Dosariada care ucide

Sinceritatea năucitoare a lui Cezar Ivănescu n-a plăcut nici înainte, nici după schimbarea de val din ’89, când reperele fiinţei morale au fost negate într-o malefică Dosariadă. În Eu, fiul lor. Dosar de Securitate Dorin Tudoran, Ed. Polirom , 2010, p.355, am găsit o notă a unui colonel: „Gândiţi-vă să amplificăm această dispută” (tema : controversele Breban – Tudoran ) Era în normalul securist să se lanseze un zvon, ca protestatarul , îndărătnicul să fie izolat. S-a toxificat disidenţa, câtă a fost,vorbindu-se despre cea cu spate american ori sovietic. Oricum, cu spate extern.

Politica de compromitere antedecembristă a continuat postdecembrist. Şi pentru că nimeni n-a putut fi rezistent ca Goma, Goma a fost cel mai injuriat. Cinismul unor listaşi CNSAS? Publică o listă cu X figurând ca semnatar de Angajament, dar notele informative nu există; o persoană onorabilă e calomniată astfel, ca istoricul acad. Ioan Aurel Pop. Dezminţită chiar, calomnia are efect : cu mult mai mare decât dezminţirea. Trebuia demonstrat autismul etic al românilor, neimplicarea, laşitatea. Ce-au făcut românii decât să stea la cozi? Au vreun Havel? S-a lucrat mult la neîncrederea în celălalt. A, Mihai Botez? A fost prieten cu Ioan Talpeş (SIE) şi cu Virgil Măgureanu (SRI). În alte cuvinte, a fost şi el un prizonier al istoriei, ca noi toţi. Eram într-un autobuz din Bucureşti când l-am auzit pe şofer strigând la un pasager prea lent : „Cu dumneata nu mai luăm noi Basarabia înapoi. De-ar fi mai mulţi ca Mihai Botez, altfel am trăi.” Da, devenise un mit Botez. Se urla Trăiască Ceauşescu!, dar îl uram. N-a fost poezie mai decupată şi transmisă din mână-n mână decât omagiala din „Scânteia” zilei de 25 ian. 1988, unde, în acrostih, se putea citi „Ceauşescu o lae”. Eram răzbunaţi: cenzura din vremea Atoategânditorului”, a lui „Nicolae Văpae”, corijase acrostihul, dar se obţinuse un nesperat rezultat.

Întorşi în bucătăria noastră înghesuită de la Iaşi, ne întrebam ce-am putea face, cum am putea să-l găsim pe Mihai Botez, să nu-l lăsăm singur ca pe Goma. Nu, nu cred că a jucat la două capete, că disidenţa ilustrului matematician a fost doar un joc abil cu „Securiţica”. Jocul, după definiţia lui Iohan Huizinga (Homo ludens), e „acţiune liberă”. Sau o fi …exces de interpretare din parte-mi? Oricum, mie şi lui Petru ferestrele ni s-au părut mai puţin închise.

Predecembrist, s-au aplicat, cum spuneam, metodele de discreditare şi n-a fost mare lucru să fie preluate şi amplificate.Generaţia ’68, cum o numeşte Cezar Ivănescu, generaţia ’70, după Ulici, a primit cu ghiotura lovituri de pedeapsă (Nichita Stănescu, Blandiana, Dimov, Mazilescu, Mălăncioiu , Mircea Ciobanu, Florin Mugur…). Întâi, s-a spus că în ţările avansat civilizate s-a renunţat să se scrie –pfff! – poezie; că numai în literaturi minore poezia e regina beletristicii; că limba română nici n-ar fi capabilă de aşa ceva, poezie, că-i utilizabilă doar pentru blesteme şi sudălmi, fiind şi pe cale de dispariţie.Mă întreb dacă unul dintre cei care au discreditat-o constant, conform trendului profitabil, un lingvist de altfel, vorbeşte deja într-o limbă moartă.

