Eminescologul Dan Toma Dulciu ne face o nouă bucurie, oferindu-ne spre publicare integrală scrisorile fratelui lui Eminescu, Matei, către magistratul Corneliu Botez, un biograf cu totul special al Românului Absolut. Lucrarea sa, Omagiu lui Mihail Eminescu. Cu prilejul a 20 de ani dela moartea sa [15 ian 1850 – 16 iun 1889 – 16 iun 1909], a fost republicată în facsimil de profesorul Nae Georgescu şi jurnalistul Victor Roncea în 2009, la 100 de ani de la apariţie, la Editura Semne şi conţine numeroase date despre Eminescu mai puţin cunoscute publicului larg. De asemenea, lucrarea reproduce fotografii cu părinţii, fraţii şi surorile lui Eminescu cât şi cu “moşul” lui Eminescu, stareţul Iachift şi mătuşa sa, maica Olimpiada, scanate şi puse în circulaţie online de editorii de la 2009, fiind preluate de atunci de sute de ori, rareori cu citarea sursei. De ce este importantă trimiterea la sursă sau păstrarea inscripţionării fotografiilor online? Dincolo de respectul faţă de munca altcuiva, este ideal să-l trimiţi pe cititorul avid de informaţie la sursa unde poate să găsească alte şi alte date similare. De exemplu, chiar lucrarea în cauză, în format PDF, reprodusă în paralel – dar nu anastatic – de Consiliul local şi judeţean Galaţi şi Centrul Cultural Dunărea de Jos, pe care v-o oferim la rândul nostru spre descărcare, evident gratuită, AICI. Alte fotografii ale familiei Eminescu sunt disponibile la o calitate acceptabilă la eminescuipotesti.ro. Însoţim articolul cercetătorului Dan Toma Dulciu de studiul profesorului eminescolog Nae Georgescu privind opera lui Corneliu Botez – publicat în ediţia retipărită a Omagiului lui Mihail Eminescu – cât şi de o biografie a aprigului căpitan Matei Eminescu, ale cărui contribuţii extraordinare le reproducem, în premieră online, integral, aici, cu rezerva, desigur, că şi el se putea înşela în anumite privinţe (de exemplu o uită dintr-un Memoriu asupra familiei pe sora Ruxandra, care, chiar dacă nu a trăit decât câteva zile, ridică numărul copiilor la 11). De asemenea, unele situaţii sunt redate prin prisma interpretării sale personale; mai mulţi biografi ai lui Eminescu (Gh. Ungureanu, Ion Roşu şi chiar şi C. Botez) consideră unele afirmaţii ale lui Matei (cum ar fi personajul “Donţu”) drept legende (“simple aserţiuni” – afirmaţii fără dovezi). Profesorul Nae Georgescu vă aşteaptă miercuri, 18 ianuarie 2017, la librăria Sofia (Str. Bibescu Vodă, lângă Institutul Teologic), unde, începând cu orele 17.00, lansează cărțile “Boala și moartea lui Eminescu” şi “Ultimele zile ale lui Eminescu la Timpul”.

 

Surse biografice eminesciene

în fondul de manuscrise de la BCU Carol I – București

Scrisorile lui Matei Eminescu adresate lui Corneliu Botez

de DAN TOMA DULCIU

 

În anul 1909, cu prilejul împlinirii a două decenii de la moartea Luceafărului, apărea la Galați o carte importantă pentru biografia postumă a lui Eminescu, adunând la un loc mărturii prețioase, majoritatea din partea celor care l-au cunoscut îndeaproape pe marele dispărut.

Corneliu Botez (foto), cel care a cules și prelucrat un impresionant grupaj de informații privind biografia celui evocat, nu era de profesie istoric literar, ci magistrat (judecător, mai târziu președinte al Tribunalului din Galați, respectiv Șef al Secției Juridice a Institutului Social Român), obișnuit mai degrabă cu textele de legi, coduri, regulamente. Dar iubirea pentru Eminescu  (student fiind, publică în ”România Literară” –  1889 primul său studiu dedicat corifeului literaturii noastre naționale) îl determină să ia inițiativa constituirii unui comitet care să editeze un album omagial, să realizeze o medalie, din vânzarea cărora să se strîngă fondurile necesare ridicării unui monument în cinstea lui Eminescu, la Galați.

În paralel, orașul dunărean urma să găzduiască un festival artistic, o manifestare culturală adunând mari personalități ale vremii, ceea ce s-a și petrecut cu ocazia dezvelirii statuii, în 1911.

Albumul, reper și piatră de hotar în munca de reconstituire a biografiei lui Eminescu, a constituit un model acceptabil, desigur imperfect dar obiectiv, care nu își propunea să fie un imn de slăvire a memoriei poetului ci, mai degrabă, un tablou complex al vieții aceluia a cărui stea începea să strălucească pe firmamentul culturii române.

Strădania lui Corneliu Botez a constat mai ales în a aduna mărturii, probe testimoniale, veridice și autentice, de a le analiza în mod critic, dar imparțial, selectând însă izvoarele memorialistice folosite, după criteriul credibilității și al relevanței, clasificându-le pe domenii de cercetare (familia, copilăria, școala, studiile în străinătate, opera, etc) dar și pe subiecte privind receptarea de către posteritate a personalității poetului: statui și monumente dedicatorii, fotografii, texte adaptate pentru compoziții muzicale etc.

Printre semnatari, nu sunt persoane ilustre ale culturii române ci un amalgam de nume, reunind împreună atât condee  consacrate ale epocii, dar și altele mai puțin cunoscute: Cincinat Pavelescu, Jean Bart, Ilarie Chendi, de o parte, dar și C. Botez, Gr. Forțu, G. Manolescu, Leon Gheorghe Nicoleanu, de cealaltă parte.

Cartea era destinată publicului larg, cu scopul evident ca din vânzarea cât mai multor exemplare, să se adune fondurile necesare ridicării monumentului dedicat lui Eminescu, astfel încât nu trebuie reproșat lucrării lipsa unui nivel academic sau științific ridicat.

Ceea ce este demn de observat la acest Album este faptul că, pentru lămurirea unor aspecte biografice încă neclarificate suficient la acea oră (data nașterii, locul nașterii, biografia membrilor familiei etc) Corneliu Botez apelează la cea mai autorizată sursă – fratele Poetului – cu care poartă o susținută corespondență. Meticulos și cu știința cercetării judecătorești în minte, Corneliu Botez filtrează informațiile primite de la acesta (prin prezentarea rezumativă a scrisorilor primite, precizând însă în mod constant că știrea are ca sursă pe Matei Eminescu) dar, totodată, îi rezervă  un spațiu în Album, separat, prin tipărirea fără modificări a relatărilor trimise redacției de către însuși fratele lui Eminescu.

Din corespondența purtată între cei doi, deducem că Matei Eminescu se temea că informațiile furnizate de el nu vor fi crezute de cititori, astfel încât el va indica, de fiecare dată, și alte surse veridice, din rândul celor care l-au cunoscut pe Eminescu, încă în viață fiind acei companioni, care să certifice corectitudinea celor evocate sau să amplifice, cu date noi, cele relatate de el.

Din păcate, scurtul timp avut la dispoziție de editorul acestui Album, precum și cantitatea impresionantă de informații primite, l-au împiedicat pe Corneliu Botez să adâncească cercetarea, urmând pistele și adresele furnizate de către Matei Eminescu (aflat atunci la pensie, în orașul Turnu Severin), departe de meleagurile copilăriei lui Eminescu (Ipotești, Botoșani etc).

Cum ediții ulterioare ale Albumului, revăzute și adăugite nu s-au mai scos decât târziu, avem regretul că acele piste valoroase și posibilele lor dezvăluiri s-au pierdut iremediabil.

În acest articol prezentăm iubitorilor de Eminescu, pentru prima oară, textele integrale ale scrisorilor adresate de Matei Eminescu lui Corneliu Botez, ce nu au fost editate până acum decât fragmentar și sub formă de comentarii.

