“Să fim datori unul față de altul doar cu Iubire!” Convorbire profundă cu doamna Elena Solunca Moise, ziarist, redactor principal la revista „Academica” și editorialist Ziaristi Online. Omagiu Bisericii strămoșești și satului românesc

Doamna Elena Solunca Moise – Foto: Cristina Nichituș Roncea

În „Anul omagial al satului românesc, al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari” și „Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești”, ne-am propus să aducem în paginile revistei noastre o serie de convorbiri cu oameni de seamă. Pentru această ediție, facem arc peste timp, cu doamna Elena Solunca Moise, ziarist, redactor principal al publicației „Academica”, revistă editată de Academia Română, în zorii României postdecembriste.

Cu acest prilej, vom readuce în actualitate o frântură din viața necunoscută a Galaților de odinioară, cu chipuri dragi, părinți, bunici, profesori de ieri și de astăzi, care au intrat în viața noastră prin rugăciunea și lucrarea lor.

Gălățeacă prin naștere, Elena Solunca a venit pe lume în 25 ianuarie 1942, în familia Mariei (Micu, de domnișoară) și al lui Grigorie Solunca (născut în comuna Stoicani, județul Galați). Școala primară, gimnazială și liceul le-a urmat la Liceul nr. 2 din Galați, absolvit în 1959. Șansa de a urma cursurile unei facultăți a venit însă peste ani, abia în 1966, deoarece, arestarea tatălui în 1958-1959 și condamnarea sa au făcut imposibilă înscrierea, pe bază de dosar, la concursul de admitere. În anul 1966, a fost un moment de respiro pentru urmașii celor prigoniți (nu a mai fost concurs de dosare), fapt care i-a permis a se înscrie la examenul de admitere, la Facultatea de Filozofie din Iași, absolvită în 1970. Din același an, 1970, a devenit redactor la revista „Contemporanul” din București, un periodic care se leagă de numele multor intelectuali din țara noastră.

În 1989, pe fondul schimbărilor din România, alături de gânditorul Mihai Corneliu Drăgănescu, fost președinte al Academiei Române (1990-1994), Elena Solunca Moise a dat viață revistei „Academica”, unde scrie și astăzi.

Distinsa noastră interlocutoare este un „truditor al cuvântului” scris și rostit, dar și o prezență constantă, blândă și luminoasă a emisiunii „Cultură și Credință, azi”, de la Trinitas Tv., emisiune realizată de domnul Vasile Bănescu. Elena Solunca publică în cotidianul „Ziarul Lumina” cât și pe portalul „ZiaristiOnline.Ro”, unde semnează rubrica „Gând de Duminică”.

Este autoarea volumului „Cuviința tainei”, prefațat de părintele Dumitru Stăniloae, pe care l-a scris la îndemului Părintelui Stăniloae, „Patriarhul Teologiei Românești”, cum îl numește Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, informează Călăuza Ortodoxă, Revista Arhiepiscopiei Dunării de Jos.

– Stimată doamnă Elena Solunca Moise, știm că rădăcinile Dumneavoastră sunt strâns legate de Galați, „Orașul teilor”, cum mai este recunoscut. Vă rugăm să faceți o scurtă incursiune în Galațiul de odinioară, oraș copleșit „(cumplit) de negustori”, dar – mai ales – de parfumul teilor.