Poetul socialez ? Un beţiv, leneş, dezinteresat de comunitate, mâncând banii populaţiei prin Fondul Uniunii Scriitorilor, de unde se împrumuta fără a da înapoi, cu dobândă sau nu. Doar Nina Cassian, autoarea poemului Cancerul lumii, care era imperialismul, a fost salvată, apreciată, trimisă în turnee generos finanţate de ICR. Viaţa ilegalistei PCR fusese, cum o mărturiseşte în memorii, „bună, dulce, gustoasă, încăpătoare”, în patul reginei Maria, la Peleş, ori în chefuri „pe rupte”; de ce n-ar fi intrat în atenţia ICR, ca şi vechea tovarăşă de drum şi de luptă proletară, Maria Banuş? Cât despre Zigu Ornea şi Ileana Vrancea , au fost declaraţi lovinescieni , iar acad. de roşu, C. Ionescu -Gulian , supranumit Nulian, a devenit exegetul lui… Nietzsche.

În acest tsunami de batjocoriri ( pentru unii,obligatorii ), Cezar Ivănescu, poate mai irascibil ca oricând, a zvâcnit în apărarea lui Marin Preda, incriminat ca sângeros ucigaş de pisici (într-o emisiune a lui Iosif Sava) ; în plus, Preda ar fi pozat în om integru, deşi –grozăvie! – încercase reabilitarea „criminalului” Antonescu. Poetul s-a instituit în „ înger cu armură”, aşa cum semnează prefaţa, un înger împărţind smetii cu toptanul (Pentru Marin Preda, Ed. Timpul ,1996) : de la „gămanul de Fănuş Neagu, ascunzându-şi ochii de copil în osânză”( p. 113), la Titus Popovici , Eugen Barbu, Eugen Jebeleanu „şi atâţia alţii care au dat dovezi de prostie piramidală aliată cu ură viscerală împotriva confraţilor, în faţa dictatorului” (p. 117). Ca Eugen Simion, „sfertodoctul ăsta soios” (p. 125), „criticul literar « palmă-n cur« şi academicianul de azi” (p. 12). „Cine poate ţine pe suflet atâta scârbă şi urâre?” (p. 10). Scârba şi urârea şi le-a vărsat în aceste pamflete nebemolizate, despre care i-a mărturisit lui Petru Ursache că era mai bine să nu le dea tiparului şi că va pregăti altă ediţie, mai domolită, dar nu la editura lui Cassian Maria Spiridon , „dar-ar falimentul în ea”.

Cezar Ivănescu crede în scrisul cathartic, dar şi ca talpă strivitoare : „…ăştia se strivesc cu talpa, domnule, altfel ţi se urcă pe faţă”, cu trimitere la C. Turturică („un vieme care nu-şi părăsise încă propriul cur”, p. 11). Nu scapă nici „handicapatul” Mircea Dinescu („acest Vieme al abjecţiei, care există în noi toţi şi care uneori exercită asupra noastră o nemăsurată fascinaţie, purta în acea clipă pentru mine un nume : Mircea Dinescu), nici Tomozei, „ ca toţi ţiganii care sunt şi securişti şi aspiră la boierie şi onorabilitate” (Tom l-a angajat la „Argeş”, la recomandarea lui Nichita Stănescu, dar Cezar s-a vrut demisionar –după spusa lui – când a înţeles rolul nefast al lui Tomozei în moartea lui Labiş), nici Dorin Tudoran , „individul cu minte piticoidă”, „cel cu «calomnia băloasă« (p. 84). Când „a dat odată să-mi zică şi el „nea Cezare”, l-am pizduit urgent şi azi regret că nu a urmat bătaia, că stă jegul pe sufletul băieţilor de soiul ăsta ca varul pe pereţi şi dacă-i baţi parcă-i mai scuturi” (p. 113). N. Manolescu are „conştiinţă de poliţist”, „escroc literar” etc.; „DeRePe” este „maistrul combinaţiilor căcăcioase”. Bogza nu-i decât „boul ăla bătrân, stalinistul”, Horia Lovinescu ,”căcat sub formă de teatru”. Şi nu vreau să ajung la „căcăţişurile” lui Laurenţiu Ulici („Pentru L.U. l-a înjurat Dorin Tudoran pe Marin Preda, numindu-l « ţap bătrân” într-o şedinţă de Fond Literar”).