Augustin Z. N. Pop a studiat aceste scrisori în anii 50 ai secolului trecut, o parte le-a tipărit, iar celelalte manuscrise le-a folosit ca sursă documentară pentru lucrările sale. Să nu uităm că, la momentul folosirii lor, mai trăiau încă G. Călinescu și Șerban Cioculescu și bănuim că acest fapt a trezit o oarecare invidie în rândul acestor mari critici literari și, într-un fel, a justificat atitudinea refractară uneori față de activitatea lui Augustin A. Z. N. Pop pe șantierul arhoeologiei literare eminescologice, venită în special din partea lui Șerban Cioculescu.

Așadar aceste manuscrise se află în depozitul Bibliotecii Central Universitare Carol I din București și este o minune că nu au avut soarta celorlalte manuscrise și documente dispărute în holocaustul bibliotecii, din decembrie 1989.

Fondul de scrisori conține 7 manuscrise olografe, datate 2o aprilie 1909 (2 scrisori), 22, 26 și 27 aprilie 1909, 11 și 16 mai același an. Manuscrisele sunt redactate în limba română, pe hârtie filigranată, cu cerneală neagră, recto și verso.

Augustin Z. N. Pop a reprodus textul Mss 2946/BCU Carol I (2 f.) din data de 16.05.1909, în lucrarea: ”Contribuții documentare la biografia lui Eminescu”, București, 1962, p. 286-288, unde, referitor la “Omagiul lui Mihail Eminescu. Cu prilejul a 20 de ani dela moartea sa [15 ian 1850 – 16 iun 1889 – 16 iun 1909], București, 1909, album redactat sub îngrijirea lui Corneliu Botez, fratele poetului aduce precizări cu privire la următoarele subiecte: fratele mamei sale, fratele său, Șerban, și data nașterii sale. În finalul scrisorii, Matei Eminescu solicită o fotografie dupa portretul mamei sale, descriind totodată bijuteriile purtate de ea în acest portret.

286. Z. N. Pop a publicat, de asemenea, scrisoarea lui Matei Eminescu, datată 11 mai 1909, (Manuscrisul a fost reprodus de A. Z. N. Pop în aceeași lucrare din 1962, la paginile 284 -286.) în care autorul face o descriere a pozelor celor două surori (Aglaie și Harieta), a mătușiilor Olimpiada și Fevronia Iurașcu, apoi dă detalii despre Ilie, fratele său. Se atrage atenția de a nu se face confuzii între fotografiile mătușilor sale. Amintitele amănunte au intrat în cuprinsul Albumului redactat de Corneliu Botez, în 1909.

Tot criticul amintit a mai publicat în cartea sa din 1962 și textul mss.3240/BCU-Carol I, unde sunt precizate detalii interesante asupra unor fotografii de familie (se neagă categoric existența unei fotografii a lui Mihai Eminescu, alături de mama sa, așa cum se pare că ar fi spus Victor Eminescu, citându-l la rândul său pe Ilarie Chendi). Totodată, se precizează sursa de inspirație folosită de Mihai Eminescu pentru basmul ”Călin (File de Poveste”): Mihai Eminescu, vizitând-o pe maica Fevronia, la [A]Gafton, în cursul unei șezători de tors lână, măicuța Zenaida a spus povestea lui Călin. Eminescu a ascultat-o, a  luat notițe și apoi a versificat-o.

Viena

04.12.2016

Texte inedite

Mss. 2942/BCU Carol I

“Dragă Corneliu,

Am scăpat din vedere să-ți mai scriu ceva. Tata avea case în Botoșani. Casa de alături, spre răsărit de a lui Alecu Enacovici, a vândut-o unui jidan. Și stătea numai mama mai mult în Botoșani. Tata era mai mult pe drumuri. Ținea în arendă moșia ”Dorneștii” pe malul Prutului. Când au venit muscalii, acuma nu știu cari, cei de la 1848 sau cei de la 1854, dar cert că cu ocazia venirei unora din ei, găzduit (în quartir) la casele tatei a fost un muscal, Contele Potloff. Acuma nu știu dacă era rudă cu Donțu. Și avea știință că Donțu are nepoți și nepoate de fată în Botoșani. Și de aceea a tras la noi, sau că nu se rubidea de loc, și că deși se numea tot Potloff, aparținea însă unei alte familii, care nu se rubidea cu Donțu. Acest lucru l-ai putea afla numai de la mama lui Alexandru Frank, cucoana Valeria; căci precum familiile erau în mare intimitate, mama trebuia să-i fi spus cine era acest Conte Potloff. Probabil că Cucoana Valeria l-a și cunoscut în casă la noi și a și vorbit cu el. Spunea tata că era foarte cult. Cânta și la pian și era putred de bogat, numai nu zvârlea cu banii după câini pe ulițele Botoșanilor. Eu nu pot preciza nimic, dar mă intrighează același nume, apoi faptul că tocmai la noi a fost găzduit. A stat vre-o lună. Și, în fine, reproșurile ce i le făcea tata, mamei, când ea se pretindea că-i mai cucoană după Iurașca. ”Că mai cucoană ești după Donțu decât după tată-teu”. Cearta venea de acolo. Iurașcu era stolnic, tata căminar, boierie mai mare ca stolnic, la care mama contrapunea pe străbunii sei și faptul că boieria tatei era cumpărată cu bani, lucru care de altfel cam așa și era, căci în Decretul seu Mihai Sturdza zice:

”Luând în băgare de seamă slujbile ce au săvârșit patriei în deosebite vremi, dar mai ales sub vremelniceasca cărmuire etc etc. ” Și bietul tata n-a fost nici o zi, nici un ceas în serviciul statului.

Deci Decretul era o minciună goală. Și precum era Mihai Sturdza lacom de avere și cu unele apucături a la Abdul Hamid, fără îndoială că pe bani s-a boierit pe tata.

Mai află că acel Conte Potloff care a fost la noi în quartir n-avea un grad tocmai mare în armata rusă. Pare-mi-se că ofițer inferior. Deși era așa  bogat și cu titlu de conte, nu-i vorbă că era și tânăr, dar totuși nepotrivit rangul lui de noblețe cu gradul din armată. Ceea ce nu stătea în obiceiul rusesc, deci (era) privit suspect.

În rezumat, numai Cucoana Valerița Frank te poate orienta în această privință.”

Salutări amicale

Eminescu

(Turnu) Severin

20/4  1909

Mss 2943/BCU Carol I

“Corneliu Dragă,

Am primit imprimatul de la Iași și cartea poștală, cu ea, la care-ți răspund.

Nu există omule fotografie a lui Mihai ca copil de 9 ani și ca să te convingi, dacă vrei, scri-mi să public o dezmințire prin ziarul ”Minerva” care în numărul său de azi anunță întreprinderea D-tale…..Sunt gata să fac și semnez.

Cele-l-alte există. D-apoi ți le-am spus. Aceea de pe prima pagină este după una care ți-am trimis-o eu. Prima de pe pagina a II-a. Este aceea care-i și la Mendonidi. Și cea cu poezia ”La Steaua care a răsărit” este aceea reprodusă de D-nul Maiorescu în poeziile editurii Socek, cea pe la 1884, iar a 4-a este aceea unde-i cu mustețile mari, privirea și fața abătută, adică când se îndreptase puțin.

Altele nu există, omule, căci le-aș fi știut și eu iar ca copil nici nu există în Botoșani fotografie când era el de 9 ani încă – încă o dată, nu există: minciuni.

Despre fotografia mamei, acolo o găsești, unde ți-am scris eu, nu mai sta la îndoială. Te răpezi la Botoșani, de la gară pleacă direct la Gafton. Nu e decât 6 șase kilometri depărtare și vei găsi portretul mamei, în ulei, pe care eu pot să-l cer de tot prin autorități, ca singurul cel mai de aproape rudă supraviețuitoare a maicei Fevroniei.

