Chiar cu câteva zile înainte de Sfintele Paști, am citit un articol semnat de Gabriel Liiceanu cu titlul: „Isus n-a cerut nimănui să moară pentru el” (sic-sic!). Am sperat că, după ce vom fi ieșit din tensiunea artificial creată cu privire la anumite ­„înlesniri pascale” acordate de autorități credincioșilor în vreme de epidemie, autorul va retracta acest titlu stupefiant. Constat că nu.

Un lector onest al dialogului dintre Biserică și autorități nu poate să nu observe că tot ceea ce am cerut pentru Sfintele Paști a fost cu mult mai puţin decât ceea ce se permitea, în mod uzual, prin ordonanțe militare cetățenilor României – liberi să peregrineze prin piețe agroalimentare sau supermarketuri. Dimpotrivă, noi ne-am asumat măsuri sanitare și de distanțare socială mai drastice decât cele impuse, prin care să evităm orice posibilă contaminare. Din motive care-mi scapă, domnul Liiceanu a interpretat aceste doleanțe ca pe o chemare a românilor de „a-și pune viața în pericol”, „gripând sistemul sanitar”, transformând Paștile într-o „sărbătoare a morții prostești”. Totul culminând cu o pledoarie pentru „lumina rațiunii care salvează vieți”.

Ceea ce mă intrigă în acest articol al directorului Editurii Humanitas este nonșalanța cu care susține că Mântuitorul n-ar fi cerut nimănui jertfa supremă, adică moartea. Înțeleg că febra polemicii poate să atingă cote – de acum numite – „covidice”. Te aștepți, totuși, ca un strălucit cărturar să manifeste o minimă prudență vizavi de un domeniu, teologia, care nu intră chiar în sfera sa de competență. Dacă domnia sa ar fi susținut că „Iisus n-a cerut nimănui să moară prostește pentru El”, aș fi putut repede identifica un temei scripturistic în îndemnuri de genul: „Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă” (Matei 10, 23). Altminteri, domnul Liiceanu are o mare problemă în a explica miile și miile de acte martirice asumate – în chip liber, desigur – de cei cărora Hristos exact asta le-a cerut: mai bine să-și piardă viața decât să se despartă de El! Căci „vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu” (Matei 24, 9).

Ce ne cere Iisus? Să ne reamintim ce spune Evanghelia, chiar și în vremuri de pandemie. Domnul a spus ucenicilor că „viaţa este mai mult decât hrana” (Luca 12, 23), iar nu „căutați să vă burdușiți cămările cu provizii”. Când i-a trimis „ca pe nişte miei în mijlocul lupilor” (Luca 10, 3), nu a mai adăugat și: „Stați acolo în autoizolare”. „Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic” (Ioan 6, 63) este un alt cuvânt al Domnului care, pentru adepții noii Religii a Siguranței Absolute, nu poate fi decât sminteală și nebunie.

Ca să nu existe dubii: mă număr printre cei care au susținut, încă de la începutul crizei, că măsurile luate de autorități pentru toți românii trebuie respectate și de creștini. Nu cerem să fim privilegiați în nici un fel, dar nici nu vrem să fim discriminați. De ani buni, asistăm la un asalt de proporții internaționale: ideologia tinde să înlocuiască anatomia (a se vedea teoria genului, căsătoriile între persoanele de același sex). Acum văd că virusologia tinde să suprime teologia (Sfânta Împărtășanie este tratată ca potențială sursă de infecție). Chiar nu mai sunt granițe, totul e fluid? Și doar ne avertizase, încă din 1994, în tratatul său despre „peratologie”, însuși domnul Gabriel Liiceanu: limita este „elementul care face ca libertatea să fie libertate umană”. Numai să avem grijă ca, pe viitor, să nu idolatrizăm limita, plasând-o definitiv pe altarul „distanțării sociale”. Vom avea atunci toate „șansele” ca sfera noastră de cugetare să nu mai poată depăși dimensiunea microscopică a noului coronavirus.

Ziarul Lumina

Ziaristi Online