După chemarea apostolilor, rânduiala Bisericii ne pune înainte spre înțeleaptă luare aminte grijile lumești, vital importantă pentru cei care, urmându-L pe Hristos, aleg să fie în lume, fără a fi din lume, a trăi între păcate străduindu-te să nu fii în păcate, fapt cu totul de nerealizat fără ajutorul lui Dumnezeu. Cum spune apostolul neamurilor, ”toate ne sunt îngăduite, dar nu toate folosesc” și rugăciunea rămâne statornic sfetnic prin ea însoțindu-ne cu Tatăl Ceresc și însoțită cu postul ne ajută să pregustăm ceva din dulceața raiului. Într-un fel, s-ar putea spune că grijile sunt consubstanțiale condiției umane, dacă ne amintim cum, la început, Părintele ceresc a spus primilor oameni că din toți pomii raiului vor putea mânca în afară de cel al cunoașterii binelui și răului, al amestecului indistinct care îndoliază viața. Adam și Eva nu au dat ascultare lui Dumnezeu preferând să-și plece urechea la spusele mincinoase ale șarpelui. Rezultatul e prea bine știut și consecințele sunt și azi prezente, grija fiind o consecință directă a neascultării, un memento așezat ca un lintou peste seninul zilei. Învinovățirea Evei și după aceea a șarpelui nu au avut efectul dorit, fiind mai degrabă circumstanțe agravante, câtă vreme tendința de a arunca vina nu eliberează omul de răspundere, nici acum cum nici atunci nu a fost. Și nici de consecințele ei, căci Dumnezeu i-a spus lui Adam: ”blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală ai să te hrănești din el în toate zilele vieții tale!…în sudoarea frunții tale îți vei mânca pâinea ta până când te vei întoarce în pământul din care ești luat, căci pământ ești și în pământ te vei întoarce.” Blestemul e proiectat pe pământ ca matrice ontologică și mai spune Sfânta Scriptură spre bună luare aminte că Domnul i-a luat din rai, cetate luminată a Duhului, dar nu l-a dus prea departe ci ”în preajmă”… ”a să lucreze pământul din care fusese luat”, ca să aibă mereu în minte raiul și motivul pentru care a fost izgonit. Blaga descrie bine această stare scriind cum Adam L-a rugat pe Domnul: ”Stăpâne, i-am vederea,/ori dacă-ți stă în putință, împăienjte-mi ochii c-un giulgiu? Să nu mai văd / nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei și nici nori,/căci vezi, lumina lor mă doare”/ Și-atunci, Milostivul într-o clipă de-ndurare/îi dete lacrimile”.Din acele lacrimi care erau ale pocăinței a apărut poate grija ca o expresie a preîntâmpinării unui necaz; o grijă proteică, cu nenumărate forme de manifestare ajungând aproape a-l strivi pe om până la situația paradoxală ca trăirea însăși să fie înăbușită de grijă. E drept, la mijloc sunt nenumăratele semnificații date acestui concept ajuns fundamental bunăoară pentru filosoful existențialist Heidegger ca simptom al depărtării omului de Dumnezeu, care astfel, se simte ”aruncat” în lume, un fel de paznic al neantului. Cândva, psalmistul, recunoscând că ”El ne-a făcut pe noi, nu noi” adăuga că, astfel, oriunde s-ar afla ”Mâna Ta mă va povățui și dreapta Ta mă ca ține” și chiar mai mult: ”certând, m-a certat Domnul. Dar morții nu m-a dat”. Căzut, omul a continuat să se depărteze de Dumnezeu iar profeții nu doar că nu au fost ascultați, ci izgoniți și, nu odată, uciși cu pietre, oricum nu ascultați cum s-ar fi cuvenit spre binele lor.
