Jean Pârvulesco in 1990. Foto: Getty Images

La ceas de aniversare a naşterii gânditorului Jean Pârvulesco, atât de puţin cunoscut la noi, publicăm în exclusivitate un material de analiză şi sinteză al Profesorului Ilie Bădescu despre personalitatea şi filosofia acestui mare “literat, geopolitician, critic de artă și literatură, ezoterist, mistic și tradiționalist în sensul lui Evola etc.”. Publicaţia noastră este prima din România care a ţinut să atragă atenţia asupra necesităţii recuperării lui Jean Pârvulesco, pentru cultura română cu valenţele ei universale. Pârvulesco, respectat în cercurile înalte ale Franţei pentru opera şi activitatea sa, nu de puţine ori cu întortocheli aventuroase şi misterioase, a fost curtat spre apusul vieţii sale (2010) de geopoliticianul rus Aleksandr Dughin. Un personaj devenit la noi “nomina odiosa”, deşi oricine la întâlnit nu poate decât să afirme că este un emisar interesant al Rusiei, care trebuie măcar ascultat şi citit, dacă vrem şi putem să îl contrazicem. Profesorul Ilie Bădescu – considerat pe o aşa-numita “Listă a lui Dughin” drept “cel mai prestigios geopolitician din România” – a fost primul specialist român care l-a şi criticat pe Dughin în chiar postfaţă lucrării sale apărute în România (2011), “Bazele geopoliticii şi viitorul geopolitic al Rusiei”. Profesorul Bădescu îşi exprimase de altfel anumite rezerve sale faţă de opiniile lui Dughin încă din 2001, în Revista “Geopolitica” (An I, Nr. 1). Dar asta doar pentru cei care ştiu şi pot să citească. Pentru că, aşa cum orice monedă are două feţe, faţa perfidă a propagandei ruseşti în România (“platforme” care pretind strident că susţin orice politică occidentală doar pentru a ataca românismul şi România de pe aceste coordonate dar conform dezideratelor Moscovei) au atacat personalitatea şi opera profesorului Ilie Bădescu într-o manieră pe care suntem siliţi să o catalogăm drept oligofrenă. Profesprul Ilie Bădescu le-a răspuns, elegant, privind adevărul despre “lista conspirativă” a lui Dughin. Ceea ce se doreşte, de fapt, este o ruptură totală a dialogului intelectual şi monopolizarea tematicii frontierei doar de către o gaşcă aservită, în fapt, oricui,  numai României nu.  În pofida prostului simţ, Jean Pârvulesco, este un nume pe care trebuie să îl cunoaştem, cu o operă pe care trebuie să o descoperim.

Într-o fişa a Securităţii din anii ’50, transpusă în urmă cu puţin timp de Evenimentul Zilei, se relatează: “Jean Pîrvulescu, fiul lui Ioan şi al Mariei, născut în 29 septembrie 1929 la Piteşti, ultimul domiciliu la Craiova, str. Dezrobirii nr. 25. În 1948 a dispărut de la domiciliul său şi a trecut fraudulos frontiera; în 1950 el a scris de la Paris, Franţa, apropiaţilor din Republica Populară Română. În 1956 s-a semnalat că, împreună cu spionul Ieronim Ispas, era pe cale să vină în România sub pretextul repatrierii, în misiune de spionaj. În caz că este identificat, el trebuie arestat”.

Horia Damian şi Jean Pârvulesco

De la Geopolitica beletristică la „utopia Pârvulesco”. Despre miturile geopolitice și eficacitatea lor

O remarcă preliminară^[1].