Cel mai obtuz e Cezar cu Goma şi cu „ordurile alea pe care le dă drept cărţi”: „Paul Goma Smerdiakov scrie simultan pe aceeaşi pagină delaţiuni, infamii şi onomatopee oligofrenice şi se miră că Gabriel Liiceanu i-a dat la topit inepţiile pe care nu i le cumpăra nimeni” (p. 10).

Ce-i drept, în martie ’90, Cezar Ivănescu a fost dat afară de „tovarăşul Mircea Dinescu”, el fiind „singurul nemembru pcr, singurul anticomunist pe faţă”(p. 118). La vremea aceea, purta cu sine o rangă : „de această rangă a auzit tot Comitetul Culturii şi al Educaţiei Socialiste, CC-ul PCR-ului, Miliţia şi Securitatea şi a auzit şi plutonierul major, Nic. Manolescu, care a şi scris un eseu despre ranga-balanga mea, că el nemaicitind cărţi, despre ce să scrie…” (p. 128).

Cu acest stil de a polemiza mi-i greu să intru în acord. Un titlu e chiar spăimos : De–a împuşcatelea. Cum? Care pe care? Civilizaţia dialogului nu permite, în opinia mea , astfel de vocabule, injurii, acuze neverificate, tăind toate punţile comunicării. Ca „ Ion Buduca (diminutivul de la Bulă)”sau „Mihai Şora, filozoful lui peşte, pe care un imbecil ni-l propunea de model naţional, în locul lui Eminescu : impotentul ăsta bătrân, care plângea când mă auzea cântând la Valea Vinului” (p. 34).

Cred ca şi Steinhardt că mânia legitimă ( nu cea egoistă, încăpăţânată, izvorâtă din ură, dar şi din necugetare, autogolirea creierului) , mânia provocată de strâmbătate, de ocară şi de batjocură nu-i un păcat ( v. Dăruind vei dobândi), însă nu-i a bine când furia neconţinută atinge paroxismul ,demolându-l şi pe demolator.E autodemolantă. Şi-i detest, în polemici, pe cei care nu folosesc pixul, ci pliscul, cum am mai spus. Nu le-aş zice niciodată Morman lui Alex. Ştefănescu, Bulici lui Ulici, nici Spermatozoidul lui Râpeanu ori Negul lui Fănuş Neagu, aşa cum li s-a zis. Numai că, în războiul tuturor contra tuturor, e mult mai folosit pumnalul decât penelul. Iar „cea mai deşteaptă femeie din România”, declarată aşa de Iosif Sava, doamna Mungiu, a inventat ceva de neinventat : necrologul –pamflet la moartea lui George Pruteanu.

Marin Preda a fost negat ca mare scriitor şi ca om moral. L-au etichetat de speţă joasă (ţăran grobian ), arghirofil, spoliindu-i pe cei publicaţi de feuda sa, CR, impunându-le să-i subvenţioneze mese la Caru cu bere. Eu, una, m-aş fi bucurat să serbez cu Preda apariţia unei cărţi, într-un restaurant, din onorariu. Că Ivănescu l-a iubit n-am nici o îndoială, de unde şi catilinarele din Timpul asasinilor (după Vremea asasinilor a lui Arthur Rimbaud. iar numele „asasinilor”, vizînd pustiul cranian al adversarilor, sunt date în clar : „(…) un nebun (Nicolae Ceauşescu, nota mea , Magda U.) sprijinit de toţi nemernicii din ţara asta pregătiţi în poziţie de drepţi , de la Titus Popovici la Adrian Păunescu, şi de la Zoe Dumitrescu–Buşulenga la Dumitru Radu Popescu (…)”. Avea lacrimi în ochi când ne povestea cum Virgil Mazilescu l-a dus pe Marin Preda sus, în camera lui, ca pe un sac de cartofi. N-a deschis geamul, n-a chemat Salvarea pentru cel aproape intrat în comă alcoolică. Mazilescu, bătut (cu ranga) de Cezar? Iată ce spune în interviul luat de Petru Ursache : „Daniel Turcea, Petru Aruştei,Virgil Mazilescu sau Mihai Ursachi au scris puţin dar magistral,la ei nu se poate renunţa la nici un poem: în timp se va vedea că sunt poeţi la fel de importanţi ca Nichita Stănescu.”