Acolo vei găsi și pe Șerban și pe Aglaie, poate și pe mama fotografiată bust sau cu Aglaia.

 

Șerban e bust, fotografiat la Praga sau Wiena sau Erlangen sau München.

Aglaie e fotografiată singură, o dată în picioare în costum național sau la Buda Peste sau la Wiena sau la Praga și alta bust tot național și apoi tot bust, nu național, dar cu părul tăiat și frizat creț.

La Mantacaș de asemenea e posibil să găsești pe Aglaia și pe Șerban fiind că Aglaia era în mare intimitate cu vară-sa Profira.

De asemenea du-te cu Grigore Mantacaș la Aglaița Mitihănescu, fata lui Todiriță Mitihănescu, care cu mine e vară al II-lea iar cu mama lui Grigore vară dreaptă.

Și dacă ea păstrează albumul părintesc vei da în el de Șerban, care cât a stat în Botoșani era aproape zilnic în casa lui Todiriță.

Acum e cu putință ca să trăiască mama Aglaiței, care se numea tot Profira, ca și mama lui Grigore. Cu atât mai bine atunci. Și dacă dânsa și Aglaița și Grigore i-a cunoscut personal și ți-i vor arăta ei.

Mi se pare că Aglaița, care e de o vârstă cu mine, trăiește la Gafton. Bine însă nu știu. Cucoana Valerica îți va spune.

Ia portretul în ulei, omule. Acela e cel mai bine reușit. Să nu îți ia cei din Iași, care umbla după speculi jidovești înainte.

Apoi mai ai nevoie să vorbești și cu Cucoana Valeria. Ia scrisorile mele și i le citește Cucoanei Valeria ea le va completa și cu alte detalii.

Dumitale îți vine mai aproape Botoșani, pentru mine e de la un capăt la cela-l-alt de țară.

Fotografia Harietei este pe un volum de scrisori ale ei, publicat de Șaraga. O găsești la vre un anticar.”

 

Salutări amicale,

Eminescu

22 April 1909 Severin

Nu uita la Gafton de a merge și pe la casele maicii Olimpiada, care e a 4-a sau a 5-a casă spre răsărit de a maicii Fevronia.”

Mss 2941/BCU Carol I

“Dragă Corneliu,

Îți alătur aici părerea lui Păucescu. Prefața aceasta provine cam pe la 1891.

Cuconu Nicu Filipescu a scos o broșură cu propria sa cheltuială, intitulată   ”Din articolele lui Eminescu publicate în TIMPUL ” și ca ”Prefață” a pus după ce a avut voea lui Păucescu părerea care ți-o trimit.

Această cerere de permisiune mi-a spus-o mie personal C.C. Nicu. Întâlnește-l în București și-l întreabă.

Acuma, unde va fi publicat Păucescu pentru prima dată această părere a lui despre Mihai, nu știu C.C. Nicu poate să-ți spuie și te autoriz chiar să-i arăți această scrisoare.

Cea broșură n-o am. S-a irosit nu știu pe unde, dar prefața am deslipit-o de atunci și o păstrăm.

Cu privire la fotografia lui Mihai ca copil să nu te mai intrigheze nimic, ea nu există și trebuie să fie și versiunea de la Iași tot din sursa lui fiu-meu.

Mama s-a fotografiat pentru prima oară la 1868 cu Aglaia și o dată și tata cu mine. Or, Mihai la 1868 era de 18 ani și nu de 8 și nici nu era acasă.

Harieta eu îi știu numai o singură fotografie bust în semiprofil, cu părul pe frunte rătezat și care fotografie datează după moartea mamei, care a murit la 14 august 1876, deci era Harieta (căci era mai mare ca mine) de vre-o 23-24 de ani.

Alta nu știu, dar e posibil ca ea să  fie fotografiată cu Mihai, însă atunci când s-a întors Mihai de la Debling și de când datează și fotografia bust abătut la față. Zic că este posibil, dar n-am văzut, nici auzit.

Mă mir că-mi scrii că ai întrebat de locuința Cucoanei Valeriei, d-apoi ea are casele ei, farmacia pe care știu că o arendase bătrânul Frank nu însă s-o fi vândut.

Apoi mai are un ficior, Ionică, plugar care e om bogat, are și ginere în Botoșani, pe inginerul Christea, deci nici mai e vorbă că locuiește la Botoșani.

Te rog cu prima scrisoare ce-mi vei mai scrie-o spune-mi ce boală are Alexandru Frank, căci el este cu vre-o 5-6 ani mai tânăr ca mine.

Dacă mă asculți, să te răpezi până la Botoșani și Gafton și te întâlnește cu cucoana Valeria, care e femeie foarte blândă și cu educație îngrijită.

Și ca s-o cunoști, să știi că e ciupită de vărsat și cu albeață pe un ochi, nenorocire venită după ce s-a măritat. S-a îmbolnăvit de vărsat și i-a ieșit un fir drept în lumina ochiului.

Asupra identității fotografiei tatei, pe care ți-am trimis-o, dă în București pe la dl Maiorescu și-i o arată, căci dânsul l-a cunoscut pe tata.

Asupra identității fotografiei lui Iorgu, dă pe la generalul Manu, care e un boier de toată demnitatea și întreabă-l….. ”D-le General, pe la 1868-69 a fost trimisă o misiune de ofițeri români la Berlin, misiune a căreia șef erați D-voastră, pe atunci colonel. Și aveați în misiune pe Maiorul Cantili (mai pe urmă general), pe Maiorul Gorjan (mai pe urmă tot general), pe locot. Oteteleșeanu (mai pe urmă colonel la geniu) etc. Era în acea misiune și acest ofițer ?”

Și arată-i fotografia ce ți-am trimis, și cum îl chema ? Și-ți va răspunde Sub Locot. Eminovici Gheorghe.

Același lucru poți să-l faci și cu mai puțină etichetă, mergând la generalul în retragere Eustațiu Mihail, tot în București, fost el multă vreme director de serviciu (personal și operațiui militare) în Ministerul de Război. Cel mai intim prieten a lui Iorgu din toată armata.

Acestuia arată-i numai fotografia și întreabă-l cine-i ? cu această ocazie vei mai afla un lucru: Iorgu la ducerea la Berlin a mai avut și o misiune confidențială, a dus o corespondență secretă a Regelui către Wilhelm I sau către prințul de coroană de pe atunci, mai pe urmă Împăratul Frideric al III-lea. Atât generalul Manu cât și Eustațiu îți vor da deslușiri în această privință.

Fotografia Harietei nici mai e vorbă că trebuie s-o aibă și cucoana Valeria, fiindcă Harieta după moartea tatei (1884, Ianuarie 7) s-a mutat la Botoșani și a stat cu chirie la Frank.

Și dacă nu va avea-o Cucoana Valeria are s-o aibă fiica sa, Sofia inginer Christea.

Deci, dacă voiești să faci o operă completă, du-te pân la Botoșani iar în București caută negreșit și întâlnește pe generalul Mihail Eustațiu sau Manu, mai bine pe Eustațiu, are să-ți spună multe despre Iorgu.

26 April 1909

1. Severin.

Mss. 2949/BCU Carol I

“Dragă Corneliu,

1. Numele și originea actualei mele soții este Silvia, născută Maieru (se citește U). E de loc din satul Vingart, de lângă Alba-Iulia.

Are doi frați, stabiliți la noi. Unul, Titus Maieru, căpitan de infanterie în regimentul de la Roman, și altul, Gheorghe, funcționar la Regia de Tutun Belveder(e) din București.

Tatăl ei (părinții îi sunt morți) a fost notar al Împăratului. Notar, ca în Austria, nu ca la noi.