Profesor Ilie Badescu – Foto: Sociologia Azi

Despre evoluția popoarelor din cercul eurasiatic în era postmodernă a scris un geopolitician vizionar, Jean Părvulesco. Acesta se adaugă vizionarilor Orologiului, care au puterea să asculte cum bate toaca’n Turnul Colții, urechi s-o audă și ochi să vadă. Prima receptare semnificativă în spațiul Europei răsăritene a lui Jean Parvulesco este îndatorată geopoliticianului Alexander Dughin, așa de contradictoriu primit în România din motive pe care nu le discutăm aici. Faptul acesta este el însuși paradoxal mai ales dacă ținem seama că cel salvat ieri de la potopul răsăritean bolșevic, grație funcției salvatoare a frontierei Vestice, adică Parvulesco însuși, este readus în actualitate la inițiativă răsăriteană a unui site cu trimitere la Rusia. Viața este plină de paradoxuri și chiar și numai aceste particularități ar fi îndeajuns să solicite o examinare mai atentă a fenomenului. Reflecțiile de față fac parte dintr-o serie dedicată atît acestor fenomene de frontieră cît și teoriilor lui Jean Parvulesco, atît cît ne-au fost nouă accesibile direct și prin surse indirecte.

O ipoteză asupra funcției salvatoare a frontierei occidentale

Cu misteriosul Jean Parvulesco, literat, geopolitician, critic de artă și literatură, ezoterist, mistic și tradiționalist în sensul lui Evola etc., se încheie lunga și ea însăși misterioasa istorie a „frontierei salvatoare”. Mai riguros formulat, cu povestea vieții sale se încheie seria istorică a pulsațiilor geopolitice ale „frontierei salvatoare” (prin înaintarea Vestului) și începe seria utopiei, polarizată mitic, a salvării prin trecerea unei frontiere. Migrația din Est în Vest își pierde, altfel spus, semnificația soteriologică pe care i-au atribuit-o toți exilații epocii comuniste și nu numai. Într-un anume sens, seria acestei heterotopii^[2] geopolitice începe cu pașoptiștii, care și-au căutat salvare în același Paris legendar și soteriologic ca și fratele lor de mai tîrziu, Jean Parvulesco. Dacă forțăm întrucîtva traversarea distanțelor temporale, putem coborî ideea privitoare la interpretarea soteriologică a trecerii frontierei, care desparte Estul de Vest, la momentul exilului, de după pătrarul primului mileniu creștin, al celui mai mare străromân al acelui mileniu, Dionisie Exiguul. Acesta a fost deja canonizat la București sub numele Sfîntului Dionisie cel Smerit, ca mucenic și creator al calendarului creștin în cadrul unei opere calendorologice începută la Tomis și dusă la finalizare în cercul apusean al celei care era atunci capitala salvatoare, Roma. Este cît se poate de interesant că seria bimilenară a frontierei salvatoare se încheie cu o scriere cuprinsă în același referențial geospiritual prin celebrul „Raport secret către nunţiatură” al lui Jean Parvulesco, scris după ce geopoliticianul român tocmai scăpase din închisorile iugoslave și tocmai trecuse frontiera salvatoare care lega Sttetin-ul de Trieste, cum o marcase prin imaginarul său geopolitic însuși Churchill în celebra sa conferință din 1945. Trecerea frontierei putea fi echivalată fără de vreo eroare cu salvarea însăși a vieții încît nici chiar lucidul Parvulesco n-ar fi putut să formuleze vreo îndoială cu privire la veracitatea „mitului geopolitic” al frontierei salvatoare. Acest mit este, cum ar spune Foucault, o heterotopie comparabilă cu oglinda, și are o carieră așa de bogată în mentalul românesc și est-European încît merită o examinare specială. Frontiera salvatoare a fost cea mai productivă heterotopie a răsăriteanului, fiindcă a jucat „rolul spațiului în care se suprapun mai multe spații”, și al oglinzii, ea însăși o heterotopie, cum ne arată Foucault: „În oglindă mă văd unde nu sînt, un fel de umbră care-mi redă propria vizibilitate, mă face capabil să mă văd acolo unde sînt absent” încît oglinda este și utopie dar și heterotopie, în măsura în care „mă face capabil să mă văd unde nu sînt”. Oare nu aceasta a fost frontiera salvatoare a vestului pentru răsăritean în măsura în care-l ajuta să se vadă acolo unde nu era, iluzie și realitate totodată, adică heterotopie, loc fără loc și totuși translocație recuperatoare, refugiu recompozant și deci restaurator, în primul rînd, în dinamismul ființei spirituale („oglinda există în realitate, acolo unde exercită un fel de contra-acțiune față de poziția în care mă aflu. Din perspectiva oglinzii eu îmi descopăr absența din locul în care sînt întrucît mă văd pe mine acolo”)^[3]. În trecere, trebuie spus că miturile de orice fel nu sînt mistificări (cum crede un mediocru istoriolatru de la București), ci complexe prelucrări hiperbolizante (mitizante) ale unor nuclee de adevăr, circumscris aievea de încadrări geografice și istorice.