– Mai întâi, îngăduiți să vă mulțumesc pentru onoarea de a fi invitata Redacției „Călăuză ortodoxă”, o onoare pe care sunt datoare să o împart cu toți acei care m-au ajutat să realizez cât am reușit și, foarte probabil, destul de puțin față de ceea ce am primit. După cuviință și mai presus de toate, aduc slavă lui Dumnezeu pentru câte mi-a dat mie de-a lungul anilor. Mai mult, slavă și pentru că m-a ajutat să înțeleg rostul lor anume, ca să pot spune cu David: „Minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut”. Înțelepciune, adică mai mult decât pricepere pe care o presupune pentru că aduce în prim plan armonia ca recuperare a unității din diversitate, cum o definea Leibniz. Într-un fel, la o privire de suprafață, aș putea spune că, da, eu am făcut ceea ce am făcut, ceea ce nu este nici pe departe adevărat. Mai degrabă, aș spune că sunt slugă netrebnică pentru că, învață Sfântul Apostol Pavel, toate le-am primit de la Dumnezeu așa încât smerenia este o primă îndatorire a fiecăruia. O alta este, cum spune tot Apostolul neamurilor, iubirea pe care s-o avem mereu unul față de altul. M-am născut la Galați, cum spuneți „Orașul teilor” care își trimit mirosul cu generozitate pretutindeni, chiar și pe strada mea care era străjuită de arțari. Iertare, dacă nu l-am simțit și gândit niciodată că era oraș de negustori. Mă fascina Dunărea și port în suflet această fascinație pe care cred că o poartă, chiar fără să știe, toți cei care trăiesc pe malul unui mare fluviu. Știți, vorba lui Horațiu: Cerul deasupra îl schimbi, nu sufletul, marea trecând-o. Eram fascinată până și de faptul că izvorăște din Pădurea Neagră și se varsă în Marea Neagră, anume să alunge întunericul cu susurul abia simțit al valurilor care ți se așterneau la picioare, când stăteai ca să le asculți povestea. Îmi amintesc că, la liceu fiind, într-o zi de decembrie m-am dus singură, sunt o singuratecă, pe malul „bătrânului fluviu”. Se întuneca și m-am tăinuit cu Dunărea bucuroasă de prima zăpadă ușor viscolită și înconjurată de liniștea orașului zgribulit. Totul părea ca un început de lume și, într-un fel era și pentru mine, pentru că urma să merg la facultate. Tatăl meu a fost constructor naval și ar fi dorit să fac și eu facultatea de construcții de nave. Dar Domnul nu a vrut și tare îi sunt recunoscătoare… Acum cu remușcarea că e cam târziu. Atunci, am plâns și m-am revoltat pentru că, din motive politice, nu am fost primită nici măcar la concursul de admitere.

– Știm că tatăl Dumneavoastră este unul dintre „fericiții noștri prigoniți”, din perioada comunistă. Ce învinuiri i-au adus acuzatorii?

– Domnul mi-a dăruit și o familie frumoasă, dar… Într-o noapte de iarnă, cred că prin anul 1958-1959, am auzit bătăi puternice în ușa de la intrare… Ne-am speriat, tata a deschis, erau cei de la securitate care l-au arestat. Eu și sora mea, tremurând, ieșisem din camera noastră, fără să înțelegeam nimic. Păstrez imaginea tatălui meu care, încătușat ne-a spus: „Tatăl vostru nu a mințit și nu a furat”. Am înțeles că a fost învinuit de „uneltire împotriva ordinii statului” sau așa ceva, o acuză folosită frecvent. Dacă îngăduiți, aș vrea să vă mai spun ceva despre felul în care lucra securitatea. Odată mama a fost chemată la sediul securității și noi am crezut că trebuie să ducă un pachet, cum auzisem că se mai întâmpla nu de puține ori. Mai târziu ni s-a spus că o făceau pentru cei care primeau să colaboreze. Mama a făcut o bocceluță în care a pus ceea ce auzise că au făcut și alți și am plecat pe strada Brăilei. Pe mine firește nu m-au primit și am așteptat destul de mult. Când a ieșit, am vrut să-i dau bocceluța, dar mama a spus ferm să mergem acasă. Mai târziu am aflat că, de fapt, au chinuit-o ca să dea mărturie că tata ar fi fost legionar (învinuire foarte frecventă și mai totdeauna neîntemeiată), dar mama nu a făcut-o. Atunci, a lăsat-o singură, în acel birou, „să se mai… gândească”… O supravegheau însă pe un vizor. Mama și-a pierdut controlul și, cum nu putea spune ceva împotriva bărbatului cu care avea copii, s-a îndreptat spre fereastră să se arunce în gol. Cred că mai sunt oameni care știu că sediul securității din Galați era pe strada Brăilei, iar camera în care au dus-o pe mama era la etajul trei. Cel care o supraveghea prin vizor a deschis ușa și a apucat-o de spate cu o clipă înainte de a se arunca. Deci, paradoxal, ar trebui să mulțumesc… securității. Apoi, tata a fost închis la Aiud, închisoare considerată de maximă siguranță. Când s-a întors ne-a arătat o cruciuliță făcută din os (câteodată le mai dădea o ciorbă cu os) pe care o făceau mai toți deținuții după posibilitățile lor precare și, cusută pe sub cămașă, era ca o rugăciune neîntreruptă. Mai pot spune, fapt petrecut și cu alți deținuți, că, întors din închisoare, tata a devenit și mai credincios și asta ne-a unit mai mult în bucuria de a ști că, mereu și mereu, Dumnezeu e cu noi și că avem datoria să fim cu El, ascultând lucrător voia Sa cea bună. Doamne, ce părinți minunați am avut!…

– Dumnezeu să-i odihnească în pace, pe toți!… Cum ați depășit această dramă?

