Părintele Simion Săsăujan s-a născut în urmă cu 81 de ani, la data de 27 aprilie 1939, în județul Sibiu, comuna Chirpăr, satul Săsăuș. Îi transmitem împreună cu Doamna Magda Ursache La Mulți Ani Binecuvântați!
O teologie a iubirii
de Magda Ursache
„Clădirea țuguiată a bisericii din sufletele oamenilor
se prăbușește cu larma ruginită a clopotelor
norii de praf acoperă orizontul
Iisus se plimbă mâhnit printre ruine”
Radu Ulmeanu, Ab urbe condita
Pr Simion Săsăujan
Părintele Simion Săsăujan nu învață înfricoșând, ci iubind. Purtarea sa de grijă este firesc normală, cum este și credința în Dumnezeu; îndrumarea sa e firesc exemplară: ascultă și ajută. La ceas greu, de pierdere a sinei și sinelui sub canonada virușilor, prin preoți ca Părintele Simion răul va fi înfrânt. Iubirea necondiționată de aproapele are puterea rugăciunii de a vindeca boala.
„Minți induse”, cum le spunea Petru Ursache, susțin că Biserica e toxică, limba clopotelor irită: se vrea să nu mai sune ca să ne curețe mistic, să anunțe pericole, să deștepte conștiința. Menirea lor în veac de veac e contestată de neomarxismul ateist care cere up-datarea Bisericii: să nu mai stăm cu ochii îndreptați spre ușile altarului, ci spre televizor, ca să ni se livreze online Sfânta Liturghie, la domiciliu.
Dezbinarea internă nu face bine nimănui, mai ales cînd „starea națiunii” (e sintagma lui Eminescu, preluată de un teleast ca „starea nației”, asta ca să știe tot natu; de aceea sună atât de clar și fierbinte: clar de Eminescu).
Vrajba, tensiunea se accentuează, certurile din Parlament nu contenesc. Excedat, Dimitrie C. Brătianu propusese: cele două camere să se numească una pușcărie, alta carantină. Conservatorul Eminescu l-a urmat atunci pe liberal, susținând că numai aceste institute „pot scăpa societatea română de asemenea creaturi”(Sila morală, „Timpul”, 17 mai 1883). Ni s-a promis electoral pușcărie pentru marii corupți care au făcut tranzacții cu bunurile națiunii. Doar un zăngănit de cătușe, atâta tot. Cât despre carantină… Sute, mii de agricultori au fost trecuți neprotejați prin furcile caudine ale Coronei, au fost duși „la oaste” în nemțenia, ca să salveze recolta de sparanghel. Ce dacă satele se descompun mai rău decât în vremi staliniste, când țăranii erau trimiși în adânc de mine, unde luau Lumina Învierii sub pușca gardienilor? Lumina s-a primit cu greutate în temniță; acum, în România tuturor libertăților, mai ales în plină libertate de creație contra Creatorului, la PROTV a și apărut reclama : „La tine e Lumina. Poartă masca”. Numai că lumina e la Hristos.Am progresat, n’așa! Nu se mai spală tinetele în pușcării cu stihare preoțești, dar se spală scena Teatrului Național din Iași cu tricolorul.
Bate Iisus la ușă? Să bată! Îl lăsăm singur cu preoții în noaptea Învierii, ne rugăm în „biserica de acasă”. Sigur că este posibil, așa cum a fost în vremi de restriște, când decretul 410/1959 a însemnat răstignirea monahilor și monahiilor. Nu demult, într-o piesă de teatru intitulată glumăreț Eu sunt.Și?, actori în haine de monahi mâncau slană cu ceapă sfărâmată pe icoana lui Iisus, în „regia” unei Asociații din Cluj.În altă „ regie”, a LGTB din Suedia , Iisus –ecce homo- era înconjurat de tipi musculoși, în travesti.
Ordinele militare trebuie respectate, ca și regulile de „distanțare socială” (în fapt, distanțare fizică; de la Aristot știm că omul e „ființă socială”). Nu ne putem atinge mâinile, deși, la expiere, Iisus a stat pe cruce cu brațele depărtate, să ne cuprindă pe toți. Cu spusa Sf. Atanasie cel Mare: „Mântuitorul a ales crucea, fiindcă astfel se moare cu mâinile întinse. El a sfârșit îmbrățișându-ne”.
