Ion Antonescu, Delirul si Cominternul. Profesorul Mihai Ungheanu despre executia lui Marin Preda | Ziaristi Online

Ion Antonescu, Delirul si Cominternul. Profesorul Mihai Ungheanu despre executia lui Marin Preda

In continuarea documentelor publicate de istoricul Gheorghe Buzatu in lucrarile sale de specialitate si prezentate de Ziaristi Online sub titlurile EXCLUSIV ONLINE. Testamentul olograf al Maresalului Ion Antonescu, scris in celula, la Palatul Regal, in noaptea de 23 august 1944: “Istoria să judece”, INEDIT: Cum a intrat Ceausescu in posesia testamentului lui Antonescu din 23 august 1944 si Nicolae Ceausescu si Maresalul Ion Antonescu, publicam azi, spre aducere aminte, din volumul profesorului Gheorghe Buzatu Nicolae Ceausescu – Biografii Paralele. Stenograme si Cuvantari Secrete. Dosare Inedite. Procesul si Executia. Editura TipoMoldova, Iasi, 2011, o marturie literara: profesorul Mihai Ungheanu despre executia publica a lui Marin Preda din pricina lui Antonescu si a romanului Delirul. Cum a fost atacat la baioneta Marin Preda de reteaua Cominternului, intinsa din laboratoarele de la Moscova si Washington pana in studiourile “Europei Libere” de la Munchen si cabinetele cenzurii de la Bucuresti.

M. Ungheanu, din Gh. Buzatu, N. Ceausescu

– III –

DELIRUL  ŞI  COMINTERNUL

MIHAI UNGHEANU

 

Romanul care a avut probabil cel mai exploziv succes din istoria literaturii române moderne este Delirul de Marin Preda. Apărut în ianuarie 1975, Delirul a ajuns repede, fără nici o reclamă, la un tiraj record de peste 100 000 de exemplare şi ar fi dublat această cifră dacă, la 14 mai 1975, n-ar fi fost recenzat agresiv la Moscova, din motive politice. Recenzia sovietică a mărit interesul pentru carte, dar i-a fost şi fatal. Partidul comunist de la Bucureşti i-a impus autorului să dea o nouă ediţie, în care să revină asupra tratării evenimentelor incluse în roman, anii intrării României în cel de-al doilea război mondial, şi această a doua ediţie a apărut, în luna august a aceluiaşi an, cu precizarea Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Volumul doi, anunţat de scriitor şi aşteptat intens de cititori, n-a mai apărut niciodată. În locul lui, Marin Preda a tipărit, în 1977, un volum cu aspect memorialistic, Viaţa ca o pradă, şi peste trei ani (1980) trilogia Cel mai iubit dintre pământeni. Succesul celor două cărţi a fost mare şi se explică şi prin tensiunea aşteptării părţii a doua din Delirul. Marin Preda moare accidental, în vara anului 1980. Cartea şi-a avut ecourile ei postume, între care şi două ediţii: una în 1987, identică cu cea de a doua (cea revizuită), şi alta în 1991, scoasă de ziaristul Ion Cristoiu, care a scris pe copertă: „ediţie necenzurată“, introducând capitolul scos de cenzură despre Stalin, şi scoţând un altul, pe motiv că n-ar fi făcut sau n-ar fi trebuit să facă parte niciodată din ediţia primă. După cum se vede, cartea are o istorie accidentată.

Aventura romanului Delirul, succesul lui neobişnuit la cititori, vine atât din prestigiul autorului, cât şi din tematica parţial inedită, mai exact din optica nouă pe care Marin Preda o dovedea în romanul său. Până atunci, Marin Preda se ilustrase ca un prozator realist, sobru, impresionant prin profunzimea cu care scrisese despre lumea ţăranilor români (Întâlnirea din pământuri, Moromeţii, I-II) şi despre lumea profesiilor intelectuale (medici, pictori, ingineri, scriitori – Risipitorii, Intrusul, Marele singuratic), fiind iubit pentru autenticitatea scrisului său şi felul deliberativ al prozei lui (vizibil şi într-o carte de articole, şi ea cu mare ecou: Imposibila întoarcere, 1971). Marin Preda a fost socotit, alături de Eugen Barbu, spuma prozei româneşti şi a literaturii române, iar cărţile lor se citeau cu mare interes. Stimulat, de altfel, de succesul Delirului, Eugen Barbu a lansat în acelaşi an seria de romane Incognito, ajunsă la patru volume, inspirată şi ea din aceleaşi evenimente. Delirul a stârnit, deci, o emulaţie plină de urmări.