2. Asupra primei mele soții, te rog din suflet să treci cu vederea, să te strecori așa cu condeiul, ca să rămâie nepomenită.
3. Dacă mai era tata la Dumbrăveni, când a luat Ipoteștii, nu știu, dar în orice caz, sau că i-a luat chiar în anul ieșirii de acolo, sau că (cu) un an în urmă, și iată pentru ce: Iorgu era născut la an 1844 și când a venit bolnav la Ipotești, unde a și murit, spunea într-o zi la mama că ține bine minte când Balș era întins mort pe un catafalc și tata stătea în genunchi la capul lui.

Deci, ca să fi ținut minte, trebuie să fi fost de cel puțin 4-5 ani, deci 1848 sau 1849, aceștia sunt anii în care a murit Balș, or la 1850 s-a născut Mihai în Botoșani.

Aglae, Harieta eu și cu Vasile ne-am născut în Ipotești.

Nu cred ca Mihai să fi copilărit în Dumbrăveni și iată de ce: tata luase în antrepriză axisul băuturilor spirtuoase din Botoșani și pusese să vadă însă de această treabă un jidan, Nusăm Cucoș (nu Nuhăm) și cu banii câștigați din această afacere a făcut casele din Botoșani unde s-a născut Mihai.

Și când a luat Ipoteștii, pe care dat 4000 de galbeni, a vândut casele și a mai luat 800 de galbeni (și nu 1000) de la maica Fevronia iar 200 de la Maria Mavrodin, bunica lui Mantacaș și a avocatului Mavrodin, stabilit acum în Brăila, și care era soră cu mama sau tata  avocatului Mavrodin.

Inginerul Vasile Mavrodin era frate cu Profira, mama lui Grigore Mantacaș și frate cu colonelul Petre Mavrodin, stabilit mai pe urmă pe la Focșani și pe care trebuie să-l fi cunoscut Urleanu, și cu maiorul Gheorghe Mavrodin, care a murit subit la Regimentul de Infanterie din Buzău.

Știu bine că când luase Ipoteștii a intrat în ei înainte de a lua toți banii și înainte de a fi vândut casele.

Și că avea și în arendă o moșie Dorneștii aproape de Prut. Căci, adese ori, pleca din Ipotești la Dornești une-ori el, une-ori mama. Amândoi băteau drumurile Ipotești-Dornești-Botoșani.

Eu pe Balș nu l-am apucat. Tot ce ți-am scris e absolut autentic, din gura părinților.

Cucoana Valeria ar putea spune dacă, când a luat Ipoteștii, mai era la Dumbrăveni.

Cât despre Mihai că a copilărit în Dumbrăveni e însă anecdotă și iată pentru ce: Tata cum a luat Ipoteștii, a dărâmat casa veche. Și a făcut una nouă, timp în care venisă și Vasile Iurașcă la Ipotești și a stat nu știu cât, vre-un an doi.

Și spunea mama, și ne arăta doi salcâmi seculari, unde stătea el, la așa adânci bătrâneți, încât era în mintea copiilor, și că tot zicea ”Măi Mihai, măi, vin la moșu, măi ” pe când Mihai se juca prin grădină și care era botezat de bătrân.

Deci Mihai nu era nici dat la școală. Și când a fugit de la școala din Cernăuți, abia îmi amintesc eu, nu era mai mare ca 10-11 ani, cel mult 12.

Căci când a ajuns la Ipotești, n-a venit acasă, ci se tot învârtea pe lângă un păr cu pere a lui Nicolae Isăcescu.

Maica Fevronia era la noi. Tata lipsea de acasă. Părul lui Isăcescu era pe o coastă, drept în fața caselor noastre și la vre-o 150-200 metri depărtare.

Maica Fevronia văzându-l a zis ”Ia uite Ralucă cum seamănă băiatul cela cu Mihai” și atât, când se pomenește cu o babă, care-i  zicea în sat baba Prodăneasa, care vine și spune că acel băiat e Mihai.

Și când a trimis să-l aducă, el a dat să fugă. Și l-a prins un viziteu, Vasile Rusu (rus și era) și țipa cât îi lua gura, când l-a adus în brațe cu sila.

Seara, venind tata, mama l-a ascuns, căci tata era cam constituțional, din spiritul timpului lui. Numai eu oi fi luat vre-o 50 de bătăi de la el.

Și tocmai a doua zi, după ce l-a  cam prevenit, i-a spus. Și știu că după ce l-a judecat tata, zicea: ”Câtă treabă am Ralucă și acum trebuie să mă duc la Cernăuți să duc tâlharul ista la școală.”

Și a și plecat cu el a doua zi. Când au murit maicile, nu știu bine, dar știu că Olimpiada era mai mică ca mama, iar Fevronia cu vr-o opt ani mai mare și decât tata, care la rândul său era cu vr-o șase ani mai mare ca mama.

Un lucru e cert că maica Fevronia, care a supraviețuit mult după tata, trebuie să fi murit la vârsta de peste 90 de ani.

Ipoteștii, adică jumătate din ei, i-a luat odată și nu pe rând.  Cea-l-altă jumătate era: o pătrime a fraților Isăcescu, o optime  Nicolai Isăcescu și o optime Isăcescu Călugăru, călugăr și era la Mânăstirea Neamțului.

Când a murit a închiriat moșia mânăstirii. După secularizare a devenit a statului.

Iar optimea lui Neculai a moștenit-o nepotul său, Iordake Isăcescu, de la Avrămeni, tata lui Isăcescu din Botoșani, care are și o soră și se mubidesc de pe mamă cu Cucoana Valeria (tații frați).

Isăceasca era fata lui Gheorghe Caraieni, frate (numai după tată) cu Costake, tata Valericăi.

În fine, ultima pătrime din Ipotești, adică acea despre Cucoreni, era a unuia Ciofu, pe care l-a moiștenit o soră a lui – Luța, lumea îi zicea Luțoasa și care avea de bărbat pe un fost arnăut, anume Vasile Petrovici, fost om de casă unui boier Săndulaki Sturdza, fost și el Domn.

Partea sau jumătatea Ipooteștilor, cumpărată de tata, a aparținut unui anume Murguleț, răzăș (mazil), care n-avea boierie însă bună moșioara, cam 400 de fălci ”neredusă la orizont” adică măsurată fălcește, cu prăjina, nu inginerește cu planșeta, căci ”redusă la orizont” ar fi fost mai mică.

Și pe lângă această moșie, Murguleț avea și parale.

Tata Hurmuzăkeștilor a murit prematur, cum îl chema din botez nu știu.

Și femeia lui, Hurmuzăkioaia bătrâna, o femeie foarte vrednică și virtuoasă, a luat în mână ad-ția moșiei, și pe unul din feciori, care nu știu, poate chiar Constantin.

Și câți frați au fost iar nu știu, dar știu că Eudoxiu (îi zicea Doxaki) era cel mai mic. Pe unul l-a dat la călugărie, și nu știu la mânăstirea Neamțului sau la Vorona, în tot cazul la una din două.

Acesta a fugit din mânăstire și a nemerit la Murguleț ca pretendent al fetei lui. Murguleț, cum a văzut că e ficior de boier și-a dat fata și moșia și bani iar el după ce a prins aripi a chemat-o pe mama lui în judecată, pentru partea lui părintească, căci se vede că ca călugăr nu-i dăruise și lui parte.

La judecarea procesului a fost nu știu prin ce împrejurări și tata. Și iar nu știu instanța dar știu că la Iași.

Cu desbaterile căruia spunea tata că s-a provocat un râs și-n auditor și între magistrați, de râdeau cu lacrimi, pentru următorul incident: intimatul (fostul călugăr) aducea ca argument că fratele său, căruia mamă-sa îi dăduse partea lui de avere și pe el îl exilase la mânăstire, nu era făcut cu Hurmuzaki bătrânul, ci cu un țigan ficior în casă, lucru pe care-l știau magistrații că e calomnie.

