“7 martie este ziua de naștere a subtilului și discretului gazetar Radu Pascal, marele meu prieten, de neînlocuit”, scrie Corneliu Vlad, marele nostru coleg. Am avut privilegiul să lucrăm împreună la cotidianul “Ultimul cuvânt”, cândva, în prima decadă a anilor ’90. Reproducem o evocare a excepționalului profesor de politică internațională scrisă de jurnalisul de aceeași talie, Corneliu Vlad. (V.R.)
Radu Pascal, Micul Prinţ al presei romane
De 15 ani, Radu Pascal ne aşteaptă senin, răbdător şi manierat ca totdeauna, undeva dincolo, ca să punem o bază. “A pune o bază” vroia să spună, prin anii 1960-1970, după o expresie încetăţenită la “Lumea” şi în lumea bucureşteană de Me Ivanescu (căci aşa îşi spunea celebrul de azi), a ne pierde în discuţii de tot felul în bufetul “Elore” de pe acelaşi etaj al treilea din Casa Scânteii, adică în timpul programului, în faţa unor sticle de pepsi bonificate subversiv cu câte zero virgulă cincizeci de coniac autohton dar încă natural.
Radu era mereu mirat că articolul lui, devenit de poveste, despre democraţia creştină italiană tot nu apare. “Me Ivanescu” (aşa se prezenta), redactor şi el multă vreme la “Lumea”, promitea că indiferent ce va scrie în revistă, va începe cu un proverb japonez. Mihai Matei ne asigura că va băga câte o şopârlă în fiecare articol şi şefii nu se vor prinde. Iar eu, ceva mai nou printre ei, tânjeam “să intre” măcar primul meu “material” mai mare, un fel de reportaj despre Groenlanda, parte de lume pe care bineînţeles că n-o văzusem nici când îl scrisesem şi care mi-a rămas până în ziua de azi unul dintre puţinele uscaturi de lume unde n-am pus piciorul. Ne adresam ceremonios unii altora cu “Domnule”, de parcă am fi fost membrii unui club select sau nişte cavaleri ai Mesei Rotunde căzuţi ca musca-n lapte într-o republică socialistă a secolului 20. Nu eram cumva dizidenţi, ci nişte pârâţi în lumea presei de atunci, adică aveam fiecare bube la dosarul de cadre, ca mai toţi cei de atunci de la “Lumea”, începând cu George Ivaşcu, mentorul revistei, care făcuse câţiva ani de puşcărie prin anii 1950.
Radu era, între noi, cel mai frumos, bine educat, sportiv (“Eu l-am învăţat să joace tenis pe Ilie Năstase”, zicea şi nu-l prea credeam). Era curtat în draci de “tinere domnişoare”, cum obişnuiam să le spunem. Şi, mai ales, era omul care nu putea supăra sau nu se putea supăra pe nimeni. De fapt, blând până la exasperare, iar când se străduia să se enerveze (rarisim), ridica glasul atât de fals şi de neverosimil, trântea pixul şi hârtiile cu atâta stângăcie, că te pufnea râsul. Dar ştia să orienteze lucrurile acolo unde credea el că e bine cu un tact şi o abilitate neegalate. Iar când, peste ani, ajunsese să conducă redacţia “Lumii”, un mic şi harnic colectiv care unuia din afară i se părea o alveolă a anarhiei totale şi a haosului absolut, nu-şi lepădase bunul obicei de a se purta cu ceilalţi altfel decât ca un coleg – şi atât – de-al lor. Chiar atunci când era copleşit până la exasperare de veleităţile, complexele, ifosele, frustrările, malversaţiunile unora din jurul lui.
Era în fruntea redacţiei, dar nu ca redactor şef, ci ca redactor şef adjunct (fusese pedepsit astfel pentru pasiunea lui enorm imprudentă pentru o făptură feminină care nu “se cuvenea”, episod despre care se scriu acum valuri de murdării şi inexactităţi). Dar era şeful suprem şi de necontestat al unei reviste cu “personalităţi” tot una şi una, orgolioase şi incisive nevoie mare, care păreau că mai degrabă ele îi poruncesc lui. Însă cu stilul lui, îi îmblânzea pe toţi. Ceea ce nu mă împiedică să-i spun:” Mai Radule, asta e o redacţie cu 13 redactori şefi şi un redactor şef adjunct care i conduce”.
Combinaţie fericită de rigoare şi boemă, de disciplină şi dezinvoltură, de seriozitate şi umor, de tenacitate şi “je-m’en-fiche-ism”. Nu-şi dădea aere de şef, nu se pretindea mentor, dar era şi, în felul lui, a format câteva promoţii de ziarişti externişti. Nu însă de la înălţimea unei catedre universitare, chiar dacă a practicat şi aşa ceva, ci în travaliul zilnic de redacţie. Scria cu conştiinţa că o face nu numai ca o obligaţie de serviciu, ca pe un text ce va fi uitat până la următorul număr al revistei, ci îşi cizela articolele cu grija celui care parcă scrie cu gândul la posteritate, deşi nu-şi arăta prin nimic un asemenea orgoliu. A rămas celebră spusa lui că înainte de a te apuca să scrii, pune mai întâi virgulele şi abia apoi completează cu cuvinte. Nu vroia ca vreodată să-i fie jenă pentru ce scrie. Ca dovadă, textele lui de presă, în măsura în care aşa ceva nu se perimează, rezistă în continuare la proba timpului, cu toată răsturnarea din decembrie 1989.
A fost acelaşi mare ziarist şi înainte, şi după 1989. Înainte s-a lovit de cenzură, după – de metehnele capitalismului sălbatic, neaşezat. Era cel mai îndreptăţit să fie, mai mult ca oricare altul, omul din fruntea săptămânalului românesc de nivel internaţional, comparabil cu “Newsweek” sau “Time” sau “L’Express” sau “Der Spiegel”. O asemenea publicaţie n-a apărut nici până astăzi pe piaţa românescă de presă, deşi unii şi alţii au ambiţionat să o facă. Este, probabil, singura nişă din presă română care a rămas neumplută. Istoria nu se scrie cu dacă, dar dacă Radu Pascal n-ar fi plecat mai devreme în biroul alăturat, biroul unde nu vom şti niciodată ce se întâmplă, pentru că din acel birou nimeni nu se mai întoarce, poate că acest gen de publicaţie s-ar fi născut până acum.
Singur-singurel în cimitirul din Budeasa, singur cum a fost întotdeauna în viaţa pământeană, deşi era înconjurat de multă lume, bunul Radu Pascal ar fi împlinit în această primăvară 70 de ani [acum 78 de ani]. Veşnic tânăr în viaţă, ţi-ar fi imposibil să ţi-l închipui la o asemenea vârstă. Soarta a pus capăt acestui posibil oximoron.
Fără Radu Pascal, lumea jurnalisticii din România a mai pierdut ceva de care are atâta nevoie: a pierdut un reper. Unul profesional şi unul moral. El îşi cumpănea şi chibzuia cu dreapta măsură cuvântul pe care-l punea pe hârtie. Dădea sama pentru tot ce scria, cum ar fi spus cronicarul. Iar ca om, ce să mai spun altceva decât că a fost ultimul aristocrat din tagma presei noastre. De fapt, rămâne pentru totdeauna Micul ei Prinţ.
Corneliu Vlad
martie 2011
Ziaristi Online