– Cum am depășit? La început, mama a vândut tot ce se putea din casă. Cărților le-am dat foc de teamă să nu vină iar securitatea. Am ascuns în sobă, la repezeală – fără să știu prea bine atunci valoarea lor – „Criticile”, de Titu Maiorescu. Sunt ani de care nu vreau să-mi amintesc decât cu recunoștință pentru cei care, înfruntând spaima de securitate, vorbeau cu mama și, uneori, ne mai dădeau prăjituri. La facultate, firește, nu am putut merge atunci și am găsit cel mai bun refugiu – cărțile pe care le împrumutam mai ales de la profesoara mea, Natalia Papadopol, de la care am deprins farmecul tăinuit al iubirii de înțelepciune care, până la urmă, este iubire de Dumnezeu. Asta m-a hotărât să merg la Facultatea de Filozofie.

– „Veșnicia s-a născut la sat!”, proclamă poetul și filozoful nostru Lucian Blaga. Ne povesteați că bunicii materni erau din comuna Vânători de Galați, și în această vatră a satului ați petrecut copilăria. Ce amintiri vă leagă de satul copilăriei, de locul unde hoinăreați desculță în iarbă? Cine au fost pedagogii celor „șapte ani de acasă”?

– Și aici trebuie să mulțumesc lui Dumnezeu. În vacanțe mergeam la țară. Tata era din Stoicani, dar murindu-i mama și crescând la Galați, nu prea mergeam în satul bunicilor paterni. În schimb, la Vânători, satul mamei, era raiul copilăriei noastre. Ne cățăram împreună cu alți copii prin caiși făcând larmă cât îngăduiau plămânii fiecăruia. Vara mâncam pepeni pe care îi spărgeam cu pumnul, îi mâncam cu mâna și făceam împreună cu cei de-o seamă adevărate concursuri. Simt și acum căldura prafului de pe ulițe. V-am spus de bunicuța mea minunată, care se numea Tiroana. Vedeți, acum se fac ore de Religie și e foarte bine. Dar e cu totul altceva să vorbească o ființă dragă cu glas tăinuit, care, iubindu-te, găsește drumul direct spre inimă. Religia nu este o disciplină de studiu printre altele. Vă amintiți cum în drumul spre Emaus, ucenicii Luca și Cleopa s-au întâlnit cu Hristos fără să-și dea seama și, după ce s-au despărțit și-au amintit acea „căldură” care le-a umplut inimile, reverberație a vieții veșnice. Acum cred că bunica se roagă pentru noi ca odinioară…

– … Vă rog să ne aduceți în atenție câteva modele de mame model din istoria creștină, pornind – firește – de la modelul Maicii Domnului!

– Cum spuneți, și nu se poate altfel, modelul desăvârșit este Maica Domnului, care zicând îngerului Gavriil „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!” a pus început bun mântuirii noastre. Mai apoi, la nunta din Cana Galilei când a spus: „Faceți tot ce vă spune El!” Cum Hristos nu a venit să strice Legea, ci s-o plinească, ne-a dat porunca nouă: „Să vă iubiți unii pe alții cum eu v-am iubit pe voi!”. Urmându-i pilda, îndeobște, mamele cu adevărat creștine sunt foarte smerite, nu vorbesc despre ele, ci de ce au de făcut, despre griji și bucurii. Mândre sunt doar de copii lor. Și mama era ca toate mamele dar cu totul aparte fiindcă era a noastă. E așa cum spune Micul Prinț: „Numai timpul petrecut cu floarea ta face ca ea să-ți fie atât de prețioasă”.

În amintirea mea, o soție și o mamă demnă de toată considerația a fost Doamna Maria Stăniloae, o prezență delicată, discretă și plină de grijă iubitoare pentru Părinte, pentru fiica Lidia, fizician de prestigiu, poetă și gânditoare creștină și firește pentru Dumitraș, fiul dumneaei. Îmi amintesc când primeam telefon și îndată întrebam dacă vorbește din București sau de la Freiburg ca să știu dacă și cum ne putem vedea. Și Lidia este un model de mamă dacă mă gândesc la Dumitraș care îmi pare că seamănă cu Părintele și acum îi urmează pașii, consacrându-se mereu mult gândirii creștine.