La aceasta Hurmuzăkioaia în replică ea, personal, a răspuns în bătaie de joc: ”Da, Domnilor judecători, este adevărat că la tinerețe am păcătuit cu un țigan, însă pe Dumnealui (pe intimat) l-am făcut cu țiganul și nu pe acel ce i-am dat averea. Și de aceea l-am dat la mânăstire, gândindu-mă la D-zeu că n-are drept la averea bărbată-meu”.

Atunci s-a provocat un râs general în sală. Cu tot râsul însă Hurmuzaki a căștigat și de la acesta a luat tata Ipoteștii și a avuit și conflict cu Constantin (dacă nu cumva chiar el o fi fost) căci în urma acestui conflict a vîndut casele din Botoșani, de a plătit un rest.

Poate că din acest conflict să fi ieșit tata de la Dumbrăveni căci Constantin Hurmuzaki a continuat serviciul de inspector și după moartea lui Balș. Cucoana Valeria trebuie să știe.

Când m-am trezit eu în Ipotești toți țăranii vorbeau de Murguleț deci puțin timp a fost cred Hurmuzaki proprietar.

Afară de acest Murguleț, pe care pare-mi-se că îl chema Gheorghe, mai era cu el și un Toader Murguleț, flăcău unguresc.

L-a(u) bătut vre-o doi țărani, prinzându-l la neveste și de la care a cumpărat mama biserica. Ce rudă era cu celă-l-alt nu știu. Ver frate, ficior nu știu.

Asupra spuselor lui Carl sau Artur Hinek și a lui Costake Crețu că am fost 11 și nu 10, poate că ei comptează un avort pe care l-a avut mama în a vr-o  5-a lună de sarcină din zdruncinarea în trăsură, venind de la Dornești și pe care eu am scăpat din vedere să ți-l spun.

De 17 nu-m auzit și cred că e tot așa de adevărat, din partea lui Victor, ca și fotografia lui Mihai la 8 ani.

Dacă ai fost în Ipotești, casa lui Costake Crețu e la extremitatea dreaptă a satului, pe deal, dinspre Cucoreni și treci o râpă ca să ajungi la acea parte de sat.

Pe tata îl chema Eminovici lumea însă îi zicea Gheorghieș Iminovici (cu accentul pe o).

În Decretul lui Mihai Sturdza pentru boierie stă Iminovici. El semna Gh. Eminovici.

Balș îi zicea în scrisorile lui (pe care le-am văzut, din care una scrisă din Petersburg) tot Eminovici.

Asupra părinților lui, el evita să ne spună cine a(u) fost părinții lui. Mama zice că de rușine fiind că erau oameni de jos, de origine, zicea mama, dar el se dădea, însă cam rezervat, drept coborâtor dintr-un ofițer de cavalerie din armata lui Carol XII, scăpat din catastrofa de la Poltava. Cert nu știu să-ți spun.

Faptul că urma totdeauna îngrijit îmbrăcat și se simțea, cred că tot din contactul cu Balș și cu C. Hurmuzaki, pe lângă care învățase nemțește și puțin franțuzește.

Mihai avea ochii ceva intermediar între negru și căprui, un fel de căprui închiși. Nasul era drept ca al mamei și nu aqulin.

Statuia s-a făcut după fotografia trimisă de mine. Acolo e mai bine ascuțit ca ori unde. Acolo era în deplină putere, deplin sănătos și în floarea vârstei.

Colonelul Mavrodin și pe care Orleanu nici mai încape îndoială că l-a cunoscut, căsătorindu-se, a luat o fată coborâtoare din Iurașcă, cel pripășit în Țara de Jos, așa că, cam de departe (cam veri al doilea) se rubidea cu nevasta lui cu Iurașcă fostul consilier de curte.

Se rubidea și el și ea. La această căsătorie știu că s-a opus din răsputeri mama lui, bătrâna văduvă, care era o bigotă ca și mama, zicând că-s rude și n-are să le ajute D-zeu. Și D-zeu și-a văzut de treabă.

Colonelul Petre Mavrodin a murit, om de o jumătate de milion avere.

Asupra unei nemțoaice de la Curtea lui Balș, afacerea stă astfel: Autentic din gura mamei ș-a tatei. Balș după cum ți-am spus luase de soție o cântăreață de la Teatrul Imperial din Wiena, o femeie foarte frumoasă.

Și care imediat și-a adoptat apucătorile nobile ale lui Balș și a eșit o femeie foarte de treabă.

De la căsătorie însă toți boierii începuse(ră) a se răci de Balș, chiar vornicul Iancu Giurgea. Răceala  a ajuns până-n tratât încât la un bal al înaltei aristocrații din Iași s-a dus și Balș și nici una din cucoane n-a băgat-o în seamă pe Bălușoaia.

Acest lucru l-a amărât pe Balș și mergând la Cahul, moșia sa din Basarabia, de acolo cu cine o fi făcut el cunoștință s-a dus (la) Petersburg.

Acolo a obținut  noblețea de Sovetnic, adică consilier de curte, nu-i vorbă că onorific, nu se mai sfătuia țarul cu el, dar îl obținuse sovetnic și cavaler, așa se intitula.

De la această dată, cea mai mare parte din an și-o petrecea la Petersburg iar nevasta sa și-o năpustise în Dumbrăveni.

Ea de urât, și-a adus din Wiena o nepoată. Fată mare, dar cam fătoi, fierbeau microbii.

La velniță era ca șef un neamț Karl Hein, care avea și el două fete mari. Imediat a legat intimitate cu fetele acestuia.

Ca chelar la velniță, Hein avea pe un țăran, feciorul lui Gheorghe Hodoroabă din Verești (nu scăpa din vedere că Vereștii cu gară cu tot sunt pe domeniul Dumbrăvenii).

Spunea tata că acest flăcău țăran era de o frumusețe francă că era un cadru.

Dracu, care nu face mânăstiri, nemțoaica s-a amorezat de țăran.

Pesevenkiu (?) l-au făcut fetele lui Hein, care n-aveau mamă, murise, și nemțoaica fură de la Bălușoaia vr-o 300 de galbeni.

Și precum călărea ca un dragon mai în toate zilele, într-o zi foarte de dimineață, a zis de s-a pus șeaua pe cal (călărea pe un armăsar arab negru la păr) și prefăcându-se că se duce la cavalcadă, s-a dus la Verești.

Acolo știi că în față curge apa Sucevei, granița. O aștepta Hodoroabă, a dat drumul calului să se ducă unde o vrea și ea cu Hodoroabă.

Fiind în acel timp râul secat, au trecut dincolo, unde fie că grănicerii austrieci nu i-au văzut, fie că i-au mituit sau că fiind cătăni nemți s-au înțeles cu ea nemțește, dar le-au dat drumul.

Calul după ce a gonit cât a gonit, așa că se făcuse alb de clăbuc (de spume) a venit acasă și a început a necheza la poartă să-i dea drumul la grajd.

Tata cum îl vede își închipuie că a trântit jos de pe el pe nemțoaică și de îndată împănează în toate părțile oamenii curții să o caute, el însuși apucă spre Verești.

Dar acolo îl întâmpină un țăran și-i zice ”Nu mai căuta C. C. Gheorghe că a trecut cordonul (așa se zicea la graniță pe atunci) cu feciorul lui Hodoroabă”.

Ajungând acest lucru la auzul lui Balș, a venit grabnic de la Petersburg și prin ambasada rusă la cea austriacă a prins și a extrădat pe Hodoroabă.

I-a dat tata lui Enacovici o bătaie soră cu moartea.

Balș a refuzat însă să mai primească pe nemțoaică în casă, în zadar toate intervenirile.

Așa că ea trăia nu știu unde și pe sub mână îi trimitea Bălușoaia bani, prin mama însă,  și nu prin tata. Se vede că se temea să n-o spună lui Balș.

Bălușoaia făcea gropurile și mama în taină le ducea la poșta nemțească, în Botoșani.