Romanul Delirul urmăreşte în primul rând un tânăr plecat de la ţară şi aruncat de valurile vieţii în imprevizibila viaţă a Bucureştilor, unde calităţile lui de ordin intelectual, în primul rând, îi deschid porţile unei redacţii. Este angajat la Timpul de un patron binevoitor, Grigore Patriciu, găsind colegi la fel de binevoitori, care-l introduc repede în viaţa redacţională şi gazetărească a Bucureştilor. Cartea este, ca şi Intrusul şi mai ales Marele singuratic, un roman de dragoste, relaţia dintre tânărul descins la Bucureşti, Paul Ştefan, şi frumoasa şi voliţionala Luchi, sora medicinistă a unui coleg. În jurul fetei se mai învârtesc doi candidaţi la iubire, acest cadril oferind centrul de interes uman al cărţii. Dar suntem în preajma intrării României în războiul mondial, în etapa marilor dezastre: sfâşierile teritoriale din 1940, detronarea regelui, înlocuirea lui cu regele Mihai, dar şi cu generalul Ion Antonescu, în chip de conducător al statului, reprimarea rebeliunii legionare, intrarea României în cel de-al doilea război mondial. Romanul nu cuprinde toate aceste evenimente, ci doar acea parte din ele care se răsfrânge asupra tinerilor eroi ai romanului, ca şi asupra altora, cum sunt Moromeţii fugiţi la oraş.

Dată fiind interdicţia, ca şi tabu-ul, instalat de îndrumarea de partid şi cenzura oficială asupra literaturii române, când se vorbea de aceste teme, tratate mereu şablonard şi contra adevărului istoric, Delirul a fost o carte citită cu aviditate. Marin Preda se înfăţişa cititorilor ca prozatorul care restituie contururile adevărate ale evenimentelor. Lucru explicabil dacă adăugăm că aceste evenimente au fost traumatizante pentru români şi că interdicţia asupra publicităţii lor reale a produs o refulare plină de urmări. O urmare elocventă a fost şi succesul Delirului, carte îmbrăţişată cu emoţie de cei care avuseseră legătură cu epoca, cu rebeliunea legionară, cu reprimarea ei, cu demonstraţiile şi drama legionarilor, cu alungarea regelui, cu angajarea militară în Est, toate acestea după ce părţi ale României fuseseră ocupate de U.R.S.S., Ungaria, Bulgaria. Ceva mai înainte (1974) apăruse romanul Labirintul de Francisc Păcurariu, dedicat ocupării Transilvaniei în 1940 de către armatele ungare, care nu se bucurase de o audienţă neobişnuită. A fost meritul cărţii lui Marin Preda de a prezenta epoca şi evenimentele în mod concentrat, fiind atent la destinele umane şi nu la ceea ce oferă arhiva. Romanul Delirul rămâne o carte vie şi atractivă, prin eroii ei şi prin ştiinţa scriitorului de a întreţine suspansul. Paul Ştefan şi colegii lui ca gazetari sunt la curent cu evenimentele politice, cu rebeliunea legionară, cu reacţiile generalului Antonescu, conducătorul statului, care pe această cale pătrund în roman. Delirul cuprinde scene stradale ale rebeliunii legionare, prigoana evreilor, asediul conducătorului statului, decizia reprimării legionare, ca şi reprimarea propriu-zisă. Trebuie spus că ele nu inundă neapărat cartea. Delirul nu este totuşi un roman istoric şi nici măcar un roman politic, cum s-a zis la apariţie. Marile evenimente oferă doar rama unui tablou în care intră figurile civile, tânărul ziarist, studenţii, oamenii periferiei, fugitiv şi lumea bună a oraşului. Receptarea cărţii a fost influenţată însă de şocul emoţional şi politic pe care cartea l-a produs, falsificându-i evaluarea strict literară şi cariera. În 2002, romanul Delirul se citeşte ca un roman bun, fără parti-pri-uri speciale pentru planul politic. În 1975, Delirul a avut aspectul de roman subversiv prin numărul mare de interdicţii învinse, la care cititorii, publicul cititor, s-a simţit participant şi complice. Ieşim, deci, din sfera simplă a lecturii individuale şi constatăm un fenomen social, emoţional, care se datorează interdicţiei şi cenzurii. Refulările impuse se răzbună, profitând şi de pretexte. Delirul era mai mult decât un pretext. Nici autorul, foarte precaut, n-a putut evita componenta emoţională în cazul acestei cărţi. Trăise evenimentele în direct, la venirea sa, tânăr de 18-19 ani, în Bucureşti, şi meditase asupra lor. Deschisese, altfel spus, ochii asupra vieţii orăşeneşti în vârtejul lor şi nu încetase să se gândească la ele, purtând în gând ideea de a transforma această experienţă sufletească în literatură, cum ne-o arată multe declaraţii ale autorului făcute în legătură cu Delirul. Marin Preda lansează în romanul său şi o teorie privitoare la istorie, în polemică cu Tolstoi din Război şi pace, susţinând că istoria nu e făcută de mase, cum afirmase marele prozator rus, ci că uneori în mod evident ea este făcută de unii conducători, care ei decid, de unii singuri, soarta unor popoare, a unor naţiuni, a unor state, târându-le în război, ducându-le la măcel. El face în acest sens un portret lui Hitler şi formulează teoria „delirului“. Sunt epoci care produc „delirul“, sunt persoane care intră în „delir“, cazul Hitler, inducând delirul şi societăţii. Altfel zis, războiul a fost provocat de Hitler, România a fost obligată să intre în el, Antonescu n-a făcut decât să accepte condiţia „delirului“, încercând să facă faţă situaţiei. Pe lângă ieşirea din matca temelor interzise, Marin Preda mai venea şi cu o teorie contrară poziţiilor oficiale ale marxism-leninismului în cazul interpretării istoriei şi în mod expres al ultimului război mondial. El susţine, contra poziţiei oficiale, că nu masele fac istoria, ci personalităţile, şi că războiul mondial de la mijlocul secolului XX a fost determinat în bună măsură de Hitler şi nu de alte condiţii, alt sacrilegiu faţă de dogmă. Dogma susţinea că interesul marilor capitalişti, marilor producători de armament, spre exemplu, au determinat războiul şi l-au determinat şi pe Hitler să-l ducă.