Om modest şi smerit, Bătrânu meu l-a ascultat pe poet. Şi l-a crezut când Dom Caesar, spre a-i spune ca Luca Piţu, i-a adus argumente ad rem, mai puţin ad personam. Le detesta, aşa cum detesta şi înclinaţia spre style bas. Zâmbea: „ Ce exemplu bun e Cezar, privind coincidentia oppositorum, unirea contrariilor!”

Polemicile dintre cei care ar fi trebuit să fie de aceeaşi parte a baricadei îl mâhneau pe Petru, cum mă mâhnesc şi pe mine. Pe fond, şi Cezar Ivănescu, şi Dorin Tudoran erau încolţiţi, în anii optzeci, din toate părţile. Todoran avea cu el o şurubelniţă, să-şi apere de agenţi fiica, pe care o ducea la şcoală ; Cezar conta pe pumnii de fost boxer. Ultragiaţi amândoi de Răcănel, protestau deopotrivă contra aplauzelor laşe pentru cel mai detestat dintre pământeni. Comentai împotriva impostorilor literari, a lichelelor, ţi se spunea că prejudiciezi obştea, care prefera îndemnul : Ţine gura închisă şi labele poc! Un fel de autoapărare ce se putea scuza astfel : Mă eschivez, deci exist! Deşi neeschivanţi, dimpotrivă, Cezar Ivănescu şi Dorin Tudoran au intrat într-un continuu conflict. Cezar a fost martorul lui Iulian Neacşu, în procesul intentat lui Mircea Dinescu şi Dorin Tudoran, după bătaia din redacţia revistei „Luceafărul”. La Bohème!

Ion Cristoiu susţinea că Dorin Tudoran a încălcat legile, a greşit faţă de ţară, că trebuie dezbătut public faptul , ca „să servească drept exemplu altora care trece (sic!) prin minte să procedeze la fel” (sursa „Costin”, 12.04.83). Ce era greşit? Să trimiţi la Europa Liberă articole respinse, drepturi la replică respinse de presa din ţară? În ’85, Dorin Tudoran era considerat parazit social ( nu mai publicase nimic din ’82, pentru că îi fusese interzis să publice ), ameninţat de procurorul şef că o să suporte regimul unei condamnări de drept comun pentru tulburarea liniştii publice : „Vei fi amanta celulei!” Şi nu Dorin Tudoran murea de frică. Securitatea murea de frică să nu crească disidenţa.

Istoria literară cunoaşte concilieri şi deconcilieri detestabile, care au slăbit breasla.Au fost eliminaţi, din Consiliul Director al USR, Dan Deşliu, Nina Cassian, Dinescu şi Tudoran (nu că primii doi ar fi avut ce căuta acolo), după ce au fost reclamaţi de alţii. Şi-n timp ce Dorin Tudoran începuse greva foamei , în 17 aprilie ’85, nici poziţia lui Cezar Ivănescu nu era mai bună. Cenaclul „Numele poetului” se afla în oglinzile deformante ale Securităţii, iar organele întăreau controlul prin numeroşii informatori.

Cei calomniaţi produceau, la rândul lor, calomnii. Suspiciunea şi vrajba sporeau.Chiar elegantului Radu Petrescu i-a scăpat acuza, în A treia dimensiune ( ed. Cartea Românească, 1984), că „un mărunt epigon călinescian” (Adrian Marino) „învăţa în Bărăgan marxism –leninism”. Ţepeneag n-avea destule invective pentru fostul prieten Vintilă Ivănceanu : escroc,cretin etc. Dan Petrescu era suspicionat de Dorin Tudoran (după o sursă) că ar avea legături cu Secu.

Zice Seneca , în decupaj şi-n traducere de Petru Ursache : „Patet omnibus veritas nondum est ocupata”. Adevărul e deschis tuturor, cât încă n-a fost ocupat de nimeni.