Mitul geopolitic sau despre omul care trece prin oglindă.

Mitul frontierei salvatoare a fost amplificat în cadrul experienței exilului epocii comuniste cînd același mit a traversat o interesantă bifurcație. Pentru Eliade sau Parvulesco ori Cioran, mitul a păstrat formula sa, consacrată chiar de experiența salvatoare a trecerii frontierei Est-Vest. Pentru românii rămași acasă, acest mit a dobîndit formula așteptării unei veniri salvatoare de dincolo de frontieră, din același orizont al Apusului salvator. A fost așteptarea „omului din oglindă”, pe care, prin lunga așteptare l-au supus unei purificări și idealizări așa de frenetice și de teribile, încît aproape căpătase forma unui sfînt, al eroului salvator oricum. Mitul a îmbrăcat formula de tipar calgo-cultic, a așteptării că vor veni americanii asupra cărora a fost proiectat acest mit purificator, eroizant, oricum hiperbolizant. „Vin americanii”, șopteau conspirativ bucureștenii și toți românii anilor 46-56. Vestirea aceasta conspirativă putea fi auzită în cel mai pierdut cătun românesc. Formularea a căpătat o altă exprimare, treptat, preluînd sensul unei așteptări amînate: „Vor veni americanii”. Cu viața lui Jean Parvulesco se încheie seria acestui mit geopolitic în format cvasi-ironic. Americanii au venit, iar conferința despre viața și opera lui Jean Parvulesco a fost organizată dintr-o inițiativă întîmpinată cu o ciudată precauție la București, unde a fost necesară schimbarea sediului initial pentru a fi totuși susținută, fiindcă oficialii au ripostat. Informațiile oferite de Iurie Roșca despre conferință au fost preluate, în chip iarăși revelatoriu, prin RussiaToday.Ro, căreia îi și aparține inițiativa Conferinței. Materialele prezentate la Conferință au fost publicate doar la Chișinău. Presa de la București a oferit o singură informație, cum că la București s-au întîlnit „oamenii lui Dughin”. E mai mult decît un final ironic la un mit geopolitic, este un final grotesc. Dar ca să facem inteligibilă ideea acestei intervenții (personal, n-am participat la Conferință) să preluăm o succintă prezentare a episodului din viața lui Jean Parvulesco în evocarea de la București a fiului acestuia, Constantin Parvulesco. Iată: „Aş face un scurt rezumat din istoria biografică a tatălui meu, care este interesant nu doar sub aspectul omului Jean Parvulesco, ci şi pentru că aduce o serie de lămuriri asupra operei sale. Şi-a petrecut tinereţea într-o familie de militari de carieră, şi-a făcut primii ani de studii la un liceu militar, a avut o tinereţe turbulentă. Iar atunci cînd au venit anii dramatici, care au zdrobit România, anii 1947-48, el a hotărît să-şi părăsească ţara. A traversat Dunărea înot, ajungînd în Iugoslavia. A fost arestat de sîrbi şi aşa a survenit o primă confruntare fundamentală. El relatează în una dintre primele sale lucrări biografice, numită „Raport secret către nunţiatură”, o serie de elemente biografice privind trecerea prin Iugoslavia. Şi este foarte probabil ca înclinaţia sa spre ezoteric şi fundamentele sale mistice să dateze din perioada acestor experienţe, pe care le-a avut în lagărul de reeducare iugoslav. Acolo el şi-a pierdut dinţii, dar a găsit lumina interioară. Trecerea foarte aproape de moarte, cu care specialiştii în practicile totalitariste sînt obişnuiţi, l-a făcut să scape, aşa cum spune el însuşi, de mai multe simulacre de execuţie. Ultimul, cel care trebuia să fie ultimul, a fost întrerupt prin intervenţia salvatoare a