Vom respecta restricțiile, le vom urma. N-aș vrea însă ca necugetarea să se bucure de închiderea bisericilor. Sunt destui „iluminați” jubilând că nu mai putem poftori „clișee”ca Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând. Găselnița lui T. Paleologu, creștin- cretin, la distanță de o consoană, mă dezgustă și nu mă îndoiesc că juniorul e cam sărac cu duhul. În ce mă privește, mă vreau binemuritoare, cu credința (și nu -i „iluzie”) nesfîrșitului. Iar Biserica e, pentru Mircea Vulcănescu, cheia de boltă între lumea fizică și lumea spirituală.
Nu cu multă vreme în urmă, am avut prilejul unei „întîlniri admirabile” și – iată- îl valorific în aceste rânduri. M-am bucurat de predica Părintelui Simion, în biserica „Sfăntul Dumitru”, de pe calea Eternitate. Îmi recunosc nevoia de repere de la tinerețe pân’ la bătrânețe. Le-am avut. L-am auzit pe vlădica Bartolomeu Anania predicând despre Toma Necredinciosul, cu o subtilitate care scapă gândirii comode. L-am auzit pe blândul și bunul egumen Elefterie Păduraru, de la micul schit Cărbuna, în ruga sa pentru martirul Daniil Sandu Tudor.(Am ascultat și multe grăiri în deșert, doar ca să fie spuse și le-am uitat). Niciodată însă nu m-a copleșit puterea cuvântului ca atunci când l-am auzit predicând pe Părintele Simion. Iisus s-a întors zâmbind spre noi prin ochii săi albaștri.În ei am citit bucuria datoriei împlinite și mi-au venit în minte cuvintele lui Nicolae Steinhardt: „ Creștinismul este o școală a fericirii.” Pe chipul său am citit o liniște a lăuntrului, dată de „iubirea jertfelnică”, de „dăruirea desăvârșită” chemării sale: „a se mântui și a-i mântui și pe alții”, cum arată Pr. Ioan C. Teșu în remarcabilul portret –prefață.
În Sibiu, prin Părintele Simion, s-a deschis școala înaltă a smereniei și a facerii de bine. Mă uit la serafimul albastru de pe peretele cu icoane, operă a sculptorului Vladlen Babcinețchi, și simt puterea rugii : rugăciunea luminează, e ancoră, e toiag, e comoară, e siguranță, ajutor, ocrotire. Alină, așa cum a propovăduit Sf. Ioan Gură de Aur, în a 5-a duminică din Postul Paștelui, duminica Mariei Egipteanca. Ruga Părintelui Simion e pentru deșteptarea noastră, când parcă se face totul în sprijinul nepăsării. Or, nepăsarea e condamnabilă. Spune Pr. Arsenie Papacioc : „Nu se supără Dumnezeu pe noi atât de mult când facem anumite greșeli, cât se supără când suntem nepăsători.” Da, nu replicăm așa cum ar trebui la feluritele feluri de a nega pe Dumnezeu, pe Iisus, pe Fecioara Maria; când se batjocorește tetragrama INRI; când se sapă după inadvertențe în Biblie, Cartea lui Dumnezeu; când se caută explicații raționale pentru minuni și semne.Nici nu se găsesc: crede și nu cerceta.
Urâte vremi! Ni se cere să păstrăm „distanța socială” față de Biserică, să „consumăm” individual trupul și sângele lui Hristos, pe motiv că potirul comun ar infesta. Nu vinul din Potirul comun ar curăța omenirea, ci dezinfectatul Igienol și spirtul Mona. Numai că virusul se transmite de la om la om, nu și de la inimă la inimă, cum face credința. Ce-i drept, Sf. Paisie Aghioritul spune că, de treci cu vederea o întâmplare de la Dumnezeu, atunci găsește El o modalitate mai evidentă să-ți deschidă ochii și urechile.
Pandemia? Ea vrea să păstrăm „distanța socială” față de biserici și față de cimitire. În Iași s-a închis Eternitatea, au pus-o sub zăvor. Nu ne mai putem aduna întru pomenire, în jurul unui mormânt, pentru a ne simți înfrățiți prin lacrimă, dar și întăriți prin suferință. Durerea sporește, dar ne și sporește : când îți simți prietenii aproape e mai ușor. Aștept trezvia noastră împreună după acest cataclism.
În Mărginimea Sibiului se află un altar la locul lui : Părintele Simion Săsăujan. Atingând Le bel age, 80 de ani, i s-a tipărit o carte la Editura Andreiana, în 2019, intitulată impresionant : O viață închinată Bisericii lui Hristos, cu subtitlul Un sfert de veac de slujire jertfelnică în biserica „Pogorârea Sf. Duh” și în centrul filantropic „Sf. Nicolae” din Parohia Valea Aurie- Sibiu (1990-2016).