Această poștă nemțească am apucat-o și eu. Era șeful ei un bătrân Odriski, bun prieten cu tata și cu Frank și cu Hinek bătrânul.

Mihai, deși n-a copilărit deloc în Dumbrăveni, însă a fost cu tata pe acolo.

Am fost și eu, căci Hurmuzaki cu timpul a părăsit serviciul la Bălușoaia, și orice afacere mai serioasă se ivea, Bălușoaia trimitea după tata.

Într-un rând i-a oferit iar ad-ția și n-a primit-o numai din cauza sănătății, căci la un joc, nu știu unde, ridicând tata nu știu ce lucru greu, se surpase, îi ieșeau mațele sub piele la partea dreaptă, la vintre.

El umbla cu curea de cele supozitor. Tata lui Frank i le aducea, nu știu de unde, din străinătate.

Și era tata așa de rău în cât nici putea încăleca, nici umbla de cât în trăsură pe arcuri.

Dar Mihai auzind narațiunea daravelei cu nemțoaica, a făcut versul:

”La castel în poartă calul

Sta a doua zi în spume

Dar frumoasa lui stăpână

A rămas pierdută-n lume.”

Aceasta exact în anul 1864, căci era delimitarea și Bălășoaia rugase și angajase pe tata ca perfect cunoscător al Dumbrăvenilor s-o reprezinte tata în comisia de delimitare.

Vr-o 8 luni a stat  tata mai mult în Dumbrăveni și atunci ne-a luat și pe noi, pe mine și pe Mihai, care eram în vacanță acasă și ne-a dus pe acolo.

O dată Bălușoaia era la Iași și ne-a purtat tata prin toate apartamentele. Atunci ne-a arătat peisagele ”Cele 7 minuni ale lumii”, un portret în ulei. Zicea tata că e țarul Alexandru I. Un alt portret, zicea că e Soult, un marechal de-ai lui Napoleon I.

Și ne-a mai spus: ”Sunt pictate de neamțul care a făcut și portretul mămi-ta de la Gafton”.

Plecând spre Ipotești cu tata, Mihai a scris cu creta pe poarta castelului versetul ce ți l-am spus. Tata, văzându-l, a pus de la șters.

Salutări amicale,

Eminescu

27/4 1909 Severin

Încă o dată, te rog  din suflet s-o treci cu vederea pe mama lui Victor.”

Adăugăm:

Memoriu asupra familiei Eminescu

(Comunicare făcută D-lui Corneliu Botez)

Scumpe Amice,

Ca urmare cărţei poştale anterioară acestei scrisori, iată desluşirile ce le pot da:

Am fost 10 fraţi şi surori (Corect: 11 copii; între Iorgu şi Ilie a mai fost o soră, Ruxandra, care a trăit câteva zile – Nota red.)
1. Şerban a studiat medicina la Viena şi la Erlangen în Bavaria.
În Viena ca student în ultimul an, ţinea de casa unui medic renumit pe atunci, anume Opolzer. A murit de oftică în Berlin, unde se dusese să se caute în 1874.
2. Nicu. — A studiat dreptul; caracter blând, trăià pe lângă tata; foarte bolnăvicios. S’a împuşcat în Ipoteşti curând după moartea tatei, din cauză de boală.
3. Iorgu. — Semănà la faţă cu mama. Erà înalt, brun-alb; a fost trimis la Berlin ca sub-locotenent, ataşat cu serviciul la o companie de infanterie. Dintr ’o căzătură de pe cal, la o manevră în Brandemburg, a zăcut doi ani şi i s’a tras moartea. A murit la 1873.
4. Ilie. — Studia medicina în şcoala lui Davila, semănà cu tata;  blond, cu ochi albaştri. A murit la 1862 sau 1863 de tifos prin molipsire dela bolnavi.
5. Marghioala, a murit în vârstă de 7 ani, înnainte d’a mă naşte eu.
6. Mihaiu (poetul).

7. Aglaia. — Căsătorită la 1870 cu I. Drogli, profesor de pedagogie din Cernăuţi; a avut doi băeţi. Drogli murind, s’a remăritat cu un ofiţer austriac, Von Gareiss; cu acesta n’a avut copii. A murit acum trei ani.

8. Harieta (Henrietta) a ologit la vârsta de 5 ani şi nu s’a mai îndreptat, a murit la 1890 de pneumonie.
9. Matei. — Ne ştim. — Sunt stabilit definitiv în Severin, Căpitan în retragere, pensionar.
10. Vasile. — A murit mic de l 1/2 ani, venea după mine; abia îmi aduc aminte de el.
Deci am fost zece.

*

Tata. — Era de loc din Călineşti, din Bucovina, sat lângă Suceava. A învăţat carte în Suceava, 3 clase, la un anume dascălul Ioniţă. Un Baron Mustaţă din Cernăuţi (necăsătorit) luând Dumbrăvenii în arendă dela Balş (tata lui Constantin şi bunul lui Muţi, care a murit nebun), a adus şi pe tata scriitor, şi după expirarea arendărei, Mustaţă s’a stabilit în Botoşani (biserica Vovidenia e zidită de el, în mijlocul ei, e şi îngropat);— iar tata a rămas la Balş, care murind şi el, sub fiul său Constantin poreclit tăbâltoc (Constantin Balş Dumbrăveanu Tăbâltoc, fiindcă era scurt şi gros) a ajuns administratorul Dumbrăvenilor. Acest Balş mai avea în Basarabia un frate, care avea acolo moşiile: Cahulul sau Frumoasa, Tomaiul şi Mingirul. Acesta murind de holeră încă neînsurat, a fost moştenit tot de Constantin.
Băluşeştii erau două neamuri, cari nu se rubideau în de ei, — Balş Dumbrăveanu, a cărui familie s’a stins,—şi Balş Frideric Lungu (semăna cu Frideric cel Mare şi era om înalt) originali din Darabani, şi din tulpina căruia sunt toţi Băluşeştii de azi.
Din personalul lui Balş, (dacă te interesează) făcea parte: Intendent general, advocat şi consilier intim (Hoffrath) era Constantin Hurmuzaki, cunoscutul om politic (fratele istoricului Doxaki), care avea 2.000 de galbeni leafă pe an. Enacovici, tata advocatului din Botoşani, a lui Alecu, senator sau deputat actualmente; era şeful guardei. Tatăl lui Siriteanu, fost magistrat, nu ştiu pe la ce Curte (Victor Siriteanu, fost preşedinte de tribunal la Botoşani – n.), erà frizer şi bărbier. Tatăl locotenentului Hakman era stahlmaistru (şeful grajdurilor). Sotir Zamfiropol, fecior în casă; Karl Hein era şeful velniţei. Doctor de casă era Holtztreger, străbunul colegului D-tale, Alexandru Frank, tot prezident prin Moldova. Mama tatei lui Alexandru Frank, era fata D-rului Holtztreger şi soră cu mama D-rului Hynek din Botoşani. Tatăl meu era administrator pe Dumbrăveni, avea întreţinerea şi 250 de galbeni leafă pe an. În colo sute de slujbaşi  mai mici. Câteşi patru moşiile lui Balş, Dumbrăvenii, Cahulul, Tomaiul şi Mingirul, aveau o suprafaţă de 68.000 de fălci (şease-zeci şi opt de mii). — 200.000 de pogoane, sau 100.000 de hectare.
Balş în titlurile sale, adăugă totdeauna «şi proprietar a 68.000 de fălci».
Balş, avea mare slăbiciune de cai, ca şi Alex. Marghiloman; avea rasă curat arabă. A murit, relativ om tînăr, de dalac (cărbune), făcut la ceafă şi prin molipsire dela cai.
Luase de soţie pe o artistă dela teatrul imperial din Viena, cu care a avut un singur copil, pe Muţi, care a murit nebun în Dumbrăveni, la o vîrstă înaintată, peste 60 de ani.
Tata avea ochi albaştri; caracter foarte violent, dar în schimb foarte bun la suflet. Avea o putere herculiană şi vorbea bine ruteneşte şi ruseşte. Mai avea o memorie uimitoare; numai din contactul cu Balş, Hurmuzaki, învăţase bine nemţeşte şi binişor franţuzeşte. Cunoştea aproape toată Moldova. De exemplu: De-l întrebai, cine-i cutare? apoi spunea nu numai cine-i, dar cine era tată-său, a cui fată era mamă-sa etc.
Scria, nu caligrafic, dar foarte lizibil, şi stilul era scurt şi concis; caracter ferm, nelinguşitor, rezolvà imediat cestiunea şi de aceea îl iubia Balş. Avea o mare aversiune contra grecilor, nu ştiu, din propria lui convingere, sau fiindcă Balş nu-i putea suferi pe greci.

