nu acestui neam, precum eu i-am slujit lui, fără cruţare de sine? Iubiţi pe Dumnezeu şi poporul, ori v-aţi rătăcit în viclenia lumii?
Fiecare, în faţa conştiinţei, vede dacă ne împlinim chemarea de urmaşi ai urmaşilor Părintelui Moldovei, păstorul bun al neamului său, ori suntem înstrăinaţi de duhul poporului şi am uitat de vocaţia sădită de Dumnezeu în acest neam. Să ne cercetăm inima, să vedem dacă ne doare sau nu pentru moştenirea lăsată de Sfântul Ştefan. Şi, oriunde ne-am afla, oricând, cerându-i ajutorul, ne putem întoarce şi putem merge înainte pe drumul cel bun, croit de Dumnezeu prin gândul, sabia şi ctitorirea strămoşului cuminte.
Sfinte Ştefane Voievod, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
Ne găsim într-o zi mare şi sfântă pentru suflarea românească de pretutindeni, o zi de sărbătoare de aceeași valoare ca și Sfânta Înviere. Este pentru prima dată, după ani de întuneric, când ne împărtăşim aici la Putna din același Sfânt Potir cu preoţii, cu ierarhii, cu credincioşii de dincolo de Prut şi din Bucovina. Este o mare minune care trebuie să vorbească tuturor celor zăbavnici în privinţa sfinţeniei marelui Ştefan despre puterea lui, cu care a adunat în rugăciune toată suflarea românească din acest colţ al pământului.
Sub dictatură, mănăstirea şi casele din jur parcă aşteptau ceva de la Duhul Sfânt atunci când părintele stareţ și părinţii din mănăstiri cărau vagoane de fier şi de ciment ca să restaureze zidurile acestea toate. Erau aşa de harnici, aşa de grijulii, ca şi cum cineva le-ar fi pus un termen: „Să terminaţi clădirile, căci Dumnezeu a rânduit să se întâmple ceva”. Și am văzut cu toţii cum Dumnezeu a deschis inimile celor care erau contra credinţei, dar care, când auzeau de Ştefan cel Mare de la Putna, găseau în depozitele lor materialele de care era nevoie.
PF Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Putna, 2 iulie 1992
Continuarea, cu mari personalitati ale Romaniei despre Sfantul Stefan cel Mare, la: Cuvinte catre tineri – Revista Manastiriri Putna