– Minunate amintiri aveți, doamnă Elena Solunca. Și asta, pentru că ați descoperit frumusețea tainică a cuvântului din Cuvânt cu cel mai mare teolog al veacului XX. Cum a fost întâlnirea cu părintele Dumitru Stăniloae, „Patriarhul Teologiei Românești”, căruia îi purtați o amintire și o recunoștință aparte?

– Ani de zile, noi – eu și soțul meu George, care a plecat la ceruri – am mers la Biserica Silvestru și l-am avut duhovnic pe părintele Galeriu pe drept binecunoscut și apreciat. După ce Sfinția Sa a plecat la Domnul, duhovnic ne-a fost părintele Ștefan Alexe, un alt dar pentru care trebuie să fiu recunoscătoare. Sfinția sa ca profesor de Patristică la Institutul Teologic din București m-a familiarizat cu opera Sfinților Părinți. Cum devenisem și prieteni de familie îmi îndruma studiul și, mai în serios, mai surâzând, mă seminariza ca să știe dacă și ce să-mi mai dea de studiat. O făcea firesc și uneori cu umor de care nu ducea lipsă și pe care îl folosea paideic. Eu eram la revista Contemporanul și vreau să spun, cum am mai făcut-o, că atunci se citea foarte mult, se organizau rețele ale iubitorilor de carte, se făceau schimburi, se purtau discuții. Într-un cuvânt, pentru noi era o ideală formă de rezistență la intoxicația ideologică pe care o credeam permanentă. Uneori, aveam impresia că „sus” se cam știa și se dezvoltase un anumit stil de citire printre rânduri. Mai era și goana după copiatul cărților trase la xerox… și, nu o să vă vină să credeți, dar uneori se făceau xerocopii de cineva… din faimosul CC! Odată m-am „jucat” și, într-un articol, am scris că libertatea a fost definită cel mai bine de „Paul din Tars” ca fiind „toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate folosesc”, gândind că cenzura (care tocmai se desființase dar… ființa la vedere) nu mă lasă să greșesc.

– Paul din Tars, era, de fapt, Saul din Tars, Sfântul Apostolul Pavel…

– Firește. Nu știu din ce motive, dar nu a spus nimeni nimic, doar cunoscătorii mustăceau. Să știți că nu era nimic deosebit în asta, pentru că se practica frecvent. Era ceea ce se numea „voluptatea citirii printre rânduri”.

Să revin. Ca orice șoarec de bibliotecă, citisem cărțile Părintelui Stăniloae – se xerocopiau și ele – dar nu îndrăzneam să mă duc, era ca un Sfânt pentru mulți dintre noi. M-am dus în calitate oficială de redactor la revista Academica pe care, ca să zic așa „am născut-o”. Voiam să inițiem o colaborare. Părintele m-a primit cu bunăvoință, dar cred că mă considera a fi „infestată” de ideologia comunistă, ca orice ziarist din acea vreme. Într-o zi, am pornit o discuție mai îndelungată cu Sfinția Sa pe care uneori o retrăiesc. La sfârșit, a spus să mai vin pe la Dumnealui și împreună cu soțul meu, pe care l-a „adoptat” de îndată. Era un familist desăvârșit. Ne făcusem un obicei ca, înainte de a merge la Biserica Silvestru, să luăm binecuvântare de la Dumnealui. Vedeți ce bogată sunt?! Au fost zile minunate pentru că, deși nu i s-au publicat textele în revistă…, noi ne-am apropiat mai mult și ne simțeam ca o familie. De fiecare dată, la plecare spuneam: „Să ne rugăm!” Tare îmi sunt dragi cuvintele acestea, care aveau să fie, la timpul potrivit, și cele de… despărțire. Se întâmpla la Spitalul Fundeni, în toamna lui 1993 (+4 octombrie), într-un salon precar și, cum slăbise, avea înfățișarea unui Sfânt bizantin. Urma să ne vedem „mâine”, care s-a dovedit a fi… un mâine etern.

Acasă la Părintele Dumitru Stăniloae – Foto: Victor Roncea

Care este povestea cărții „Cuviința tainei”, pe care ați scris-o, îndeplinind un canon?

