Video de la Sfânta Liturghie de la Constanța cu IPS Teodosie
de Elena Solunca Moise
Mărturisim că Hristos a venit pe lume ca „tot omul să se mântuiască si nimeni sa nu piară” si cum anume a făcut-o o vedem limpede de-a lungul timpului petrecut printre oameni si cu oamenii nu după principii sau norme abstracte, ci la modul cel mai concret cu putința in viața cotidiana. Astfel, IL întâlnim pe Hristos intre oameni, permanent preocupat sa ajute e cei suferinzi de tot felul de boli sau neputințe. Așa este pentru ca Iubirea nicicând „nu căuta la ale sale” si o face fără discriminare, in dorința de a daruri fiecăruia ceea ce ii este specific intru propria-ai desăvârșire. In întâlnirea cu femeia samarineana „diferențele specifice”, mai numeroase fiind, evidențiază acest adevăr câta vreme i s-a dezvăluit femeii care s-a dovedit sa-L primească Fiul lui Dumnezeu care i-a zis deschis: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine”. Dacă suntem cu luare aminte, putem lesne observa cum Hristos vorbește fiecăruia om ca o individualitate nu ca un ins inferior, șters in așa fel încât să se adeverească a fi Fiul lui Dumnezeu celui Viu care a venit pe lume să mântuiască pe cei pacatosi, adică pe toti pentru că „nu e om fară de păcat”. La început, întâlnirea nu părea a avea nimic special care sa prefigureze drumul spre necesara închinare „in Duh si Adevăr”. Închinare se cuvine din nevoia interioara de recunoștința pentru „Cel ce a făcut cerul si pamatul cu toata splendoarea lor” si pe om după chipul si asemănarea Sa punându-l sapan spre a stăpâni peste „mari si peste toate” Ne închinam lui Dumnezeu in Duh si Adevăr pentru ca „Duh este Domnul” si Fiul Sau este Cale Adevăr si Viața, nu un Adevăr, ci Adevărul care ne face liberi, adică părtași la viață veșnică, definită ca fiind „Cunoașterea Singurului Dumnezeu Adevărat si a Fiului pe care L-a trimis anume ca acela care-L va cunoaște sa aibă viață veșnică si la cunoștința Adevărului sa vina. Era acum pe drumul de la Ierusalim, Cetatea Păcii la Galileea neamurilor, de la Cetatea Sfânta spre aceea unde trăiau laolaltă mulți oameni de diferite credințe, era o zi torida si Hristos – Omul „obosit” s-a așezat ranga fantana lui Iacob, in apropiere de Sihar, cetatea Samarei. Atunci, s-a făcut ca o femeie samarineana sa vin sa ia apa si Hristos ii spune direct: „Dă-mi să beau” farâ sa tina seama de normele care stabileau ca un iudeu nu vorbește cu un samarinean si, mai mult, cu o femeie. Mirarea femeii a fost justificată iar Iisus venind in inatmpinare a spus: „Daca ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu si cine este Cel care a spus „Da-mi să beau, tu ai fi cerut de la El si ti-ar fi dat apă vie”. Convinsa ca este in fata unui calator ca oricare altul, femeia continua in același ton: „Doamne de unde ai dar apa vie ? Nici găleata nu ai iar fantana este adâncă. Ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacob, care ne-a dat aceasta fantana si el însuși a băut din ea si fiii lui si turmele lui? Aici se schimbă brusc registrul delimitând Hristos, Fiul Omului pe Hristos Fiul lui Dumnezeu intr-o singura alcătuire neamestecata iar El, ca Invadator de aceasta data spune ca tot cel ce bea din apa fantazii va înseta, dar apa data de El nu va înseta si, mai mult aceasta se va face izvor de apa curgătoare spre viața veșnica” Apa din pamant astâmpăra setea trupului pe când aceea dat de Hristos nu curge din veșnicie spre vesncie, fiind o altfel si, mai mult, face din cel ce bea izvor de apa curgând spre veșnicie. Veșnicia se definește ca atare când primește botezul apei ce izvorăște din pământ , acea apa pe care un Thales odinioară o considera principul tuturor lucrurilor. Femeia nu se mira si nici nu se îndoiește o clipa si, cere ca unui Domn, Stapan adică sa-i dea apa dintr-un interes cum nu se poate mai practic. „Mergi si cheamă pe bărbatul tău” a continuat Hristos pentru ca din apa datatore de veșnicie trebuia sa se bea intru unitatea dintru început când Domnul au „bărbat si femeie a făcut”. I-a mai spus „sa vina aici”, amintind de locul căderii după păcat când Domnul l-a întrebat pe Adam „unde est?” iar el a răspuns „aici” intr-un spațiu bine determinat. Femeia însa nu avea bărbat, avusese cinci si acum era cu al saselea fara a-i fi „bărbat”. Am putea vedea in cei cinci numărul simțurilor care nici fiecare nici împreuna nu sunt capabile sa dea unitate presonalitatii umane, cum nici rațiunea –al saselea- nu o poate face.