*
Mama era a 4-a fată a stolnicului Vasile Iuraşca din satul Joldeştii, şi a Paraschivei, născută Donţu. Acest Donţu era un muscal, dacă nu cumva cazac. Numele lui adevărat era Alexa Potloff  (Donţu era porecla ce i-o dăduse locuitorii în mijlocul cărora trăia, poreclă pe care el şi-o însuşise pentru a se perde numele adevărat; iscălea Alexa Donţu – n.) fugit, nu ştiu pentru ce caz politic, din Rusia, şi pripăşit pe malul Siretului, nu departe de Sarafineşti, unde, deghizat în haine de ţăran, se ocupa cu prisaca (stupină) şi venise cu bani mulţi din Rusia. Vorbea bine nemţeşte, franţuzeşte, poloneşte, dar nu se da pe faţă, trăia incognito. Şi-a luat ca menajeră pe lângă el pe o fată din Sarafineşti, anume Catrina, fiica unui ţăran, Ion Brehuescu, cu care, trăind în concubinaj, a făcut pe bunică-mea. — Mai târziu, Catrina, deşi mult mai tânără decât Donţu, a murit de holeră înaintea lui, şi venind Vasile Iuraşca arendaş pe acolo, s’a amorezat de fata Donţului, Paraschiva, şi a luat-o în căsătorie. L’a umplut Donţu de bani. Ca «zestre» a mai luat Iuraşcă încă două moşii în arendă. Venind muscalii la 1828, şi în drumul lor trecând o divizie, brigadă sau regiment, pe la Sarafineşti, şi poposind acolo, ofiţerimea arogantă a intrat în curte şi în case, în cisme şi plini de praf, fără să întrebe, fără nimic. La vederea lor, copiii: mama, care era numai de vr’o 6 ani, maica Febronia, Olimpiada, o altă soră Săftica, au început să ţipe şi s’au ascuns pe sub paturi; Iuraşcă era pe moşie, iar bunică-mea, în dosul caselor la o bucătărie. A venit atunci la ea o servitoare, Măria, ţigancă roabă: «sări cucoană, că au năvălit muscalii şi au speriat copiii». Paraschiva era o femee voluminoasă, ‘naltă şi groasă, cu sânge rece, nu dădea nici odată lucrului o importanţă mai mare decât o avea; s’a dus liniştită sus, iar muscalii au întâmpinat-o arogant. Atunci  a început dânsa a le vorbi ruseşte. A!! haraşo! au răspuns muscalii şi s’au descoperit, şi care de care era mai delicat în vorbă. Curând veni şi Iuraşcă dela câmp şi le-a întins masă.
Cu aceste trupe era şi un intendent (general de intendenţă) care le însoţea pentru aprovizionare, şi care se numea Jeltuhin (mama îl pronunţa cu accentul pe u nu pe i) şi ce vor fi vorbit ei ruseşte cu bunică-mea, nu ştiu, căci pe combatanţi i-a îmbătat Iuraşcă, Krupp, şi-au adormit morţi; numai Jeltuhin a rămas treaz, şi după ce toţi s’au liniştit, a trimis trăsura şi a adus pe Donţu, care, când s’a întâlnit cu Jeltuhin, s’au îmbrăţişat şi sărutat, şi la amândoi li s’au umplut ochii de lacrămi, după care s’au închis amândoi tainic într’o cameră şi au convorbit până la ziuă. — Ce legătură va fi fost între ei, nici mama nu ştia să ne spună.
După tractatul dela Adrianopoli, muscalii, la întoarcere, strecurându-se tot pe la noi, a venit Jeltuhin iar pe la Sarafineşti cu daruri.
Donţului i-a adus patru valuri de pânză de borangic, lui Iuraşcă care era vânător pasionat, o puşcă cu două ţevi, de Damasc, Paraschivei o alisidă de aur care ajunsese la mama, şi la rândul ei a dat-o Aglaii în zestre (Alesida provenită dela Jeltuhin era de aur masiv, făcea vreo 150—200 galbeni şi de câte ori o punea mama la gât, amintea că e adusă din Ţarigrad şi dată mamei sale de generalul Jeltuhin – n). – Spunea mama, că Donţu purta barbă şi plete, şi era alb ca iarn de bătrân şi că şedea vara la umbra unui plop pe malul Şiretului, numai în cămaşe de borangic, dela Jeltuhin. Locul unde a fost stupina lui, se numeşte şi azi «Vadul Donţului».
Paraschiva Iuraşcă a murit dintr’un accident: luând caii vânt, au răsturnat trăsura şi ea, în cădere, lovindu-se cu tâmpla dreaptă de o rădăcină, a murit pe loc.
Iuraşcă era om mărunt, dar bine legat; c’am naiv, c’am prostul, cum am zice. Iurăsceştii erau de loc din Hotin, şi au trecut Prutul doi fraţi, din care unul s’a stabilit în ţara de sus şi altul în ţara de jos.
Tatăl unui Iuraşcă, fost membru la Curtea din Galaţi, mort subit mai acum vr’o 15—20 de ani, era văr primar cu mama. Mama era femeie măruntă, dar robustă, brună-albă, la faţă îi semănà Iorgu perfect, şi puţin şi Mihaiu, — în adevăr foarte evlavioasă şi harnică. Nu sta, cum nu stă apa care curge. Sarcastică ca şi tata, dacă nu cumva dela el s’o fi învăiat, sau el de la ea. Avea pretenţii de nobleţă faţă de tata, zicând că Iurăsceştii, străbunii ei, au fost boieri de I-a ordine. Tata n’o contrazicea, decât îi obiectă că la drept vorbind, mai nobil a fost Donţu decât Iurăsceştii.
Numele ei adevărat erà Rareşa. Raluca erà un fel de dezmerdătură. Foarte greu prindea ură pe cineva, dar odată prinsă, prinsă era. Când ţinea la om sau femee, ţinea, dar şi când îi ura, urâţi erau pentru vecinicie.

Din viaţa tatei îţi voiu spune două împrejurări, una de care râdea Mihaiu cu mare poftă, şi alta cam drastică. Să le luăm pe rând.

