La Multi Ani, Familia Ortodoxa! Un editorial de Virgiliu Gheorghe despre dragoste si mantuirea Romaniei prin familie si credinta | Ziaristi Online

La Multi Ani, Familia Ortodoxa! Un editorial de Virgiliu Gheorghe despre dragoste si mantuirea Romaniei prin familie si credinta

“Majoritatea românilor au ajuns deja să înţeleagă că ceva nu merge bine – totul se duce de râpă, dar nu ştiu ce să facă. Iar pentru că arhitecţii peisajului cotidian ştiu şi ei că s-a ajuns la acest moment de criză, oferă soluţii. De pildă, televiziunea, unul dintre principalii arhistrategi ai războiului dus împotriva noastră astăzi, ne propune să stăm liniştiţi în fotolii pentru a urmări talk-show-urile unde alţii îşi vor bate capul cu problemele noastre.” – Virgiliu Gheorghe

EDITORIAL Familia Ortodoxa

Luna decembrie aduce cu sine o mare sărbătoare în familie: Naşterea Domnului, sărbătoarea familiei prin excelenţă. De aceea, mai mult decât la oricare alt praznic, cei dragi se adună laolaltă pentru a vesti cu bucurie că „prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” Isaia 9:5.
Iar această bucurie este întregită de împărţirea darurilor… Însă darul nostru cel mai mare, cel mai de preţ, darul primit de la Domnul, nu este ca darurile oamenilor. Taina aceasta ne-o descoperă Sfântul Apostol Pavel:
„Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare şi ale altuia. Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om” Filip.2:2,6.
Darul Domnului este un dar al dragostei jertfelnice, pe care suntem îndemnaţi să-l primim şi să îl dăruim, la rândul nostru, mai departe celor de lângă noi…

Tot în decembrie, şi tot în familie, mai sărbătorim şi venirea pe lume a revistei noastre. Născută chiar în zilele sfinte ale Naşterii Domnului, a primit la început numele Presa Ortodoxă. Dar cum nimic în lumea asta nu e întâmplător, Bunul Dumnezeu a ştiut că nu de presă au nevoie românii astăzi, ci de dragoste, iar dragostea nu poate să existe decât atunci când eşti împreună cu ceilalţi, în familie, fie că este vorba de mica familie creştinească, fie de „marea familie” a Bisericii. Şi astfel, încă din primul an al apariţiei noastre, Dumnezeu ne-a povăţuit, prin persoana unui Ierarh al Său, să ne alegem un nume nou, un nume al comuniunii în dragoste: Familia Ortodoxă.

Dar schimbarea nu a fost doar la „nume”, ci şi la „chip”. Încet, încet, paginile noastre s-au deschis, ca uşile unei case, şi ne-aţi trecut pragul nu doar ca să priviţi pe tăcute, ci să ne ajutaţi să îi slujim pe ceilalţi, aducând fiecare ce avea mai bun la această masă de sărbătoare: gândurile voastre, trăirile voastre, experienţa voastră pe care ne-aţi oferit-o cu atâta dragoste. Ca în familie. Încet, încet, prin jertfa împreună pentru cititorii noştri, pentru voi, numele „Familia Ortodoxă” a ajuns, din nume, să fie o realitate. Am învăţat unii de la alţii ce este dragostea, cum e să fii sau să nu fii căldicel, i-am cunoscut pe eroii voştri de acasă, am aflat cu bucurie cum aţi ajuns la credinţă, am trăit cu sufletul la gură ultima zi din viaţă, împreună… Am privit chipurile inocente ale copiilor voştri, uneori bucuroase, alteori uimite, am sărutat mâinile de mamă care i-au crescut, am căzut pe gânduri cu privirile pierdute în lumina lină pătrunsă prin ferestre de biserici, ne-aţi dus şi pe noi în pelerinajele voastre… Vă mulţumim pentru dragoste. Acum avem un trecut comun. Suntem o familie.

Dacă însă ne ridicăm ochii din paginile revistei la societatea de astăzi, dacă privim familia românească, nu putem să nu ne întristăm. Se vorbeşte permanent despre criza financiară, dar se neglijează faptul că cea mai gravă criză pentru lume este, în realitate, criza familiei. Atraşi în aşa-zisa comunitate virtuală a societăţii globalizate mediatic, se pare că tot mai mulţi au uitat cum este să-ţi petreci timpul cu soţia şi copiii, dar nu în faţa televizorului; cum este să stai cu vecinul în poartă la o vorbă ca nişte prieteni de-o viaţă; cum este să te rogi împreună cu ceilalţi în biserică, într-o părtăşie a dragostei.

Omul de astăzi pare a fi tot mai mult prizonierul mediului informaţional generat prin televizor, ziare, publicitate şi internet – un peisaj arid în înţelesuri şi pustiu de sens. Tragic este acest destin al omului modern, dar şi mai tragic este faptul că puţini conştientizează problema înainte de a ajunge ei înşişi în mijlocul crizei, suferind consecinţele acesteia: divorţuri, familii destrămate, copii rămaşi fără părinţi, relaţii extraconjugale, băutură, droguri, depresii şi boli psihice.