Poimâinele îi aparţine lui Cezar Ivănescu

Petru Urscahe si Cezar Ivanescu. Junimea. Foto: Eugen Harasim

Pe principiul ce- a fost bun în comunism e rău acum ( ţintele fiind Nichita Stănescu, Preda, Dumitru Radu Popescu, Buzura, dar şi Noica, Anton Dumitriu, G. Călinescu, Edgar Papu ), s-a desfăşurat marea de-construire. Cu precădere, a şaizeciştilor „expiraţi”.Orgoliosul poet Cezar Ivănescu ( „sunt liderul generaţiei mele, incontestat , cred”) nu cruţă şi nu este cruţat, îi descrie furibund pe contestatari, îi face cu ou şi cu oţet, dezvăluie, invectivează dar şi încasează, îi umple de rahat , dar i se şi pune rahat pe clanţă. Vorba lui Teodor Pîcă : „Cine-a pus căcat pe clanţă?” Iată :

„Am dat cu ochii de toţi staliniştii şi realist- socialiştii literaturii române, de la Ovid. S. Crohmălniceanu şi Dan Deşliu la Florin Mugur şi Augustin Buzura, le luceau feţele la revoluţie ( …).”

Şi Cezar Ivănescu povesteşte, în Pentru Marin Preda, Timpul ,’96, p. 118, cum a fost sancţionat de Sânziana Pop şi de Dorin Tudoran pentru că nu făcuse rost de „materiale cu 23 august” şi că a fost scos din secţia publicistică. Iar Marin Preda , precizează tot acolo Cezar , a luat un singur premiu de la Uniunea Scriitorilor, pentru Viaţa ca o pradă. „Jigodiile gen Lucian Raicu, Eugen Simion, care pretind că l-au iubit pe Marin Preda , să se consoleze cu Mircea Dinescu, e pe măsura lor.” (lucr. cit, p.198). Mai zice Ivănescu că E. Simion i-ar fi atras atenţia lui Ceauşescu că, în presă, se exprimă opinii prea multe ; că „nea Nicu” i-ar fi răspuns că aşa se face critica literară şi că timpul le sortează pe cele valabile.Şi mai notează parantetic, la p. 124, mult prea îndârjit, de unde şi caracterizarea îndoielnică : „(eu nu vreau să- l fac celebru pe Petre Stoica, poet mediocru şi suflet mediocru, cel mult pot să- i cârpesc cîteva perechi de palme, lui şi altora ca el care nu lasă nimic în literatura română, dar au omorât cu asiduităţile lor doi mari scriitori români, Nichita Stănescu şi Marin Preda).”

Spuneam că şi Dorin Tudoran , şi Cezar Ivănescu deţin o colecţie de eşecuri, că au fost discreditaţi ambii de „urechi securistice”, făcând contracte afective cu cine nu trebuia. În martie ’90, Cezar Ivănescu a fost dat afară (de „tovarăşul Mircea Dinescu”) de la „Luceafărul” , blamat şi desfiinţat ca revistă ceauşistă. „Cronica”, apărând nesmintit cu portret ceauşesc pe pagină întâie, unde scriau ode peste ode Har. Ţugui şi evanghelistul lui Ceauşescu, Marcu, nu , nu era ceauşistă ! Numai că „Luceafărul” fusese şi predecembrist declarat publicaţie mioritică, legionară, fascistă , antisemită, iar acuzele postdecembriste erau construite pe precedente proletcultiste pe de o parte, securiste pe de alta. Nu-mi plac generalizările, aprecierile generale şi nu văd cum Dorin Tudoran ( în Rapoartele Secu, declarat mereu şi mereu de obârşie legionară) şi Cezar Ivănescu pot fi puşi alături de Artur Silvestru –Topor, iar Edgar Papu şi Mihai Ungheanu alături de Dragoş şi Fruntelată. Dar în lunga luptă contra „generaţiei expirate”, Eugen Simion şi Valeriu Cristea au figurat lângă Ion Iliescu (nu şi Vl. Tismăneanu), Ion Gheorghe lângă… Ţociu şi Palade, iar cap de coloană a fost mereu junele Neagu Djuvara, aflat „ în pasul timpului”, ca să uzez de sintagma lui Perpessicius, alături de nu foarte tinerei adversari ai „răsuflaţilor”bătrâni. S-a dorit o renaştere morală majoră a USR? Cum ? Fiind creditaţi etic unii poeţi ai poeziei de partid şi alţii nu? S-a afirmat că Ţărnea „pute de talent”, iar Nichita Stănescu, nu, n-are. Paginile manualelor şcolare au fost închise pentru Marele Anonim cu „oaia” lui, pentru Labiş cu căprioara lui , pentru Mama lui Coşbuc, pentru Noi de Goga şi pentru noi în general. Aşa cum scrie N. Breban , în Istoria dramatică a prezentului. Aventurierii politicii româneşti, „se vrea sfârşitul conştiinţei de sine a acestui popor” ( Ed. I, Muzeul Literaturii Române, 2010, p. 361.