Există în romanul Delirul o atitudine polemică evidentă, pe care vrem s-o subliniem şi s-o precizăm. Romanul în întregul lui e polemic, pentru că se interesează de experienţe individuale, de eroi ca Paul Ştefan, Luchi, Achim Moromete, Paraschiv Moromete, şi abia în al doilea rând de factorul politic, într-o epocă foarte politizată! Iar acest plan politic este prezentat uneori lateral şi întotdeauna în răspăr cu interpretarea istoriei moderne produsă în laboratoarele Cominternului. Marin Preda are o reacţie de artist, de literat, dar şi de conştiinţă activă, care desfide şabloanele. Exact această dublă condiţie a fost contestată autorului şi romanului, dar ea este evidentă şi a devenit şi mai evidentă prin atacul politic la care a fost supusă cartea în U.R.S.S., în Germania şi la postul de radio Europa Liberă. Toate aceste atacuri au fost strict politice şi identic orientate şi formulate. Mărul discordiei a fost miza tematică a cărţii, care s-a răsfrânt şi asupra romanului şi asupra autorului lui.

Marin Preda a avut o reacţie de satisfacţie, de autor cu audienţă, atunci când a aflat că romanul său e prezentat sau comentat peste hotare, în Germania sau aiurea. Dar nu era vorba de traducerea romanului Delirul, ci de comentarii în legătură cu romanul şi mai ales de interpretări politice. La 14 mai 1975, un publicist, K. Savin, a tipărit în Literaturnaia Gazeta, la Moscova, un articol în care l-a tratat cu superioritate pe Marin Preda ca neştiutor în ale istoriei. De fapt, îi reproşa ieşirea din dogma istorică moscovită, privind războiul antisovietic, privind interpretarea ultimului război mondial şi, evident, atenţia pe care o acordase lui Antonescu şi legionarilor. K. Savin critica ceea ce considera o schimbare de optică în România în legătură cu toate aceste evenimente şi cu atitudinea faţă de U.R.S.S. Cartea nu era tratată ca un roman, ci ca un document istoric şi politic. Era evident că Moscova voia conservarea falsurilor de imagine folosite curent în istoriografia sovietică şi în cea a ţărilor satelit. Urmarea imediată a fost şi cererea care s-a făcut autorului la Bucureşti de a alcătui o a doua ediţie a cărţii, care să facă rabat acestor păreri. Comentariul din Der Spiegel, ca şi cel de la Europa Liberă, au mers în acelaşi sens, căutându-se o echivalare politică între Conducătorul Antonescu, pe de o parte, şi conducerea politică de la Bucureşti, pe de alta. Cu alte cuvinte, scriind despre trecut, Marin Preda ar fi scris despre prezent, gândurile autorului fiind gânduri oficiale. Mai mult, se sugera sau se afirma direct că Delirul a fost scris de Marin Preda la o comandă politică, la cererea partidului comunist din România, la cererea conducătorului acestui partid. Suntem datori să observăm similitudinea celor trei reacţii: sovietică, germană şi americană şi să tragem concluzia că autorii articolelor nu erau deloc interesaţi de critică literară, ci de interpretări politice, pornind de la un roman care li se părea simptomatic. Delirul era scris de un mare şi reprezentativ scriitor român, iar cartea făcea furori. Nici una din părţi n-a observat discrepanţa: o carte oficială nu poate produce un astfel de succes. În România, rezerva faţă de cartea-lozincă, cartea de inspiraţie politică a stârnit mari rezerve. Abia Delirul a stârnit o reacţie de unanimă încredere în literatura postbelică. Gloria romanului Delirul a venit tocmai din opoziţia faţă de şabloanele politice impuse, care erau considerate ostile, cu un cuvânt de astăzi, falsificatoare de imagine sau de identitate. De fapt, Marin Preda aruncase la gunoi schemele rolleriste din istoria românilor, iar rollerismul a însemnat adaptarea la istoria românilor a modelului istoriografic sovietic. Un act de independenţă cum era cel al lui Marin Preda era tratat, de comentatorii străini, pe dos, ca un act de supunere politică.