Oare cum s-a ajuns aici? Fabricanţii de iluzii şi vânzătorii de fantasme au sedus lumea cu momeala unei fericiri croite după măsura banului şi a confortului, şi a unei iubiri redusă la perspectiva îngustă a sexului. Módele şi curentele de opinie, teoriile ştiinţifice şi ideologiile se insinuează cu atâta agresivitate în mintea omului modern, încât acesta, saturat de informaţii, dorinţe şi senzaţii în exces, nu mai găseşte nici un loc în suflet pentru a primi ceva bun şi folositor pentru viaţa sa.

Majoritatea românilor au ajuns deja să înţeleagă că ceva nu merge bine – totul se duce de râpă, dar nu ştiu ce să facă. Iar pentru că arhitecţii peisajului cotidian ştiu şi ei că s-a ajuns la acest moment de criză, oferă soluţii.
De pildă, televiziunea, unul dintre principalii arhistrategi ai războiului dus împotriva noastră astăzi, ne propune să stăm liniştiţi în fotolii pentru a urmări talk-show-urile unde alţii îşi vor bate capul cu problemele noastre.
Noi putem sta liniştiţi: „cineva are grijă de soarta noastră” – opinia publică. Oare aceasta să fie calea sau întoarcerea cu toată inima la Dumnezeu?…

Poate să pară lipsit de importanţă, dar după ce închidem televizorul şi ne „de-conectăm” mintea de la internet, cel mai mare duşman al nostru cu care rămâne să ne războim, adevăratul responsabil pentru întreaga nebunie generală, este de fapt egoismul. El este cel care ne separă de Hristos şi de aproapele, închizându-ne între zidurile obsesiilor de-a ne fi nouă bine, de-a ne satisface propriile noastre dorinţe sau patimi. Egoismul e cel care ne împinge să divorţăm, să ne părăsim părinţii, familia, copiii. Egoismul e cel care ne face dependenţi de materia primă cu care ne hrănim patimile: mâncăruri cât mai gustoase, dorinţe desfrânate, haine şi tot felul de lucruri luxoase sau, ca o refulare a neputinţei de a le avea pe toate, ne mulţumim şi cu scenariile micului ecran.

Ne mirăm de ce copiii noştri sunt nefericiţi şi se aruncă cu capul înainte în tot felul de filozofii şi practici sinucigaşe! Ne întrebăm de ce soţul sau soţia, chiar şi atunci când nu le lipseşte nimic, se simt nemulţumiţi şi nefericiţi şi ne reproşează fără motiv tot felul de nimicuri! Toate sunt simptomele aceleiaşi boli: se simt nedreptăţiţi, înşelaţi în aşteptările lor fireşti, în nevoia de a avea dragostea celuilalt, dragostea cea adevărată, curăţită de hipertrofierile unui „eu” bolnav.

Necazul este însă acela că, fiind scufundaţi cu toţii în acelaşi mediu care cultivă patimile şi egoismul ca şi cum ar fi cele mai mari cuceriri ale umanităţii, nu mai pricepem nici măcar ce ne lipseşte, sau ce avem de reproşat celuilalt. Resimţim doar nemulţumirea şi durerea unei gol lăuntric pe care nimeni şi nimic nu pare să-l umple.

Nu realizăm care este cu adevărat problema, pentru că şi noi suntem tot la fel de neputincioşi să ne dăruim cu totul, fără rest, celuilalt. Soţia reproşează: mai stai şi tu acasă cu noi, să mai ieşim şi noi împreună ş.a.m.d. De fapt, ea vrea să simtă mai prezentă inima bărbatului, ataşamentul său emoţional, sufletesc. La fel, bărbatul se întoarce de la muncă şi-i reproşează femeii că nu e suficient de nu-ştiu-cum, de fapt simţind nevoia în sufletul său ca soţia lui să-i arate mai multă dragoste, trecând peste blazarea şi plictiseala rutinei zilnice. Amândoi însă uită că fiecare în parte trebuie să facă primul pas către celălalt şi să-i dăruiască dragostea, nu doar să aştepte să primească.