Neacomodantul Cezar Ivănescu nu s-a eschivat de la a-şi spune opinia contra postmodernismului, textualismului, biografismului, minimalismului, de pe poziţiile unui… proto – anarhist. În acţiunea de-poetizării poeziei, a existat solidarizare, dar între veleitari cu ambiţii, ca impostura să inunde câmpul literar şi să câştige dictatura fun. USR a căpătat atribuţiile unui SRL, cu răspundere limitată, iar „graţie” canalelor de divertisment pline de săvuici şi de răduleşti electrizante, care scriu şi publică ocupând vitrinele librăriilor şi acaparând microfoanele la târgurile de carte, devenim sub–cetăţeni (Giovanni Sartori). Zappăm de zor să vedem corpuri bine lucrate; minte bine lucrată e mai rar de văzut. Vorba unui „creator” de emisiuni de divertisment: „Care are craci are, care n-are craci n-are.” E vremea scriitoreselor cu lenjerie transparentă, mică, sperând să devină mitică, dar rămân minore,chiar lăudate de vreun critic major.

Deşi Ilie Constantin l-a poreclit „Cezar Ivăsexu”, poetul a fost departe de a se dori model al „sexuanţilor exhibiţionişti”.Le-a fost opozant radical. În interviul citat , luat de Petru Ursache, a declarat fără echivoc : „De deranjat mă deranjează gunoaiele gen Marius Ianuş sau Elena Vlădăreanu, care-şi expun chiloţii murdari prin librării.” Dură a fost replica dată cărţilor imorale estetic, dar şi insanităţilor versificate din dispreţ pentru ţară, pe care Mihail Gălăţanu, după o noapte cu ea, o vede „plină de sifilis şi bună de scuipat”. Zice oblu Ivănescu : „Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, de oameni care trăiesc până la capăt drama poporului lor.”

Abdicările de conştiinţă i-au fost străine lui Cezar Ivănescu. A luptat sub flamură neagră, până-n moarte, cu armata de ocupaţie a antimodelelor, susţinându-le pe cele de mare clasă. Poeţii săi de inimă? Mihai Ursachi, Dan Laurenţiu, Daniel Turcea, Aura Christi, Virgil Mazilescu, Lucian Vasiliu, Cristian Simionescu, Petru Aruştei, Gabriela Creţan….

Bruiat de critificţionarii încercând să demonstreze că poezia e de gen impur, l-a răsbunat, însemnând a-l face din nou bun, pe Labiş, supus unor noi atacuri cu tehnici proletcultiste: „Asta e cu criticii ăştia debili mintali sau doar debili, care nu mai ştiu să le tragă derbedeilor şuturi în cur şi-n gură…” Şi câte alte adevăruri fruste, iritante n-au fost spuse de publicist în „Baricada” lui Victor Eduard Gugui, provocând duşmănii, umori şi rumori, pe care Petru Ursache n-a prea vrut să le cerceteze îndeaproape. Cezar a ochit cu puşca polemicii în ciori literare şi nu numai: a mai nimerit şi mierle.

În Timpul asasinilor, a narat ( ne-a povestit-o şi nouă , mie şi lui Petru, în felul său şarmant) cum a pus la cale un „scenariu exterminator” contra dogmaticilor redactori de la „Iaşul nou” sau de la „Iaşul literar”, Ignea – Costea – Sauciuc – Andrieş , care uitau prin sertare textele tinerilor rebeli.I- condus pe câţiva prieteni, constituiţi în pluton de execuţie, la zidul Râpei Galbene şi le-a ordonat : „Să ne pişăm pe ei!”