S-a vorbit şi s-a glosat mult, mai ales după 1989, în legătură cu prezenţa generalului Ion Antonescu în Delirul. În România, după atacul sovietic la Delirul au început să apară articole critice în acelaşi sens. Antonescu este văzut de Paul Ştefan la o ceremonie legionară, alături de Horia Sima, cu care merge împreună pe cheiul Dâmboviţei. Generalul are în Delirul o lungă convorbire cu mama sa, unde caută înţelegere şi sfat, în legătură cu tovarăşii săi de drum: legionarii, care se poartă într-un fel pe care Antonescu l-a admis, dar nu-l mai poate admite. Generalul Antonescu este prezentat şi la o întâlnire cu Hitler, unde îşi permite să replice energic dictatorului german, atitudine pusă de romancier în contrast cu aceea a lui Hacha, reprezentantul Cehoslovaciei. În sfârşit, Antonescu din timpul rebeliunii are o atitudine tăcută, misterioasă, vorbeşte puţin, demonstrativ, pentru ca să se învioreze şi să fie decis abia când rebeliunea legionară vizează sediul puterii. Dincolo de asta, generalul Antonescu nu mai este prezentat nicăieri direct, ci doar în comentariile unor personaje, care-l pun sub semnul întrebării sau îl comentează de-a dreptul negativ. Declanşarea Războiului din Est şi climatul pe care-l instaurează în spatele frontului nu-i aduc laude. Un general este, spre exemplu, nedumerit că Antonescu n-a oprit armata pe Nistru şi a mers mai departe contra armatei sovietice.