unei patrule de ofiţeri francezi, potrivit biografiei sale. Aşadar, el reuşeşte să scape din lagărul iugoslav, se regăseşte la Viena, apoi la Trieste, iar de la Trieste în Europa liberă pe atunci. Se hotărăşte să ajungă la Paris, care devenise pentru mulţi intelectuali români Patria ideală. La Paris întîlneşte mai mulţi alţi exilaţi, dar mai ales o persoană ce va avea o importanţă considerabilă în destinul său, regizorul Eric Rohmer, care îl primeşte, îl cazează, îl ajută să-şi înceapă studiile. Şi, într-adevăr, el îşi va face studiile în filozofie. Începe să întîlnească exponenţii intelectualităţii franceze. Va avea primele contacte, mai ales cu oameni din zona cinematografiei, pe care le va păstra de-a lungul întregii sale vieţi”^[4]. Precum spuneam, tema organizatoare a fluxului spiritual interior al intelectualilor români, în frunte cu cei de dreapta, dobîndise formula unui mit geopolitic extrem de eficient, mitul frontierei salvatoare. Nucleul de adevăr al acestui mit fusese supus unei reinterpretări mitizante în mentalul celor care au traversat acele experiențe salvatoare și care pot mărturisi despre veracitatea mitului. Ei chiar s-au salvat prin trecerea unei frontiere, indiferent cum s-au chemat, Eliade, Cioran, Parvulesco. Ei au făcut experiența omului care trece prin oglindă,se unește cu imaginea sa din spatele oglinzii, iluzie și cronotopie totodată căci nu era orice iluzie, adică una fără repere spațiale și temporale, ceea ce o plasa undeva între real și utopic. Dacă Parvulesco n-ar fi reuși să treacă frontiera cu cele două momente ale experienței trecerii, înotul peste Dunăre, apoi închisorile iugoslave și, în fine, ieșirea salvatoare pe poarta Vienei ca să poată trece, apoi, dincolo de Trieste, viața lui s-ar fi sfîrșit probabil și biologic nu doar spiritual în acel an 1947-48 (cum s-a sfîrșit viața unui alt mare român, Ion Ionică, undeva la frontiera cu Elveția, locul rămînînd pînă astăzi necunoscut, parcă pentru a confirma epifania declinului celebrului mit al frontierei salvatoare). Prin urmare, experiența trecerii unei frontiere salvatoare avea o singură concluzie: cel care va reuși să treacă de linia care unește Sttetin-ul de Trieste se va salva. Cel ce nu va reuși, acela va fi ca și mort. Prima experiență de tip epifanic est cea a tragicului Ion Ionică, marele antropolog din școala Gusti, a cărui viață se va sfîrși în chip necunoscut chiar în spațiul frontierei, pe cînd încerca să treacă frontiera spre Elveția, purtînd cu el o parte a manuscriselor sale. Prin urmare, mitul frontierei salvatoare avea adevăr în el și deopotrivă o funcție spirituală soteriologică întrucît experiențele „transfugilor” îl adevereau cu povestea vieții lor. Iar veridicitatea narațiunii acelor vieți era mai puternică chiar decît realitatea. Cine ar fi putut să exprime îndoieli?! În plus, acel mit îndeplinea și funcția unui mecanism psihospiritual al procesului de reorganizare emoțională, intelectuală și simbolică pentru toți cei oprimați de un regim anticreștin și antinațional cu efecte sufletești devastatoare. Dacă exilații n-ar fi crezut în acest mit s-ar fi livrat singuri infernului unei vieți interioare fără de speranță că vor avea vreodată acces la salvarea din calea de propagare a cumplitului tsunami al temnițelor comuniste și de la opresiunea regimurilor antihristice și antinaționale instaurate de bolșevici prin ocupație politică, militară și ideologică.

Mituri deplasate și contramituri geopolitice.