Închinare în Duh și Adevăr
Cunoscătoare a rosturilor, femeia merge urcător spre ceea ce este esențial – pentru ca toate drumurile duc spre închinare – cui ne închinam, unde o facem si in ca anume loc, Cum era plinirea vremii, Hristos ii spune ca „ vine vremea când nici pe Ghenizarim si nici in Ierusalim nu va fi loc de închinare, caci nu un spațiu sau altul este prielnic, ci „cum” se face închinarea. Ne amintim ca si Fecioara Maria primind vestea Întrupării Domnului in trupul ei, nu a întrebat de ce?, a întrebat „Cum va fi mie aceasta”, necunoscând pana atunci bărbat iar dreptul Iosif ii era doar logodnic. Atunci i s-a spus cum Duhul Domnului va cobori peste ea pentru si cel ce se va naște „Fiu al lui Dumnezeu se va chema” si Fecioara făcând ascultare a spus „Iată roaba Domnului, Fie mie după cuvântul Tău.” Asta pentru ca toate ne vin de la Dumnezeu, „Cel ce a făcut cerul si amantul cu toata podoaba lor” si „toate cu intelepcine le-a făcut”. Știutoare a Scrierilor Sfinte, femeia a sesizat esența si a întrebat despre închinare, cața vreme pe atunci, oamenii, dând mai multa importanta locului erau interesați cu prioritate de acesta. Spune Fiul lui Dumnezeu ca este vremea când adevărații închinători ai Tatălui o vor face in Duh si Adevăr ASA cum isi doreste Ziditorul, adică in numele Tatălui, al Fiului si al Sfatului Duh, „treimea cea de o ființa si nedespărțită”.
Într-un demers inițiatic, femeia continua spunând ca știe ca va veni Mesia, adică, Trimisul, Hristos care va vesti toate. Aici este cheia de bolta a povestirii, caci Hristos i se dezvăluie spunând direct: „Eu sunt cel ce vorbesc cu tine”. Așa este , Hristos se dezvăluie in Cuvântul rostit, cuvânt de viața datator, cum se dezavaluie in fel proriu fiecăruia dintre cei care se roagă stăruitor in Duh si Adevăr. Atunci au venit si ucenicii minunanandu-se ca Invatatorul vorbește cu o femeie si aceea samarineana, dar nimeni nu a cutezat a-L întreba ceva anume totul cuprins fiind in taina comuniunii care este suficienta sieși. Doar femeia a lăsat totul ca si când nu are mai fi avut nevoie nici de apa, nici de găleata si a plecat sa spună șatenilor, fiind astfel intr-un anume fel întâiul apostol: „Veniți de vedeți un om care mi-a spus mie toate cate le-am făcut, spunând ca o concluzie: „Nu cumva acesta este Hristosul?” Puterea adevărului exprimat i-a strâns pe toți laolaltă ca la o liturghie. Când, in sfârșit, au venit si apostolii cu merinde, l-au îndemnat, dar Hristos le-a zis lor si noua ca „Mâncarea Mea e a face voia Tatălui”sau, altfel spus lucrarea voii lui Dumnezeu Tatăl sa aibă pentru fiecare, valoarea pe care o are mâncarea pentru viața afara de care ea se stinge. Cum ar putea fi altfel câtă vreme nu putem sluji la doi domni odată – lui Dumnezeu si lui mamona – iar ascultând de diavol nu putem ajunge decât la moarte ca intuii oameni. Veniți de pe la treburile lor, oamenii L-au ascultat pe Hristos, rugându-L să mai rămână două zile, cum avea sa si facă. Femeii avea sa-i motiveze ca într-o metafora : „Credem nu pentru cuvântul tău, ci pentru ca noi înșine am auzit și credem ca acesta este Hristos, Mântuitorul lumii”.
O femeie ce-și petrecuse viața în păcate, cunoscutp astfel, a reușit, dupa întâlnirea cu Hristos să aducă la religia creștina întreaga cetate. Ea, impreuna cu fii – Iosif si Fotinos, au primit Botezul creștin ca si surorile ei Fotis si Fotos, si impreuna au plecat la Cartagena si apoi la Roma unde au predicat invatatura lui Hristos cu pricepere si râvna, cu timp si peste timp. Auzind, împăratul Nero i-a întemnițat pe toți, i-au torturat si văzând tăria credinței lor, faptul ca au refuzat cu îndârjire sa se lepede de Hristos, furios peste măsura, a poruncit sa fie decapitați. Au intrat astfel in calendarul creștin fiind cinstiți in ziua de 26 februarie.
Tâlcuind, Părintele Cleopa sublinia ca „numai rugăciunea făcuta cu mintea in adâncul inimii se poate chema cu adevărat rugăciune duhovniceasca, adică făcuta in duh, adică insolita obligatoriu de împlinirea tuturor poruncilor, lucrarea faptelor celor bune in numele lui Dumnezeu, pentru ca omul este deopotrivă suflet si trup si nu e cu putința sa te rogi numai in trup si numai in spirit, omul nefiind o făptura schizoida si pentru ca, asigura Psalmistul, „Toate poruncile Tale sunt adevăr” si „Aproape este Domnul de toți cei care IL cheamă pe El in adevăr”. Sa ne rugam in Duh pentru ca „Duh este Domnul” si in Adevăr, fiindcă El ne elibereaza de toate catusele întunericului pana la dezlegarea definitiva de moarte, de toate rătăcirile care ne duc spre ea. El ne face „părtași tuturor ce-L ce se tem”, teama fiind începutul înțelepciunii si iubirea desavarsirea ei către care cheamă Hristos: „Fiți desavarsiti cum Tatăl vostru cel ceresc desavarsiti este”. Drumul este cel al credinței care pe toate le face posibile ca legătura ontologica cu Dumnezeu care este Iubire si deschide zorii speranței in biruința asupra lumii. De aceea, lui ne închinam si numele lui il slăvim – al Tatălui, al Fiului si al Sfanțului Duh, Treimea cea de o ființa si nedespărțita. Toate acestea si multe altele, rânduindu-le cu drag in inima sa spunem cu Vasile Voiculescu, medicul-martir și poetul râvnitor in rugăciune:
N-o întreba nici telul nici pricina.
Inima se roagă nesimțit, fara cuvinte,
Fara ganduri, neștiind ce-i hodina,
Arde numai pururi ca o candela cuminte
A cărei singura rostire e lumina.