– Cum mă consideram truditor al clipei, scriind mereu „la zi”, chiar dacă într-o revistă săptămânală, nu m-am gândit să scriu o carte. A făcut-o însă Dumnealui și a insistat spunând că vrea să scrie Prefața și, mai mult, a amintit-o și într-un interviu la televizor. M-am supus ca ucenic, altfel nu prea ascultător… Ei bine, în prefață, dincolo de cuvintele de întâmpinare generoase, mi-a dat un fel de canon sugerând că împlinirea adevărată va fi când mă voi depărta de filozofie și dedica Religiei! Ce pot să vă spun? Doar că fără să fac mai nimic deosebit, parcă de la sine… doar din cuvânt, părintele Stăniloae m-a ajutat să-mi fac canonul și îi sărut mâna! Acum scriu mai mult pe teme de Ortodoxie. Cel mai prețios lucru pe care l-am învățat – mai bine spus vreau să cred astfel – este smerenia, ca expresie a Iubirii. Aș compara-o cu atitudinea unui tată care, atunci când vede copilul căzut, nu-l bate – nici pe departe – nici măcar nu-l mustră, ci se pleacă, îl ridică, îl curăță dacă s-a murdărit și îl înalță cu drag deasupra capului înainte ca el să apuce a plânge. De sărbători, noi întârziam a-l felicita ca să nu deranjăm. Suna Dumnealui întâiul. Poate să pară ciudat azi când că toată lumea urlă la toată lumea, dar dacă nu telefonam un timp, o făcea Sfinția Sa, întrebându-ne dacă suntem supărați. Și nu eram, nici pe departe, excepții, cred că așa proceda cu mulți. Uneori, cred că și-a cunoscut sfârșitul. A fost așa că, într-o zi am mers la cimitirul Cernica, unde își dormea veșnicia Doamna Maria. Ne-am întâlnit cu niște tineri de la Asociația Filocalia din Sibiu care voiau un interviu. Eram mulțumiți că astfel stătea mai mult în aer liber. La plecare, soțul meu s-a dus să pregătească mașina. Noi am mai rămas și, când să plecăm, s-a oprit o clipă și a rugat-o pe Doamna Maria să-l ierte că vine rar, dar îi este cam greu… Apoi, uitându-se la Cruce a zis: dar să știi că vin la tine cât pot de repede. A fost să fie peste doar câteva săptămâni.

– Doamna Solunca, ne-am propus ca dialogul nostru să aducă în atenție aspecte legate de educația creștină, fiindcă spune Mântuitorul: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei, 4-4). E clar că în familie, părinții și bunicii trebuie să fie primii dascăli în educarea urmașilor. Sfântul Ioan Gură de Aur ne recomandă ca educația creștină să se facă „treaptă cu treaptă”, încă din pruncie, ba încă din pântecele mamei. Cine sunt cei care trebuie să continue să predea ABC-ul credinței copilului în școală, astfel încât să îi dezvolte deprinderile și convingerea că Hristos, Fiul lui Dumnezeu – Cuvântul, a venit în lume pentru ca pe om să-l îndumnezeiască?

– Așa este, dar Hristos a spus, după ce a înmulțit pâinile în pustie, și într-o legătură directă: „Eu sunt Pâinea vieții; cel ce vine la Mine nu va flămânzi niciodată… Pâinea vie care Se coboară din cer din care, dacă mănâncă cineva, nu moare… Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el… Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, rămâne întru Mine și Eu întru el”. Hristos este „Pâinea Care vine din cer” spre hrană pentru viața de aici și Jertfă pentru a redobândi viața veșnică. În rugăciunea pentru Sine, pentru apostoli, aflată în cap. XVII din Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, de o profunzime și sublim de neegalat, formulează un principiu – călăuză care îmi pare o definiție a creștinului; anume spune că ei „sunt în lume, dar nu sunt din lume”; sunt în păcate, dar se feresc să le săvârșească. Așa înțeleg eu creștinul ca omul care „fiind din lume” se străduiește să nu fie „din lume”, la care adaug eterna datorie a iubirii ce se poate manifesta în nesfârșit de multe feluri. David spune că Dumnezeu ceartă pe cel pe care îl iubește, sau „certatu-m-a Domnul, dar morții nu m-a dat”.