De la ”totul e permis” la derizoriul lumii de azi
Diagnosticată de Ivan Karamazov care spune că ”Dumnezeu a murit”, lumea a început a fi una în care ”totul e permis” una a permisivității totale care nivelează și strivește totuși. Pe drumul permisivității totale am ajuns la un timp al derizoriului caracterizat de laureatul Premiului Nobel Llosa, ca fiind acela când toate concurând parcă la superlativul absolut sfârșesc prin a fi lipsite de valoare. Consecință directă este o diminuare treptată a responsabilității, substituită de promovarea mărșăluitoare a ”complezenței și automulțumirii”. Interesant că în limbajul curent omul nu are responsabilități, fiind înlocuite de atribuții, termen a cărui aură de ambiguitate îndreptă mai curând spre trufie și un amestec indistinct împingând omul la rătăcire. Asta în condițiile în care, observa încă Mircea Vulcănescu, etica a fost înlocuită cu economia spiritualul cu materialul într-o dezordine care a dus la crizele ce parcă se țin lanț și tind să se permanentizeze, Cu mult mai grav este că aceasta dus la ocultarea responsabilității, ca ultimă treaptă a căderii lumii unde ”totul este permis”. Omul auzind,nu mai aude glasul lui Dumnezeu întrebând ”Adame, unde ești?” conștientizându-i condiția. Dacă am fi puțin mai atenți, am auzi și azi glasul Ziditorului: Unde ești? …în lumea pe care, fără pe care nu ai făcut-o, peste care a fost pus stăpân și pe care distrugi nemilos? Soluții sunt firește dar și ele se contaminează de această adevărată boală a secolului a cărei manifestare multiformă și generală este depresia, apreciată de specialiști ca fiind mai frecvent întâlnită decât bolile cardiovasculare. Este ceea ce la vremea sa, Eclesiastul numea ”timp al dărâmării” ce urmează celui al ”zidirii”.
În acest context omul, cunună creației se simte ”aruncat” în lume, sau este ”infern” pentru semenul său,cum spune Jean Paul Sartre găsind că cea mai mare parte a grijilor vine dintr-o frică neîntemeiată. Heidegger merge mai departe considerând că grija lumii orbește până acolo încât dorim ca, și cu ajutorul tehnologiei să o eliminăm, nereușind decât s-o amânăm cu prețul unor consecințe mai drastice. E o competiție ascunsă ce face a dori totul în timp real ceea ce induce o tensiune devastatoare în sufletul mereu mai bolnav ajungând a dori moartea și, nu odată, alegând-o deliberat se ajunge la sinucidere. Finalul este ca un verdict: ”trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit” cum decretează Camus considerând fericirea nu un scop al vieții, ci un fel de imperativ și, mai mult decât necesitate, obligație. S-o facem însă numai pentru că astfel ar ocoli absurdul vieții? De rămas, absurdul rămâne deghizat în forme multipla ca să nu-l observăm. Obsedați de pragmatismul și egoismul feroce, ne autoexilăm într-o realitate virtuală ca și cum am priza opiu. În ciuda realizărilor, descoperim repede că nevoile funciare ale omului, aceleași dintru începuturi, nu pot fi satisfăcute … și, în cele din urmă realitatea virtuală se înfățișează ca un absurd cu ”altă pălărie”. Tocmai bine pentru a înțelege cum se cuvine grija și cea lumească de care să ne lepădăm și nu mereu, ci ”acum” când duhul se ridică în lumea îngerilor. O facem anume pentru a primi după cuviință pe Împăratul tuturor, ”Pe Cel nevăzut înconjurat de oștile îngerești”. Intrat într-o lume heraclitiană, în care ”totul curge” omul resimte grija ca efect al mereu reînnoitei adaptări . Asta pentru a vedea că există și griji binecuvântate pentru că Apostolul neamurilor avertizează pe cei care au urechi de auzit că ”nu avem nici o putere împotriva adevărului, ci pentru adevăr”. Nu noul ar trebui căutat cu atâta frenezie ci cum spune Românul absolut ”ce e rău și ce e bine” pentru că în lumea aceasta ”Toate-s vechi și nouă-s toate”/
Aici e bine să ne amintim că virtutea era definită de antici ca mijlocul între două extreme, dar unul care este în același timp vârf. Deci nu toată grija trebuie lepădată și nu pentru totdeauna, ci ”acum” anume pentru că trebuie să ne închinăm și să slăvim Sfânta Treime și să fim pregătiți a primi ”pe Împăratul tuturor…pe Cel negrăit înconjurat de cetele îngerești” și să înălțăm cântarea de biruință ”Aliluia”. Grija lumească e ca o povară și sufletul nu se mai poate ruga în liniște iar ”pacea” care ne-a dat-o Hristos după Înviere se depărtează.