Este adevărat că experiența multora dintre intelectualii diasporei epocii comuniste au transgresat semnificația geopolitică a mitului ridicîndu-se la experiența mistică, spirituală, duhovnicească a „luminii interioare”, cum subliniază chiar fiul marelui dispărut pentru cazul tatălui său. În secvența trecerii frontierei a tatălui său, dl Constantin Parvulesco identifică o experiență spirituală nu pur și simplu una orizontală și anume o experiență înălțătoare, de dobîndire a luminii interioare. Trecerea frontierei putea să devină și cadrul unei asemenea experiențe transcendentale. Ipoteza noastră este că odată cu unificarea europeană, răsăritenii nu mai pot beneficia de funcțiunile unui astfel de mit. Unificarea Europei are și acest înțeles ascuns al decesului unui mit soteriologic legat de frontiera Estului cu Vestul. Vestul nu-și mai poate etala o funcție salvatoare pentru că nu mai poate pune în discuție profilul experienței răsăritenilor, iar Estul nu mai poate beneficia de funcția oglinditoare a frontierei și deci de experiența oglindirii în celălaltul său, adică în chipul său din oglinda frontierei estului cu vestul. Unificarea Europei a fost și spargerea unei oglinzi și deci sfîrșitul unei heterotopii culturale de serie milenară. Răsăritenii nu mai sînt primiți cu compasiune, ci cu prudență, ba chiar cu suspiciune și uneori chiar cu agresivitate. Povestea extraordinară a salvării unui mare intelectual român prin trecerea frontierei spre Vest lasă astăzi loc unor narațiuni ca cea de pe Canalul 4 al unei televiziuni apusene (una dintre cele multe care transmit variațiuni pe aceiași temă), canal media care atestă demitizarea frontierei și deci ne avertizează implicit că mitul frontierei salvatoare și-a încheiat lunga sa serie și carieră spirituală de 200 de ani cînd e privit în istoria scurtă și de circa 1600 de ani cînd e privit în perspectiva istoriei lungi. Unirea Europei a însemnat și decesul unui mit geopolitic extrem de bogat, cu o eficacitate extraordinară pentru mentalul răsăritenilor, mit pe care nu-l poate înlocui un altul, cu axul răsturnat, cum cred unii, cum crede însuși dl A Dughin, care atribuie continentalismului geopolitic un sens soteriologic, conferind Eurasiei un asemenea rol. În realitate, cu excepțiile de rigoare, acest nou mit geopolitc nu are și n-ar putea să aibă îmbrățișarea celuilalt în primul rînd pentru că este unul de cancelarie spre deosebire de celălalt care a avut o sursă emică, a ieșit, altfel spus, din psihea populară. În acest sens, teoria lovinesciană avea ea însăși o anume veracitate, fiind, de fapt, o prelucrare teoretică a aceluiași mit geopolitic. Astăzi, însă, ideea sa că schimbarea axului de gravitație dinspre răsărit spre apus are sens soteriologic, adică rol salvator pentru cultura română modernă în întregul ei, pare că și-a încheiat ea însăși cariera. Iar mitul inversat, al unei reveniri a axului de gravitație dinspre apus spre răsărit nu pare să aibă nici un fel de eficacitate pentru că nu are temei popular. El este în întregime o creație de cancelarie și o utopie, adică îi lipsește partea de heterotopie. Mitul salvării prin trecerea unei frontiere și-a încheiat cariera, a decedat. În locul lui se poate pune un singur compus noosic și anume eclesiatria, asumarea experiențială a adevărului că singura salvare reală ne vine prin frontiera Duhului, adică prin experiență interioară a înălțării spre Dumnezeu, pe calea cu adevărat salvatoare numită Iisus Hristos, Adevărul, Calea și Viața. Aceasta este adevărata frontieră salvatoare a răsăritenilor și a apusenilor deopotrivă. Heterotopia frontierei duhovnicești este singura încadrare a restaurării celor șapte culturi axiale ale omenirii într-un singur loc, cel în care se face experiența restaurării omului însuși. Epuizarea mitului geopolitic nu înseamnă negarea lui ci chiar dimpotrivă înseamnă un