Generalul Antonescu nu ocupă mult loc în roman, dar ceea ce i s-a reproşat prozatorului este optica. Tratându-l cu neutralitate de observator, Marin Preda i-a acordat generalului şansa unui personaj ca atâtea altele, cu dreptul la existenţă. Poziţia lui scriitoricească, firească, a intrat în conflict cu viziunea propagandistică asupra istoriei contemporane, în viziunea Cominternului, care proslăvea brigăzile internaţionale din Spania, pe eroii comunişti din ultimul război mondial, partidele comuniste, şi condamna partidele burgheze, formaţiile de dreapta şi de extremă dreapta, ca şi pe toţi cei care au luptat împotriva U.R.S.S. Pe scurt, lui Marin Preda i s-a imputat sever prin comentariile externe (Literaturnaia Gazeta, Der Spiegel, Europa Liberă) că nu s-a menţinut în cadrele opticii propagandistice, ceea ce nici un scriitor care se respectă, un scriitor modern, nu putea face. Marin Preda a înfăţişat scene văzute, cea de pe chei, scene ştiute de la alţii, scene aflate din presă, scene scoase din documentare. Marin Preda nu inventează şi nu înfrumuseţează personajul său romanesc. Omul de lângă Horia Sima nu are nimic deosebit. Generalul care merge la mama sa intră, desigur, într-o mai bună lumină, pentru că merge să-şi recunoască vina, să ceară un sfat, dar şi o izbăvire. Mama nu-l cruţă, ceea ce-l întăreşte pe general în ideea unei delimitări. Vina lui Marin Preda rezidă deci în voinţa de a-l fi prezentat ca om. O altă eroare de imagine, reproşată la apariţie, dar mai ales postum, este cea legată de reacţia lui Antonescu faţă de Hitler. Criticii romanului l-ar fi vrut pe Antonescu obedient, conform desenului şi caricaturii propagandistice. Marin Preda s-a luat după informaţiile orale existente, la care a avut acces. El îl arată vertical, ceea ce cenzorii cărţii, de după apariţie, n-au admis. În chestiunea rebeliunii, generalul are o fază de mutism şi de expectativă, pentru ca apoi să se manifeste milităros şi hotărât. Ce poate fi aici eronat? De fapt, şi aici i se reproşează prozatorului o înclinaţie de a-l prezenta pozitiv. Unde sunt, au zis criticii Delirului, megalomania şi vanitatea mareşalului? Marin Preda nu le-a văzut. În realitate, lui Marin Preda i se reproşează că a ieşit dintr-o schemă politică. Furia a fost însă prea mare pentru a fi fost vorba numai de atât. Marin Preda a intrat într-un teritoriu interzis profanilor şi şi-a permis să ridice un capac de pe Cutia Pandorei. Cât despre simpatia sau antipatia autorului faţă de un personaj al său, aceasta este o chestiune care nu priveşte pe politicieni, decât dacă au dogme şi sunt inchizitori. Un scriitor este liber să-şi construiască personajul său aşa cum crede de cuviinţă. Marin Preda a procedat ca un scriitor, iar a-i interzice atitudinea sau sentimentele ţine de o mentalitate poliţistă şi dictatorială. Scriitorul a avut parte de ea, în România anilor 70.

În literatura română după război, prin anii 50, un gazetar prolific şi energic, I. Ludo, a tipărit un ciclu romanesc, Paravanul de aur, în care toţi oamenii politici români, începând de la primul război mondial până la cel de-al doilea, sunt înfăţişaţi în portrete simplificate, caricaturale, groteşti, scârboase, fără a scăpa pe vreunul. Acest ciclu a fost tipărit în tiraje mari şi răspândit sistematic într-o vreme în care nu erau alte surse de informare. Delirul lui Marin Preda respingea această tendinţă de a politiza maniacal literatura şi de a răpi orice formă de umanitate oamenilor politici, pentru că au făcut parte din altă tabără politică decât autorul. Caricatura făcută de I. Ludo lui Ion Antonescu este, se pare, desenul de la care au plecat toţi criticii interni şi externi ai Delirului, care i-au reproşat lui Marin Preda că-l reabilita pe generalul Antonescu. Fondul chestiunii rămâne politic: generalul Antonescu a fost şi om politic nu numai militar, iar cei care-l veştejesc, şi odată cu el şi pe Marin Preda, au făcut-o neîndoios de pe poziţii politice, atât în anii ‘50, cât şi în anii ‘70.

Documentarea lui Marin Preda a fost o documentare simplă şi redusă ca volum. Până vor apare paginile de jurnal, care vorbesc despre laboratorul Delirului, putem spune, din sursa Marin Preda, că izvorul principal au fost propriile amintiri ale autorului, care se afla atunci la Bucureşti (1940-1941) şi trăia cu aviditate evenimentele, şi că al doilea izvor au fost ziarele de atunci, pe care Marin Preda le-a recitit pentru reamintire. Puţine cărţi de istorie privitoare la Hitler şi cel de-al doilea război mondial, scrise în Occident, pătrundeau atunci în România, dar au pătruns câteva şi Marin Preda a avut acces la cel puţin una. Importante au fost pentru scriitor şi amintirile unor martori oculari ai întâmplărilor de la Bucureşti, din 1941, sau de pe frontul de Răsărit. Marin Preda n-a voit să facă o documentaţie oficioasă pentru că s-a condus după propriile impresii şi după cele pe care le-a căutat la oamenii propriei generaţii.