Auzim tot timpul aceleaşi justificări: „Dar faptul că alerg toată ziua ca să câştig banii necesari oferirii întregului confort soţiei şi copiilor, nu-i asta cea mai bună dovadă că-i iubesc?” sau „Faptul că merg la muncă şi mă mai şi ostenesc cu gospodăria şi să-i cresc copilul, nu înseamnă asta că-l iubesc?” Desigur, munca pentru dobândirea celor necesare existenţei este importantă, dar nu suficientă pentru a fi socotită măsura dragostei după care însetează un om pentru a fi fericit. Poţi foarte bine să munceşti numai pentru a-ţi face datoria socială – şi mai puţin din dragoste. Poţi, bunăoară, să asiguri bunăstarea familiei numai pentru că este familia ta. Ea îţi reprezintă „eul” în faţa lumii. Astfel că mulţi se comportă cu propriii copii şi cu soţia ca şi cum ar fi proprietatea lor, legitimată prin chiar munca depusă pentru a-i întreţine. Şi le pretind explicit sau implicit recunoştinţa că le dau să mănânce. De asemenea, în cazul femeii aflăm, din abundenţă, exemple ale unei psihologii asemănătoare. Dar dragostea adevărată nu pretinde nici recunoaştere, nici nu reproşează, nu caută ale sale, ci te face să te dăruieşti celuilalt cu totul. Dragostea te îndeamnă să faci răbdare când nervii soţului cedează şi te nedreptăţeşte, dragostea înseamnă să ţi-l asumi pe celălalt cu toate slăbiciunile sale omeneşti, cu bolile şi neputinţele sale, căci om este şi nu o bucată de carne destinată desfătărilor trupeşti şi creării unei perpetue bune dispoziţii.

Dragostea, dar acea dragoste care nu se învaţă din filme, este un martiriu continuu, în care înveţi să dăruieşti, dăruindu-te, înveţi să te smereşti, smerindu-te, te întăreşti în credinţă, rugându-te lui Dumnezeu să-i acopere lipsurile celuilalt şi propriile tale lipsuri. Fie şi numai atunci când unul dintre soţi iubeşte astfel, celălalt va deveni cu siguranţă mai bun, mai mulţumit sufleteşte şi se va simţi odihnit în sânul familiei.

Se poate însă dobândi această dragoste fără Dumnezeu? Se poate oare cultiva această iubire jertfelnică atunci când punem satisfacerea pântecului în primul plan, când hainele la modă sunt indispensabile pentru a ne simţi „fericiţi”, când ne
îmbătăm simţurile cu dorinţe desfrânate şi ne credem centrul pământului?

Ne mirăm de ce mai peste tot auzim de divorţuri. Aproape jumătate dintre familiile formate divorţează. Dar nu realizăm faptul că noi înşine nu ne-am crescut copiii în perspectiva întemeierii unei vieţi de familie. Furaţi de atmosfera telenovelelor sau de duhul lumii, ne-am educat copiii în ideea de a face carieră, de a câştiga cât mai mulţi bani în viaţă, de a arăta cât se poate de bine şi a fi cât mai independenţi, în genere, de a-şi procura cât mai uşor materia cu care să-şi hrănească egoismul şi trufia. „Să nu fie prostiţi de alţii; să ştie să se descurce în viaţă” este deviza educaţională de astăzi. Astfel, ne creştem copiii egoişti şi orgolioşi, după care suferim că nu au avut parte de noroc nici la prima, nici la a doua căsătorie. În realitate, n-au avut săracii „norocul” unei educaţii în care să fi învăţat să se dăruiască jertfelnic, o educaţie prin care să realizeze că lui Dumnezeu îi suntem datori cu toată dragostea, golindu-ne de sinele nostru spre a-L primi pe El în inimile noastre, o educaţie în care să-şi privească aproapele, soţul sau soţia, ca pe cel prin care ne vine mântuirea.

Fratele nostru este viaţa noastră” spunea Sfântul Siluan Athonitul. Căci, în adevăr, sensul familiei şi, îndeobşte, al vieţuirii în lumea aceasta nu este altul decât acela de a ne şlefui sufletele, curăţindu-le de toată zgura dorinţelor pătimaşe şi egoiste, pentru a putea astfel, prin asemănarea cu Hristos, să fim primiţi în Împărăţia Cerurilor. Cei care nu înţeleg aceasta sunt victimele propriului egoism, care încet-încet îi devorează dinlăuntru, ajungând să fie permanent nemulţumiţi, singuri, trişti şi depresivi, chiar dacă se vor strădui să afişeze în faţa lumii un zâmbet liniştit şi superior. Asta înseamnă să-ţi ucizi sufletul.

A străbate calea vieţii acesteia, mai cu seamă în zilele noastre, nu este un lucru uşor. Să încercăm, bunăoară, împreună să-l desluşim în paginile revistei „Familia Ortodoxă”. Nu este uşor, fiindcă avem mult de recuperat, atât în restaurarea vieţuirii creştine, cât şi în recâştigarea iubirii jertfelnice pe care sufletul omului doreşte să o guste înainte de orice altceva.

Nu este uşor – dar, sprijinindu-ne unii pe alţii, cu harul lui Dumnezeu, acest lucru se poate realiza, motiv pentru care istoria mai are încă sens…

Virgiliu Gheorghe

Foto: Pr. Iulian Nistea

Familia Ortodoxa, Decembrie 2011

3 comments

  1. Pingback: Fotografii de Cristina Nichituş Roncea: La Multi Ani, revistei Familia Ortodoxa. Virgiliu Gheorghe despre dragoste, familie si credinta | Photography Studio

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.