Natura, dascălul preaînțelept al țăranului român
Am spune că totul are nevoie de ”măsură” de limita necesară dintre gânduri, cuvinte și fapte spre o armonie pe care natura creată de Domnul ne-o arată desăvârșit. Înțelepciunea poporului nostru apreciată de toți care au venit pe aceste meleaguri a avut și încă are ca dascăl natura prin care țăranul român se apropia de Dumnezeu subordonându-și mijloacele de intervenție și slăvindu-i totodată splendoarea. Într-o conglăsuire cu natura și-a descoperit sufletul ca primit de la Dumnezeu pe care, la vremea cuvenită,se cuvine a-l da neprihănit tot în mâinile Lui, ferindu-se de vrăjmașul care îi dorește moartea. Așa s-a înfiripat tradiția și așa au apărut datinile, diferite de la un loc la altul învățând la ce se cuvine și la ce nu se cuvine a cugeta, a face. Congeneră cu ea, grija apărea ca preocupare de toate cele care se cuvin pentru ca un lucru să fie bine făcut și folositor pentru cei din jur. E o preocupare suplimentară pentru ceva anume, într-un timp anume atunci când curgerea timpului o cere. Țăranul își măsura chiar timpul cu lucrul ce trebuia a-l face – era la vremea secerișului, sau erau salcâmii în floare, sau pe la Bobotează.
Ne îngrijim mai întâi de trup cel mai la îndemână și care își face repede cunoscute nevoile și o facem cu mare grijă nu pentru el însușii, ci fără a uita o clipă el este ”templul Duhului Sfânt” subliniind prioritatea duhovnicească. De aceea trebuie să ne grijim să aibă tot ce-i trebuie pentru a fi sănătos, adică diversitatea funcțiilor să se regăsească într-o unitate funcțională pentru că spune Blaga ”numai pe tine te am trecătorul meu trup”. O facem din grija pentru sufletul pe care l-am primit de la Ziditorul tuturor și căruia avem a-l da purtând amprenta propriei personalități. De aceea, Hristos întreabă retoric la ce-i va folosi omului bogăția dacă va pierde sufletul, ecoul nemuriri din el iar între ele acel ”județ” sau ”gâlceavă” despre care a scris măiestrit Dimitrie Cantemir. În spiritul credinței creștine, înțeleptul domnitor nu recomanda retragerea din lume, ci rămânerea în lume ducând o viață înțeleaptă, adică făcând pace între suflet și trup după învățătura creștină, ”dând lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu și cezarului cele ce i se cuvin în această înșiruite. Sigur,bogăția este importantă atâta cât ne învață moderația și mai ales respectul și recunoștința pentru Dumnezeu care rămân se perpetuează și pot aduce și bogăția materială. Importanța dată derivă din recunoștință și Sfântul cu vorbele de Aur scrie că ”dacă nu există respect pentru Dumnezeu, ”atunci chiar și banii care există se duc” iar dacă există ”chiar banii care nu există apar și sporesc”. Să nu uităm de Narcis eroul legendar preocupat de propria-i frumusețe până într-acolo încât a murit pentru că tot privindu-se nu avea cum să ajungă la chipul adorat, orgoliul arătându-se și de această dată un rău sfetnic, ducând spre moarte.