Teoria că Delirul este o carte comandată a apărut tot din necesităţi politice. Au făcut-o ziarişti străini, dar şi scriitori români, unii emigraţi. Ea este brutală şi jignitoare pentru orice scriitor adevărat. Marin Preda a fost profund jignit de ea. El trăise evenimentele şi avea părerea lui despre ele. A căutat documentele care să i-o confirme, iar în sărăcia bibliografică privitoare la Antonescu n-a găsit argumente ale infirmării propriei opinii. I s-a reproşat de fapt că a fost personal, independent în scrierea romanului. Ce poate fi oficial în Delirul? Nimeni n-a făcut această demonstraţie şi nici nu este posibilă. Linia oficială a istoriografiei române era propagandistică în cazul acestor evenimente, identică cu cea sovietică. Tocmai această linie a sfidat-o romanul lui Marin Preda, producând prin romanul său o breşă în zidul interdicţiilor moştenite. Una din intenţii este de a face o legătură prea puţin probantă: regimul de la Bucureşti căuta în istorie imagini care să-i corespundă, romanul oferind o astfel de imagine. Dar regimul de la Bucureşti era prezent în imagini convenţionale, atât în propaganda Moscovei, cât şi în aceea a Occidentului, şi astăzi (după 2000) este greu de spus că regimul de la Bucureşti a fost cu adevărat cunoscut. A fost o competiţie de imagini false. Marin Preda a scris ceea ce a crezut ca scriitor că trebuie scris despre etapa Antonescu, într-un roman care nu era închinat generalului. Altă intenţie era de a susţine indirect că nici un scriitor român nu era liber să scrie ce vrea şi că şocul Delirului nu putea fi creat decât cu aprobare „de sus“. Analiza peisajului literar de după 1970 infirmă această poziţie, multe cărţi apărute după această dată fiind supuse interdicţiei, imediat după apariţie, pentru că nu răspundeau canonului oficial. (Să ne gândim la Bunavestire a lui Breban, la Ademenirea lui Romulus Zaharia.) N-a răzbit nici una în presa externă, n-a făcut ecoul Delirului, dar erau cărţi nedezirabile, tipărite şi interzise. Comenzile politice sunt tipice literaturii sovietice şi uneori au avut şi succes în literatura rusă, dar improprii literaturii române, unde astfel de comenzi au produs numai eşecuri, unele cărţi fiind de-a dreptul rebuturi, ca Drum fără pulbere. Delirul nu e un eşec literar, ci un roman valid, care nu vrea să fie nici istoric, nici politic. A fost transformat şi în eveniment extern, datorită contextului de interdicţii şi de monitorizare sovietică represivă. Romancierul a trăit însă toată viaţa cu obsesia experienţei sale de tinereţe şi a „temei povestitorului“, care este în cele din urmă tema din Delirul. Cine-i urmăreşte declaraţiile, interviurile, îşi dă seama cât de proprie i-a fost tema Delirului şi cât de mult a dorit s-o scrie. Încă o dată: miza acestei cărţi este experienţa unui tânăr intelectual nimerit la Bucureşti într-o vâltoare. Este totodată experienţa unei generaţii. Pentru a face înţeles acest lucru, Marin Preda a scris, în 1977, Viaţa ca o pradă. Această carte de memorii şi confesiuni este nu numai o carte despre cum a apărut ideea Moromeţilor, ci şi o carte despre cum a fost posibil Delirul. Prin Delirul, Marin Preda a voit să scrie cartea unei generaţii, care este chiar generaţia lui. Gândul nu l-a părăsit nici după ce nu şi-a mai putut scrie cartea numită Delirul, trecând în Cel mai iubit dintre pământeni. Chestiunea cu comanda politică nu poate fi susţinută decât de persoane care confundă viaţa creatorului, literat şi artist mai ales, cu o viaţă funcţionărească, fără demnitate. Marin Preda era însă o conştiinţă literară, un scriitor adevărat.