stadiu nou de esențializare. Altfel spus, ideea funcției salvatoare a locurilor și a perioadelor ascunde o trăire incompletă, diminuată a nous-ului salvator (mit sau cale aievea), astfel că cel implicat nu face distincție între experiență și cadru. Trebuie sesizat că mitul nu înseamnă, în această interpretare, mistificare, ci formă de esențializare a unei experiențe fundamentale, precum este și experiența salvării. Faptul că o vreme, un anume cadru spațial a subîntins experiențe repetate cu semnificație salvatoare nu ține de cadrul respectiv ci de experiența derulată înlăuntrul lui. Cel ce traversează o experiență dată într-un cadru anumit este înclinat să atribuie efectele acelei experienței cadrului în care s-a derulat și nu calității intrinseci a unei asemenea experiențe. Faptul că actul salvator al elitelor răsăritene a fost circumscris o bucată de vreme de încadrarea geopolitică apuseană a condus la o fetișizare a locului. Apusul a fost investit cu funcții salvatoare, deși nu cadrul apusean a furnizat deznodămîntul și deci salvarea reală (atîția alții s-au pierdut în același Apus, dar pe aceștia mitul nu-i memorează, fiindcă nu este cu ei), ci experiența celor care au transgresat frontiera, excepționalismul ei, încadrarea sa tipologică în familia experiențelor salvatoare legate de trecerea unei frontiere, de trecerea prin oglindă, unul dintre cele mai productive rituri de trecere, cum le încadrează van Gennep. Atît și nimic mai mult. Fetișismul geografic este un fenomen modern. Creștinii mileniului I știau să i se sustragă. Călugării pustiei egiptene știau la ce se expun cînd căutau locurile acelea, adică pustia egipteană, și craniile de la Mănăstire Sf. Sava sînt o dovadă. Cu toate acestea, nici unul dintre părinții pustiei n-ar fi ocolit pustia egipteană, ba chiar din contră au căutat-o cu și mai mare tenacitate. Ei n-au căutat o metropolă bogată, un loc ferit de primejdii de orice fel, de suferințe și privațiuni. Ba dimpotrivă: ei alergau spre locul pustiu, spre deșertul de cele ale civilizației spoite, afluente, refuzînd tocmai afluența și capiștea spoielii. Separarea sensului salvării de sensul martiric este o operație modernă. Cei vechi procedau tocmai pe dos, adică se îndreptau mai ales spre spațiile de mare primejdie dacă acestea ar fi mijlocit o experiență mistică, unificatoare și deci soteriologică. Însă nimeni n-ar fi proiectat salvarea în spații îndestulate, bine protejate, care, în plus, te feresc de martiriu, de jertfă. Într-un anume sens, viața lui Jean Parvulesco traversează tocmai demistificarea, dezbrăcarea mitului salvator de sensul și deci de interpretarea sa deviaționistă, modernă. De la momentul fugii din spațiul martiric al Răsăritului comunist la momentul căutării locurilor încărcate de experiențele riscurilor majore se derulează o astfel de experiență demistificatoare, restauratoare. În prima sa fază, în experiența exilului spre spațiul fericirii terestre, se încorporează toată interpretarea modernă a mitului geopolitic al frontierei salvatoare. Unde este salvarea, se întreabă orice exilat politic? Acolo unde ești ferit de martiriu, de jertfă. Unde este salvarea, se întreba părintele pustiei egiptene? Acolo unde este martiriu pentru Hristos, unde poți răscumpăra viața chiar murind pentru Hristos. Deci nu fuga de locul jertfei și al suferinței este calea salvării, ci locul suferinței, al chemării la jertfă pentru adevăr, pentru sfințenie. Iată sensul uneia dintre marile experiențe ale exilului interior și cel ce-a ilustrat pe schema vieții lui, cu povestea vieții sale, această restaurare de înțelesuri a fost Jean Parvulesco.

Profesor Ilie Bădescu

Material extras din lucrarea “Noopolitica războiului nevazut. Cetatea rătăcită împotriva patriei spirituale”, Editura Mica Valahie, 2017, şi apărut în premieră la Ziaristi Online

Rugăm specificaţi sursa – Ziaristi Online