Evangelistul Matei îndeamnă ”nu vă îngrijiți pentru viața voastră, ce veți mânca sau ce veți bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca” fără ca aceste cuvinte să echivaleze cu un motivație pentru lene ci la prioritatea care o datorăm sufletului. Să ne amintim cum Sf. Iliea mărturisind pe Dumnezeu cel viu a îndurat persecuții și izolându-se și flămânzind a fost hrănit cu carne tocmai de vultuti . Sf. Vasile a dat un exemplu devenit clasic pentru felul în care Dumnezeu are grijă de întreaga creație într-o accepțiune pe care astăzi am numi-o holistică. El dă exemplul unei păsări ”alcinon” pentru care, am zice, că Ziditorul tuturor ”ține” marea timp de paisprezece zile anume ca să nu-i strice cuibul făcut chiar în bătaia vânturilor de parcă și-ar fi proiectat sinuciderea. Domnul ”ține ” marea șapte zile necesare pentru clocit și șapte pentru hrana necesară creșterii până când să-și poată lua zborul. De altfel tot mai mulți cercetători recunosc că marele dascăl este natura. Se mai dă fervent exemplul avioanelor care zboară în formă de V dar nu întâmplător. La început au fost încercate mai multe formațiuni de zbor toate cu un singur rezultat – eșecul. Atunci unul dintre ei avut ideea de a vedea cum zboară cocorii și au descoperit că zburau constant într-un unghi de 52 de grade, au făcut aidoma și totul a fost perfect. Exemplele ar putea continua și toate le-am pune sub semnul cuvintelor lui David: ”Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut”, cu știință orientată către un scop bine definit de binecuvântarea pe care Părintele tuturor a dat-o întâilor oameni: ”Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate viețuitoarele ce se mișcă pe pământ care au suflare de viață”. Doar că, vedem prea bine, omul s-a arătat un stăpân hain și așa s-a ajuns la dezechilibrul ecologic ce prefigurează un sfârșit apocaliptic.
Între posibilitatea cunoașterii, imperativul făptuirii îngăduința speranței
Se mențin în actualitate întreita întrebare kantiană: Ce pot să știu? Ce trebuie să fac? Ce îmi este îngăduit să sper? într-o relație circulară a supraviețuirii întemeiată pe posibilitate, datorie, speranță. Între ele, cumpănă dreaptă și îndreptătoare relația între drepturi și îndatoriri, doar că s-a uitat celebrul imperativ de a acționa în așa fel încât omul să fie întotdeauna scop și niciodată mijloc. Mai aproape de noi, Micul Prinț aduce un fel de precizare pornind de la ”legăturile” pe care omul le face cu tot ce-l înconjoară și mai ales cu semenii aducând în discuție răspunderea ca normă fundamentală de comportament: ”Rămâi răspunzător de-a pururi pentru ceea ce îmblânzești”. Într-o lume a conexiunilor în care, cum spune un biolog ”totul se leagă de tot” omul are datoria de a fi ”un bun stăpân”, sau ”un bun păstor” al existenței așa cum Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat făcându-se Fiu al Omului. Cu glas de copil, Micul Prinț ne amintește de răspunderea ce ne revine și pe care, ignorând-o, am putea vedea cum dintr-odată ”toate stelele s-ar stinge” și va coborî întunericul de nepătruns. Omul este,într-adevăr stăpânul creației, dar este și slujitor având mereu a alege între Dumnezeu și Mamona pentru că pe amândoi odată nu-i putem sluji. Ce i-au folosit lui Iuda cei treizeci de dinari pe care i-a luat ca preț vânzându-L pe Hristos. Nu orice se poate cumpăra și vinde…L-a vândut pe Hristos, Viața lumii, și a dobândit propria pierzanie sinuciderea, păcatul cel mai cumplit iar banii s-au arătat tocmai buni pentru a fi aruncați.
Da, grijile sunt multe, nu odată ne copleșesc dar toate devin ușoare și nespus de frumoase dacă urmărim mereu a face voia lui Dumnezeu, ”singurul Bun” așa cum Fiul Său a făcut-o biruind cel din urmă și cel mai cumplit vrăjmaș. A făcut-o călcând-o cu moartea Sa spre a ne arăta că ”iubirea nu cade niciodată” și biruința ei este Pacea pe care Hristos ne-a dăruit-o ca stingere a conflictelor într-o armonie care înalță toată făptura. Să biruim și noi toate îndemnurile spre nesupunere față de Dumnezeu, să-I urmăm lui Hristos având ca arme postul rugăciunea și buna făptuire care să fie singurele noastre griji ziditoare. Spre Hristos să înălțăm minte și inima, plecându-ne genunchii zicând cu medicul și poetul Vasile Voiculescu unul dintre sfinții închisorilor care a înțeles singura grijă demnă de chipul lui Dumnezeu ce-l purtăm în noi spre a-I lucra asemănarea:
“Dar orice mi-ar fi mintea, mi-e inima creștină:
Ea să nu piară calea în lumescul ocean,
Ci pururi să mă-ndrepte prin beznă și cartran
Ca o busolă vie spre veșnica Lumină”
Elena Solunca Moise
