O carte pilduitoare

de Nae Georgescu

Un adevărat tratat de istorie politică recentă a climatului cultural românesc ne oferă dl. Vasile Mălureanu în recenta sa carte¹. Cu un sumar foarte bine organizat, îmbinând viziunea europeană a perioadei studiate cu cea internă, operând clasificări și diviziuni necesare pentru înțelegerea fluxului istoric și pentru integrarea opoziției culturale românești la adresa regimului în cadrul general al evoluției ideologice est-europene, autorul culege o sumă impresionantă de documente de arhivă care luminează, oarecum, de dedesupt viața zbuciumată a scriitorilor, cineaștilor, oamenilor de teatru, artiștilor în general, cu toții munciți între cele două idei: a rezista ori a protesta – dar numai cei care au protestat efectiv intrând în câmpul istoriei propriu-zise.

Autorul constată – e ușor de constata, de altfel – că opoziția românească a fost cam slabă, puțin consistentă oricum. Ca intelectual ce am trăit, întrucâtva, epoca, acest lucru mă preocupă și aș dori să-mi exprim un umil punct de vedere.

În legea selecției sociale negative, a lui Eminescu, piramida socială se constituie, de regulă, ca în natură: luați o lopată de nisip, spune poetul, și aruncați-o alături; veți vedea că ea se organizează ca o piramidă, cu părțile cele mai grele dedesupt iar pe măsură ce mergem spre vârf cu părți din ce în ce mai mici, mai ușoare, deasupra fiind praful. La fel se întâmplă și cu lopata socială, spune poetul: deasupra se găsesc cei ușori, dedesupt cei din ce în ce mai greu. Poetul este încă mai explicit în Scrisoarea III :…„Pe când alții, stând în umbră și cu inima plecată,/ Neștiuți se pierd în umbră, ca și spuma nevăzută”. Istoria (politică) o fac cei ușori de deasupra, pe când cei mai mulți se tencuiesc în munca (viața, preocuparea) lor, nedorind / neputând să participe. Aceasta este și impresia generală pe care mi-o lasă opoziția culturală la regim: e ceva de deasupra, de obicei „foști” (proletcultiști, gerontocrați proletcultiși, staliniști, etc.), amestecați cu oportuniști, insurgenți naturali – și, desigur, câțiva cu vocație teoretică (nu ideologică, deși au fost și ideologi disidenți). Cred că și cauzele pe care le-am trăit personal, ca jurnalist implicat în cultură, pot fi avute în vedere.

Una dintre ele ar fi responsabilitatea generală a intelectualului român față de trecutul nostru cultural. Temele mari ale culturii române au ieșit de la sine sau au fost scoase cu forța din metabolismul cultural al epocii analizate (1964-1989). S-au format colective, ori s-au angajat personal unii scriitori (editori, critici literari, istorici literari) pentru readucerea în actualitate a acestor teme. Nu putea, de pildă, Valeriu Rîpeanu, implicat cu toată energia în reeditarea și rediscutarea operei lui Nicolae Iorga, să fie un opozant al regimului – când dorea să-i ofere regimului o valoare, un buchet de idei (românești, dar mai ales universale) care, eventual, să-l educe. (fac o paranteză: tema aceasta a „educării” cenzorului, oricine ar fi el, a fost una permanentă și în ceea ce mă privește: scriam un material pentru revistă, era refuzat, îl rescriam, mai explicit, iarăși îl rescriam, ajungeam la discuții, explicam, etc.: este chestiune de educație inversă, dacă vreți, cei mici, fără funcții, îi educă pe cei cu funcții…). Or, această temă – numită în epocă „Revalorificarea moștenirii culturale”), n-a fost asimilată / folosită de către dizidenții pe care acum îi găsim în documente (și în această carte). Ei, în majoritate, ca scriitori luptau pe teritoriul sociologiei, al drepturilor omului, fără a folosi argumentul științific al valorilor trecutului. De aici, neînțelegerea între dizidenți și oameni de cultură mai adâncă. În anii discutați s-a edificat și definitivat, de pildă, marele șantier Eminescu: dizidența noastră nici nu știe de existența lui, Europa liberă l-a etichetat cu dorința megalomană a lui Nicolae Ceaușescu de a fi ctitor de cultură, etc. Practic, numele vehiculate azi prin manuale, tratate, istorii recente etc. drept reprezentanți ai luptei împotriva regimului mi se par a ilustra teorie „idola fori” a lui Bacon – sau cea recentă a VIP-urilor.