– În Grecia antică, Plutarh (46-126 după Hristos), autorul unui tratat de educație pentru copii, își sfătuia contemporanii că țelul educației micului elin era cel de a acumula cunoștințe, pentru a dobândi o bună creștere și a se „desăvârși”. „Modelul” lui Plutarh de desăvârșire era exemplificat și susținut cu modele de eroi, adeseori, amorali. Acest pedagog vorbește despre o „desăvârșire” bazată doar pe cunoașterea profană, de la om, omul impregnat de păgânisme, care nu-și propunea cunoașterea și întâlnirea cu Transcendentul Care coboară, cu Pedagogul Luminii, Care este Hristos… Am ales acest „model”, de fapt pseudomodel de educație, pentru că se aseamănă cu ce se întâmplă la noi astăzi, în învățământ… Din nefericire, astăzi, mulți dintre noi trăim mai mult pentru cele materiale, după falsul principiu: „carpe diem”… Ce calități trebuie să aibă un dascăl de școală nouă, pentru a da o bună educație creștină ucenicilor săi și a-i determina să privească Cerul și să alerge după „asemănarea cu Dumnezeu”?

– E greu de spus, pentru că este implicată nu doar rațiunea în sine, ci și acele „rațiuni ale inimii” de care vorbea Pascal. Creștinismul nu e doctrină doar, ci un mod plenar de a trăi. Adică să nu fim dintre aceea care, cum spunea Apostolul neamurilor, cu gura laudă pe Dumnezeu și cu fapta se leapădă. Aveți dreptate în ce spuneți și este bine să scrutăm interiorul nostru, al fiecăruia. Vedeți, acum Religia se face în școală, și este foarte bine, sunt Biserici multe și e minunat, și preoți sunt suficienți. Apar multe cărți și e la fel de minunat, deși nu știm câte se și citesc și înțeleg. Și cu toate acestea e unanim recunoscut că trăim o criză spirituală fără precedent. Nu putem spune că e implicată doar secularizarea, ca și cum ar fi un fel de virus care se transmite după legi neștiute. Știți, adesea mă gândesc la Sfântul Grigorie de Nazianz, pentru care am o evlavie cu totul specială. Când a ajuns în Constantinopol toate bisericile erau ariene și doar una ortodoxă. La plecare, toate erau ortodoxe și doar una ariană. Asta ca urmare a păstoririi sale și a celebrelor „Cinci cuvântări teologice”, care citite și astăzi sunt actuale și nu prea lesne de înțeles, dar la fel de luminătoare, încât simți nevoia să revii ca la un duhovnic. Au și o frumusețe poematică ușor de înțeles cunoscându-i sensibilitatea și preocupările poetice. Era în secolul IV și nu-mi închipui că ascultătorii aveau… studii de specialitate. El a scris și un „Tratat despre preoție”, cel puțin și pe mine m-a făcut să înțeleg, cum a reușit să înfrunte biruitor cea mai puternică erezie a timpului. Nu, secularizarea nu e o boală a secolului, nu e destin, care se încadrează în procesul despre care vorbea Mircea Eliade de „sacralizare a profanului și profanizare (nu profanare!) a sacrului”. Simplificând la maximum aș spune că este, după îndemnul Apostolului neamurilor, nevoie de Iubire, anume cea jertfelnică. În Psalmul 50, David, adresând-se lui Dumnezeu, spune că, „arderile de tot nu le vei binevoi”, ci „duhul umilit, inima înfrântă și smerită” pe care Domnul „nu o va urgisi”. Petru, veteranul între Apostoli, ne arată că și aici nu avem decât a urma pe Hristos care S-a smerit ca pe omul cel căzut să-l înalțe la demnitatea dintâi deschizând porțile veșniciei. Desăvârșirea la care ne cheamă Hristos începe cu smerenia care, ne asigură Sfinții Părinți, nu este deloc ușor să o deprinzi astăzi dar e mama virtuților… se mimează însă ușor. Nici pe departe însă smerenia fariseilor, dacă așa poate fi numită mimarea, pe care o afișează ostentativ și cei de astăzi. Nu, smerenia autentică este iubire slujitoare… Toate vorbele sunt vânare de vânt, în fața faptelor care le dezic. Mircea Vulcănescu disocia între a vorbi despre adevăr și a fi în adevăr. De vorbit, se vorbește cu asupra de măsură, teamă îmi e că și eu o fac acum abuzând de generozitatea Dumneavoastră. A fi în adevăr însă înseamnă a muri în adevărul dătător de viață, dăruind-o pe a ta. Așa a făcut și, la închisoarea din Aiud, dându-și sufletul lui Dumnezeu, cel numit „Sfântul”, la Mircea Vulcănecu, mă refer, care a spus: „Să nu ne răzbunați!”