Aşa cum notează Ion Lazu în Scene din viaţa literară ( Ed. Ideea Europeană, 2007, p. 30), Cezar s-a vrut „un fel de spirit pedepsitor în lumea scriitorilor”. Războaiele n-au fost doar verbale. A ajuns şi la riposte fizice. Alt exasperat de „jocurile” de natură deloc intelectuală din Universitatea cuzană, Luca Piţu a zvârlit cu scrumiera după o fiică fără însuşiri a unei mame fără însuşiri, geste horrifique pentru parte din presa iaşiotă. Poate de aceea l-am văzut pe Cezar Ivănescu mai puţin radical, mai manevrabil (şi i-am spus-o , spre marea-i supărare), când a acordat un premiu de excelenţă politrucului Dumitru Ignea, autor de unic roman , Omul cu părul cărunt, dar şi şef la „Ziarul Canalului Dunăre –Marea Neagră”, loc de teroare şi oroare. L-am sfătuit atunci să rămână la fel de riguros- sever, la fel de exigent şi să nu creadă în seviciile – mai ales deservicii – oamenilor politici, să n-aibă de-a face cu vechii hingheri ideologici, fără cel mai mic gând de expiere, să nu se lase condus de ei. Se întâmpla ceva rău în Cezar şi împotriva lui : a strigat la mine că mă dă în judecată. „Lasă-l , mi-a spus Bătrânu , cu blândeţea lui de puer senex, e prea dezlănţuit ca să te poată auzi, ia-o ca pe un exemplu de cezaronevroză .” Aşa am făcut, cum a procedat şi el după ce – culmea ! – Cezar Ivănescu a lansat cartea Bătrânului, Înamoraţi întru moarte , eseul despre Împărăţia Baaadului, fără a-l invita pe autor la lansare. O fi uitat secretara s-o facă? Poate că îi plăcea autoflatarea, dar şi flatările falşilor emuli şi poate că avea dreptate un fost prieten , năpăstuit pe nedrept, spunând că Ivănescu n-ar fi avut prieteni. Poate că se săturase să fie opozant sisific, rănit, ponegrit, denigrat. E dificil rolul de debatteur.

A urmat cea mai brutală lovitură a Răului : discreditarea prin CNSAS. Cezar Ivănescu a intrat în „încercarea labirintului” şi n-a mai ieşit de acolo. L-am văzut pe lista neagră a ziarului „Cotidianul”, lângă omagiatori ai PCR-ului. El, care n-a restituit carnetul roşu din simplu motiv că nu l-a avut. Verdict infamant : colaborator Secu. Şi pentru că, în Târgul Ieşilor, dulcele, nu funcţionează Scriptura : binele naşte bine şi răul naşte rău, mi-a fost dat să citesc o serie de acuze postume. Că s-ar fi înavuţit ca director de editură, deşi se ştie că a fost toată viaţa „om neavut”; că i-ar fi făcut unei secretare salariu de optzeci de milioane lei vechi… Prefer să mi-l aduc aminte demontându-i pe detractorii lui Eminescu , contestatari ai sintagmei „poetul naţional”, impusă de G. Călinescu. „Ce-i uşor să-ţi placă Eminescu?” Făcea aluzie la T.O. Bobe, dezgustat de mirosul de tei al poeziei eminesciene, dar lăsându-se premiat la Ipoteşti, cu bani nemirosind a nimic.

Cezar Ivănescu, în textecezare prea contestatare, prea vindicative, s-a mai depărtat de ad–de– verum .Găsea că postmodernismul negase tradiţia religioasă a poeziei, funcţia ei de act liturgic, sacru şi nu profan, că ludicul îl împiedică pe poet să întrezărească a lumii taină. Însă ce sus se află ştacheta ridicată de Dom Cezar ! „Scriind hârtia poate lua foc de lumina lui Dumnezeu.” Şi încă, de la Maître cetire : „Nu fac o condiţie sine qua non din asta, dar poezia, în general, textul ei scris trebuie să se îndrepte către religie, către mit, către valorile mari, tradiţionale.” Iată şi rodul poetic, Doina (la margine):

„!rogu-mă , rămâi aici, / Doamne, nu pleca // că stă peste noi Moartea, / Doamne, nu pleca// Moartea -i toată la hota-, / Doamne , nu pleca…// dacă pleci ne-om dare foc, /rogu-mă, mă rog.”