Mai mult încă: împotriva acestei revalorificări culturale a trecutului s-au ridicat mulți membri de partid notorii, s-au constituit grupuri de opozanți: printre ei vezi și asemenea dizidenți. Grupul de la Comana, de pildă, patronat de Gogu Rădulescu (grup căruia cartea de față nu-i acordă importanță).

Alte teme importante ale revistei Luceafărul, la care am lucrat, priveau analiza critică a manualelor școlare, ori noua geografie literară. Aceasta din urmă avea importante semnificații politice. Descentralizarea culturii, revigorarea vetrelor creatoare din teritoriu – implica oameni noi, ai locului – or, politica de cadre a partidului făcuse amestecul știut: conducătorii județelor (mai ales cei culturali) trebuia să nu fie din județ, ci de cât mai departe (este tema romanului Moromeții, II, de Marin Preda). Asta deranja. Vreau să spun că noi, cei de dedesupt, n-am luptat cu Ceaușescu – ci cu mentalitățile, cu sistemul înțepenit în aceste mentalități. Noua geografie literară este un concept lansat în SUA în anii 70 ai secolului trecut, noi nu făceam decât să-l preluăm și să-l adaptăm pentru a nu mai aglomera capitala țării cu scriitori, pentru a le reda vetrele lor creatoare.

Punctual, aș vrea să descriu pe scurt viața editurilor. Cornelia Bodea a predat cartea 1848 la români Editurii Științifice și Enciclopedice. S-a opus categoric la ieșirea ei Walter Roman, care avea intrare liberă la Elena Ceaușescu. Mircea Mâciu ne spunea – nu numai mie, erau discuții de grup – că a folosit, împreună cu Petre Enache, o stratagemă ca să iasă cartea: i-au făcut rost de bilete de tratament la Karlovivary lui Walter Roman, acesta a mers bucuros, și în lipsa lui s-a tipărit cartea Corneliei Bodea, una dintre cele mai importante cărți ale regimului trecut. Multe alte lucrări importante de istorie ori filosofie, sociologie au fost scoase prin diferite asemenea stratageme – și istoria fiecăreia în parte ar fi foarte interesantă. Nu cred să nu existe note informative ale Securității pe această temă, de vreme ce acestea erau evenimente știute de către noi, oamenii care lucram în presa culturală.

Se vorbește, în carte, despre disidența glorioasă a d-nei Ana Blandiana (din grupul de la Comana) cu cele câteva poezii aluziv anti-ceaușiste scoase într-o carte pentru copii la editura Ion Creangă, în urma cărei tipăriri dânsei i s-a luat dreptul de semnătură pentru un timp. Da, dar noi știm cum redactorul de carte, distinsul cărturar G. D. Vasile, a fost dat afară de la editură – și ne povestea, aproape plângând, șomer fiind, la restaurantul Uniunii Scriitorilor, că poeziile au fost introduse în carte după toate verificările, de către autoarea însăși. Nu pot să uit că, imediat după 22 decembrie 1989, primul decret dat de d-na Ana Blandiana în numele Revoluției a fost de suspendare a revistei Luceafărul.

Și cu asta vin la o altă cauză din care dizidența românească n-a fost, n-a putut să fie puternică: i s-au opus reviste cu adevărat puternice, precum Luceafărul.

… Dar… câte n-ar fi de spus despre acest subiect! Fiind o lucrare oarecum de pionierat, cartea d-lui Vasile Mălureanu deschide drumuri noi în cercetarea istoriei literare – și poate chiar izvoare noi, cum încearcă a fi acesta, al nostru, aducând amintiri de pe tărâmul opus. În fond, idealul este să reconstruim această istorie recentă – dar nu numai prin oameni, ci și prin idei. Curentul de idei cel mai important al vremii a fost, desigur, protocronismul; el trebuie scuturat de zgura ideologică și definit în zonă teoretică, dar mai ales trebuie urmărit ca o hârtie de turnesol: ce s-a spus, ce s-a șoptit, ce s-a gesticulat în numele lui. Arhivele conțin destul material – și nu avem îndoială că un bărbat energic și avântat în explorarea adevărului cum este dl. Vasile Mălureanu va ajunge, în investigațiile sale, și aici.

Cum se prezintă astăzi, însă, cartea (fiind o reluare a temei dezbătură acum câțiva ani) mi se pare foarte solid construită, organizată ca un tratat major de istorie, necesară tineretului – și capabilă a crește tineret, adică a-l atrage către cercetarea de acest tip.

N. Georgescu

1  ^ Vasile Mălureanu: Cultura și elitele române sub comunism, din perspectiva securității (1964-1989), Ed. RAO, 2019

Sursa: Ziaristi Online

Gen Vasile Malureanu la o lansare de carte la INST. Foto: Ziaristi Online