Moscova nici n-a făcut o polemică cu Marin Preda, ci cu puterea comunistă de la Bucureşti, cerându-le politicienilor de la Bucureşti să facă o temenea faţă de fostul stăpân. Răspunsul lui Ov. S. Crohmălniceanu, dat lui K. Savin în România literară, e scurt şi concesiv, şi-l predă, practic, pe Marin Preda adversarului. După aceea, în România, Delirul a fost atacat în termenii propuşi de Literaturnaia Gazeta, mai ales în România literară, oficiosul Uniunii Scriitorilor, dar şi în alte publicaţii. Un studiu lung al Georgetei Horodincă (în Studii literare, 1977) este parcă o sinteză a modului abuziv de a scrie despre Delirul. Semnalul îl dăduse un text samizdat, semnat de Mircea Brătucu, fost universitar dogmatic, împrăştiat la toate cabinetele importante de partid şi la toate publicaţiile culturale şi literare de seamă, în care autorul îl acuza făţiş, politic, pe Marin Preda de a fi îndrăznit în Delirul reabilitarea lui Ion Antonescu. Campania politică împotriva lui Marin Preda şi a Delirului, din 1975, l-a găsit destul de expus pe scriitor. Partidul i-a cerut să-şi revizuiască romanul. Marin Preda a fost obligat să facă o a doua ediţie. Despre această ediţie s-au spus multe, dar mai nimeni n-a examinat-o atent. Scriitorului i s-a reproşat prezenţa în expansiune în roman a forţelor de dreapta şi extremă dreaptă şi absenţa celor de stânga. Fusese o realitate istorică şi Marin Preda o descrisese ca atare. I se cerea să introducă prezenţa forţelor de stânga şi să revizuiască punctul de vedere asupra războiului antisovietic. Marin Preda – o conştiinţă! – a procedat cum l-a tăiat capul, fără să-şi revizuiască romanul. A lăsat textul din prima ediţie intact, cu excepţia unui pasaj indecent, pe care şi prietenii i-au cerut să-l scoată. Acest lucru e de reţinut: n-a umblat la imaginea legionarilor, nici la aceea a lui Antonescu, nici la scenele de pe frontul de Răsărit. Delirul în ediţia a II-a este tot cel din ediţia I, dar cu două adaosuri. Este vorba de un muncitor omorât de legionari în 1940, în realitate Constantin David, personaj istoric, real, într-un capitol extras, în parte, din ediţia primă a Risipitorilor şi dezvoltat în Delirul ediţia a II-a, şi de o discuţie a lui Paul Ştefan cu un gazetar comunist. Gazetari comunişti au existat, iar cel de la Tempo, care-i vorbeşte despre nedreptul război antisovietic, are un model real: este vorba despre Miron Radu Paraschivescu, scriitor cunoscut în epocă drept un comunist fervent, prieten cu Marin Preda. Miron Radu Paraschivescu lucrase în timpul războiului la Timpul (de unde Tempo), unde-l tipărise pe Marin Preda, cu care avusese nenumărate discuţii literare şi politice. Şi aceste două adaosuri au un temei de realitate. Subliniem că, în afara acestor două completări, romanul Delirul este cel din ediţia primă. Marin Preda n-a renunţat la punctul său de vedere scriitoricesc faţă de evenimente, faţă de legionari, faţă de Antonescu, faţă de Războiul din Est. Una din declaraţiile repetate ale lui Marin Preda, ca scriitor, era aceea că nu poate scrie decât ceea ce a văzut şi ceea ce a trăit, iar opera lui confirmă acest lucru.

Multe din afirmaţiile privind această nouă ediţie a Delirului nu sunt controlate. Într-un dicţionar[1] se afirmă că textul ar fi revizuit serios, în ediţia a II-a, dar paginile nu conformă, romanul Delirul e cel de la prima ediţie. Interesantă este ediţia lui Ion Cristoiu, care a relansat cazul Delirului, în 1991, prin pretenţia prefaţatorului de a oferi o ediţie necenzurată. Din păcate ediţia lui Ion Cristoiu este cenzurată, deoarece elimină un capitol pe care autorul l-a introdus cu bună ştiinţă în romanul său: e vorba de tânărul revoluţionar purtat de jandarm din post în post. Manuscrisul în forma lui bună de tipar conţinea însă acest text şi exprima voinţa autorului de a fi plasat acolo unde era în roman. Corespundea de altfel unei realităţi a vremii, procedeul era cunoscut. Mai conţinea şi capitolul cu Stalin, inspirat lui Marin Preda de memoriile Aliluevei. În ediţia din 1991, Ion Cristoiu introduce capitolul cu Stalin, dar îl exclude pe cel privitor la tânărul escortat de jandarmi, pe motiv că i-a fost impus prozatorului. Nu i l-a impus nimeni, rămâne un act de voinţă auctorială, iar regula este să respectăm voinţa autorului. Capitolul cu Stalin era gândit şi ca un capitol capcană pentru cenzură: scoţându-l – şi acest lucru a fost prevăzut de Marin Preda şi colaboratorii lui – se salva restul cărţii. Aşa a fost. Ediţia din ianuarie 1975 rămâne o ediţie scrisă şi gândită de Marin Preda, nimeni nu i-a introdus în ea texte pe care nu le-a dorit. Psihoza politică postdecembristă, rea conducătoare de judecăţi literare cu care nu avea nici o legătură, a produs destule fantasme. Un critic cunoscut credea şi el că episodul tânărului însoţit de jandarm n-a fost în prima ediţie, ci a apărut în a doua ediţie. Nu, se află în prima ediţie şi a fost pus acolo de autor. Regula voinţei auctoriale este clară: autorul îşi face ediţia. Rectificarea din ediţia din 1991 este o eroare. E un fapt public că Marin Preda a fost obligat la o a doua ediţie, dar modul în care a rezolvat-o, fără a se atinge de textul celei dintâi, este elocvent. Ediţia de autor este aceea din ianuarie 1975, ediţia completată este cea pe care scrie „Bun de tipar, 30.7.1975“, are copertă albă şi a fost tipărită în 100 000 de exemplare. Cea de a II-a ediţie o repetă pe prima. Ediţia Cristoiu intervine în textul stabilit de autor, dar restituie un capitol, cel despre Stalin, sacrificat cu bună ştiinţă de scriitor.