Citeţul, anagnostul e slujitor în biserică alături de psalt, aşadar poezia devine artă totală când e însoţită de muzică. Ivănescu şi-a dorit poezia cântată în public şi ascultată în public, urmând calea sa: convingerea că modele trec, poeţii mari rămân .Şi-i dau din nou dreptate lui Petru Ursache, care a urmărit obstinat şi ostinato tema morţii aşa – zicând laice- , moartea ca iubire, iubioartea: „ Tema morţii ca moarte, orientată religios, în spirit carpato- tantric, duce la întărire morală.”

„Cezar este alt nume pentru poezie”, a conchis autorul eseului Înamoraţi întru moarte. Eros Poesis la Cezar Ivănescu ( Ed. Timpul, Iaşi, 2004) , dar şi în a doua ediţie, adăugită, ErosThanatos la Cezar Ivănescu, apărută, din motive manageriale, cu un inoportun & pe copertă, la Ed. Contemporanul , Bucureşti, 2010.

Ca orice mare poet, Dom Cezar a avut previziunea sfârşitului tragic : moarte forţată de Malefica Dosariadă. Nu se mai îndoieşte,cred, nimeni că Dosariada a avut o strategie drăcească : Hodor versus Ioan Aurel Pop, chiar înainte de a fi ales Preşedintele Academiei. Cum să ajungă acolo sus un nesupus la corectitudinea politică? În cazul poetului, după câte ştiu, dovada nici n-a mai apărut. Iar spălările pe mâini ( una pe alta) şi de obraze se fac pe alese şi pe aleşi: unii au fost puşi la zidul infamiei, alţii scuzaţi. Hăituiţii, ca poetul Cezar Ivănescu, au rămas hăituiţi.

I-a fost dată o Golgotă pe care a urcat-o singur. A avut de-a face cu trădători, cum scrie Gabriela Creţan, într-un cutremurător Mic tratat despre arta trădării şi cum scrie el însuşi în Sutra a XI-a : „!neam bun şi blând, / de trădători, / cuminte neam, frumoasă cruce, / pe Fiii lui dumnezeieşti/ neamul cu drag / pe cruce-i duce!” Iaşioftica pe geniul său şi-a spus şi ea cuvântul ; nimicarniţele s-au bucurat

Că Dumnezeu i-a atins adânc sufletul e limpede, în Poem ascensional : „dar lângă Tine-i numai bine, /de-aceea-Ţi zic neprefăcut, / fie să treacă de la mine/ tot răul ce mi s-a făcut”.

Hăituirea CNSAS l-a epuizat. S-a zbătut să-şi facă dreptate. N-a suportat să-i fie terfelită demnitatea. Cu ce cost psihic nu mă întrebaţi. A şi spus –o : „nu există păcat mai mare în univers decît să batjocoreşti sufletul unui om.”

Războiul scriitorul român contra scriitorului român a înscris una dintre cele mai ruşinoase file din istoria lui. Filă trecută în „catashihu lui Dumnedzău” la litera D : Dinescu Mircea.

„Când o fi să mor, vreau să mor cântând Eminescu”. O fi apucat, pe patul de spital, să murmure marele vers al Odei (în metru antic) „ Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”? Nu ştiu. Dar ştiu că poimâinele îi aparţine lui Cezar Ivănescu.

Magda Ursache

Sursa: Ziaristi Online

Citiți și Cronica unei morți anunţate prin CNSAS. Magda Ursache despre Cazul Cezar Ivănescu și Malefica Dosariadă: “Celebrele simulatoare de la mitingul ceauşist, devenit anticeauşist, par a se fi mutat la CNSAS, odată cu arhivele Secu”