Cui dă Dumnezeu Cunună după Sf. Ioan Chrysostomos? Celor care nu fac rău, însă din alegere proprie, nicidecum forțat. Părintele Simion a ales dreapta cale a Liturghiei și a Filantropiei. Și pentru că „vreme este să rănești și vreme să tămăduiești ; vreme este să dărâmi și vreme să zidești (Ecclesiast,3,1-8), a ales tămăduirea și zidirea.A tămăduit suflete cu smerenie, „sarea virtuților” după Pr. Arsenie Boca. Cine se smerește se înalță, cine se înalță e om smerit.Smerenia, îmi spunea Petru, este eliberarea de orgoliu, de trufie.Și-mi exemplifica: „Dionysius Exiguus –Cel mic, adică neînsemnat, smerit. ”Și, cu un zâmbet: „Unii, pentru că s-a născut în Scythia Minor, i-au spus Dionisie Românul.”
Părintele Simion i-a zidit sufletește pe enoriași prin îndrumări blânde, dar a înălțat și ziduri de biserică, zidirile acestea două fiind strâns împletite. Scrie în cartea-omagiu fiul Părintelui, Pr. prof. univ. dr. Mihail-Simion Săsăujan ,că tatăl său a ridicat biserică într-un cartier modest de blocuri, Valea Aurie, locuit de peste 5000 de oameni, care, ca să ajungă la o slujbă, făceau 5 kilometri pe jos.Nu aveau parohie. Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală a pus placa de temelie a bisericii de zid în 22 iulie 1990, la loc aflat lângă pădurea Dumbrava, aproape de satele Rășinari și Poplaca. În fața Înaltului Părinte, parohul Simion s-a angajat : „să ne întrecem unul pe altul cu cinstea”. Provizoriu, preotul construise o bisericuță de lemn. În aer liber a avut loc prima Liturghie, în 31 iunie, 1990, de Rusalii.În biserica de lemn a slujit trei ani (‘90-’93) fără căldură, dar slujbele au fost (zisa credincioșilor) „de foc”. După alți 7 ani în demisol (1994-2000), a urcat în spațiul de sus și, în fine, Casa lui Dumnezeu de zid s-a sfințit în 24 mai 2010, a doua zi de Rusalii, de Sf. Treime. Așadar lucrările de zidire (arhitect Ioan Ene) și pictare (pictor Oprea Pioară) au durat douăzeci de ani: 1990-2010. Iconostasul a fost sculptat de Costel Apostol, iar vitraliile aparțin lui Virgil Moraru, din Iași.
În Valea Aurie e o biserică vie, însuflețită, unde s-au format cântăreți bisericești, preoți, teologi, măicuțe, asistenți sociali…Și pentru că preotul paroh deține destul „untdelemn al faptelor bune”, spre a formula astfel după Sf. Vasile cel Mare, a început din 1995 un program de asistență socială pentru bătrâni siguri și bolnavi, pentru copii orfani, săraci sau cu dizabilități. Numele programelor spun multe: „Să oferim copiilor iubire”(2000-2003), „Sprijin și Asistență pentru Copil și Familie” (2003 pînă în prezent, )„Masa pe roți”(2005-2008), „Împreună pentru un zâmbet de copil”(două săptămâni de vacanță)…Din 2011, se desfășoară un proiect educațional de recuperare pentru cei cu handicap. Bilanț : douăzeci de ani de osteneală frumoasă pentru păstoriții săi. Tot în Valea Aurie, timp de zece ani (2006-2016), Părintele Simion a ridicat Asociația „Sf. Nicolae”, găzduind vârstnici și, într-un centru de zi, copii. Proverb din colecția Zane, de ținut minte: „De la bogat nu vei ieși niciodată cu firimitura-n barbă”.
În 2016, Părintele Simion Săsăujan a primit Crucea șaguniană pentru preoți, răsplata celor 50 de ani de preoție ( 24 în parohiile Mihăileni și Agnita, 26 în Valea Aurie), dar și pentru altruismul său. Altruismul fericește, e știut. În toate aceste cinci decenii, Părintele- tată și-a scris cartea în inimile credincioșilor, cum afirmă Mihail – fiul. O face și acum cu aceeași „iubire neînserată”.
Viața Părintelui Simion, om îmbisericit, e piatră de poticnire pentru orice mal-croyant dezbisericit, care atacă preoția creștină cu satisfacție; predilect, reperele morale arhierești.
La ceas de cumpănă, avem nevoie să descoperim „Liturghia fratelui”, credința prin faptă.