Deşi i s-a cerut, Marin Preda n-a mai vrut să continue Delirul. A lăsat pe mulţi, şi în primul rând pe oficiali, dar şi pe cititorii simpli, să creadă că o va face, dar n-a făcut-o. Era clar pentru Marin Preda că un al doilea volum al Delirului ar fi suportat ingerinţe politice mari şi n-a mai voit să-l scrie. Proiectul său anunţat în presă mergea până la împuşcarea lui Antonescu. Mai apoi au răzbătut ştiri că voia să meargă totuşi până în 1953, ceea ce devenea foarte interesant. Această ştire, venită din familie, ne arată că Marin Preda era interesat de drama intelectualilor români de după război şi că voia să facă din Delirul un roman al generaţiei sale, generaţie de scriitori trecuţi prin arest şi puşcării politice (Ion Caraion, Constant Tonegaru, Şt. Aug. Doinaş, Balotă şi alţii). Este încă un argument că Delirul nu putea fi continuat şi nu putea fi pentru că nu era o comandă oficială. Drama intelectualului de tip Caraion, contorsionatul, nu era pe placul politicienilor de la Bucureşti.

Drama lui Marin Preda legată de acest roman n-a fost făcută niciodată publică decât în mod indirect. Scriitorul a cunoscut cu Delirul o culminaţie a carierei, dar şi o sufocare. Cartea vieţii lui, „tema povestitorului“, a fost interzisă practic. Scriitorului i s-a interzis s-o continue în forma dorită, singura voită de autor. A trăit cu această inadmisibilă obstrucţie, după care a început declinul. Viaţa ca o pradă este expresia acestei interdicţii. Marin Preda se întoarce la tema Delirului pe alte căi. La ea se întoarce şi în Cel mai iubit dintre pământeni, prin cazul intelectualului închis la Cavnic. Anii dintre 1975-1980 sunt dominaţi interior de eşecul Delirului, influenţându-i decisiv viaţa şi creaţia. Marin Preda a murit ca scriitor căruia i s-a interzis să scrie o carte esenţială pentru el. Era Delirul lui, şi nu cel dorit de Literaturnaia Gazeta şi de oficialităţile politice de la Bucureşti. Cercurile cominterniste nu i-au iertat lui Marin Preda decizia de a scrie în mod liber un roman pe care l-ar fi vrut subordonat ideologiei exprimată de I. Ludo. Şi-a permis să scrie că un general român a răcnit la Hitler, ceea ce nu intra în setul de imagini propagandistice ale Cominternului, privitor la România, deşi era adevărat, după cum şi-a permis să-l arate în postura de lichidator al Mişcării Legionare, ceea ce era un act sângeros, pe care stânga nu-l putea face, dar era inadmisibilă şi această imagine în setul de caricaturi preparat de Comintern pentru istoria românilor. Cazul Delirul şi cazul Marin Preda sunt mai complicate şi au reverberaţii mai multe decât se crede. Ceea ce nu i s-a iertat autorului român a fost o încercare de terapie prin roman, încercarea de dezinhibare şi de deculpabilizare a societăţii româneşti, într-o etapă în care suferea încă de traumele războiului şi ale ocupaţiei, de refulările impuse care îmbolnăvesc oamenii, de interdicţiile care te împiedică să-ţi recunoşti şi să proclami propria imagine. Romanul Delirul a fost şi rămâne cartea unei identităţi recuperate, ceea ce nu i se va ierta niciodată lui Marin Preda, de către adversarii identităţii româneşti. O acceptă însă cititorii care au fost alături de Marin Preda la lansarea Delirului.

Mihai Ungheanu

[1] Ion Pop (coordonator), Dicţionar analitic de opere literare româneşti, A-D, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2000.

Foto: http://cezar-ivanescu.blogspot.com/

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.