*
Pe când tata era la Balş, acesta mijloceşte şi i se dă boeria de Sulger. După moartea lui Balş, tata intervine pentru avansare, şi Mihaiu Vodă Sturdza, printr’un decret din luna Maiu 1841, îl face Căminar (V. acest decret reprodus în studiul C. Botez «Viaţa lui Eminescu» -n.). Obiceiul era că după boerie, cel boerit să ceară audienţă la Domn, şi să-i mulţumească. Aşa a făcut şi tata.
„Ei, ce-i?“ au fost vorbele cu care l’a întâmpinat Mihaiu Sturdza.
Să trăeşti, Măria Ta, am venit să mulţumesc pentru boerie, răspunse tata.
Prin ce cârciume te-i tăvăli de-acu înainte? îl întrebă Sturdza.
Şi atâta a fost audienţa. — Şi nu era tata beţiv, nici putea să bea mult, căci se îmbolnăvea, cum am fost toţi, afară de Mihaiu. Se vede că au fost unii, cari după ce ’i-a boerit, se tăvăleau prin cârcime şi necinsteau boeria, şi vorbele lui Mihaiu Sturdza erau un fel de morală.
Gând ne-a istorisit-o tata, s’a pus Mihaiu pe-un râs, de nu’l mai puteam opri.
Trecând la a doua, cea drastică, afacerea se petrecu astfel :
In Botoşani era un grec romanizat, anume Costake Caraieni; fusese el făclier (lumînărar) împreună cu tatăl generalului Pilat, grec şi acesta, mai pe urmă şi băcan, şi precum pe atunci religia era la mare vază şi luminările de ceară foarte căutate, făcuse Costake Caraieni parale bune, şi întrerupsese negoţul. Avea patru fete. Pe cea mai mare a măritat-o după Capşa, mama fraţilor Capşa din Botoşani. Pe cea de-a doua, Zoica, după un grec moşier, Macri Apostol, iar când a venit rândul celei de-a treia „Valerica“, s’a prezentat ca pretendent, prin intervenţia tatei, Ioan Frank, tatul prezidentului Alexandru Frank.
Intervenirea tatei era justificată, căci mama lui Ioan Frank era fata Doctorului Holtztreger, doctorul de casă a lui Balş. Mergând deci, tata în peţit la Caraieni, acesta i-a răspuns că-i dă fata lui Frank, îi dă şi bani să deschidă farmacie, căci era farmacist de meserie, dar cu condiţie, ca să treacă dela catolicism la ortodoxism.
Deci trebuia Frank să, se boteze a doua oară şi naş prin forţa lucrului, tata.
Cum pe atunci starea civilă era la popi, tata a trecut peste protoierie, şi s’a dus de-a dreptul la un vlădică, anume Chesarie Răsmeriţă (fost el şi loc-ţiitor de Mitropolit al Moldovei). Acesta îi spuse că, pentru ca să aprobe botezarea, să-i dea 100 de galbeni.
Ferm, cum era tata, i-a răspuns cu indignare, că nu dă nici un ban, şi pe Frank tot are să-l boteze.
Zis şi facut. A luat pe Frank în trăsură, l-a adus în Ipoteşti şi acolo a pus pe popa bisericei, anume Popa Vasile. şi a botezat pe Frank; s’a dus pe urmă la Caraieni li s’a făcut nunta.
Biserica din Ipoteşti era proprietatea mamei, o cumpărase mama cu 250 de galbeni dela un anume Murguleţ.

Dar pe urmă, face Vlădica jalbă la Domnie, ridică pe popa Vasile în fiare şi-l duce la protoerie, iar contra tatei iese decret să-l ducă trei luni la mânăstirea de călugări Vorona, drept pedeapsă.
L’a ridicat şi l’a şi dus, şi numai prin intervenţia ambasadei ruseşti s’a revocat decretul, după ce a stat vr’o 6 săptămâni acolo. – L-a trimis la mânăstire pentru că boierii nu se închideau în aresturi.
Dar şi recunoscător a fost Frank; până la moarte tata, n’a avut un prieten mai intim ca pe Frank.
Ambasada rusească a intervenit, pentru că Balş ca proprietar în Basarabia, avea titluri de nobleţe ruseşti, Sivetnic şi Cavaler. Sovetnic va să zică <<Consilier>>, Hoffrat cum zic nemţii. Şi la Consulatul rusesc intervenise Băluşoia deşi Balş murise.
*

Exterior şi caractere

Şerban. – Oacheş ca un ţigan, constituţie debilă, statură mai sus de mijlocie, – vindicativ.
Nicu. – Şaten, ochi căprii, maladiv, bun la suflet, – statură mai jos de mijlocie.
Iorgu. – ’Nalt, păr, mustaţă negre, ochi căprii, pielea albă, sombru; când rîdea, se schimba vremea.
Ilie. – Blond, ’nalt, vesel, ochi albaştri, mare talent la desemn.
Aglaia. – Şatenă, înaltă; ochi căprii.
Harieta. – Şatenă roşcată, ochi căprii; înaltă.
Bine cu mama semănà Iorgu şi ceva Mihaiu. Cu tata, numai Ilie.
Ceilalţi, un fel de amestecătură şi dela tata şi dela mama.

Căpitan Matei Eminescu
T.-Severin, 14 Aprilie 1909

Foto: Eminescuipotesti.ro şi Albumul Omagiu al lui Corneliu Botez

Sursa: Ziaristi Online

1. O carte pentru o statuie

de Nae Georgescu

Albumele şi numerele de revistă dedicate integral sau parţial lui Mihai Eminescu reprezintă o categorie aparte în bibliografia eminesciană. Apărute la intervale de timp rotunde, de obicei la un multiplu de 5 sau de 1o ani de la moartea poetului, iar mai apoi punctând în acelaşi fel şi naşterea sa, ele implică pregătirea asiduă a publicului (pentru că sunt anunţatee din timp), convocarea insistentă a colaboratorilor, un moment deosebit al lansării (făcută totdeauna cu un fast deosebit) şi, apoi, comentarii, discuţii, adânciri ale temelor abordate. Pentru presă, ele sunt adevărat prilej de structurare şi difuzare a imaginilor succesive despre viaţa şi opera lui Eminescu, fiecare astfel de moment având ca rezultat o imagine dobândită şi fixată în memoria colectivă – astfel că  aceste creaţii ad hoc „mediază”, adică nimeni nu se referă direct la autor, la omul sau creatorul Eminescu, ci referinţele se fac prin oglinda prinosului public. Gestul ca atare a reuşit să salveze întreaga temă din zona unei idolatrii, care, de altfel, – şi când a încercat să se lăbărţeze – a fost resimţită de către spiritul public cu totul strident. Când discuţi despre cineva sau despre ceva prin intermediul unui lucru deja făcut de altul – te păstrezi în limitele culturii critice  care este continuă invitaţie la reflecţie interioară, vie.

Dintre aceste lucrări dedicatorii (pot fi citate cu sutele, dacă luăm în consideraţie şi foile volante ocazionale, şi revistele dedicate în întregime sau parţial lui Eminescu), „Omagiul gălăţenilor” din 1909,   coordonat de Corneliu Botez,  are o importanţă deosebită, din mai multe puncte de vedere,   şi încă poate reprezenta un model de îmbinare a mozaicului critic întrebuinţat. Mai întâi, pentru că este primul astfel de album de anvergură, deschizând o serie de-a dreptul glorioasă. Îl va însoţi de aproape „Eminescu comemorativ”, al lui Octav Minar, tot din 1909 dar lucrarea unui singur autor, şi abia mai târziu se va  alinia acestor gesturi Constanţa cu albumul său, sau Bucureştiul, Iaşul, etc. Conform obiceiului nescris după care  textele din asemenea lucrări colective nu sunt reluate, sau sunt reluate foarte rar de către autori în lucrări proprii, informaţia  se găseşte numai în ele, şi aici constă iarăşi valoarea „Omagiului…” lui Corneliu Botez.

Dar marea importanţă a acestui album constă în anvergura evenimentelor culturale pe care le-a creat între anii 1909-1911. În 1909, la 20 de ani de la moartea lui Eminescu, prin campania de presă dusă de Corneliu Botez în jurul apariţiei cărţii, sărbătorile eminesciene devin dintrodată naţionale, adică se organizează în toate oraşele mari sau mici ale ţării, şi chiar în provinciile româneşti din jurul României politice; ba chiar în marile capitale ale Europei, începând cu Parisul, Capitala Luminilor bătrânului continent. Se ajunge la această situaţie pentru că autorii cărţii au încă un scop pe lângă acela al difuzării propriuzise: ei lansează liste de subscripţii – explicând că intenţionează să strângă o sumă suficientă de bani pentru a-i ridica o statuie lui Eminescu la Galaţi. Se constituie un Comitet de organizare, se dau publicităţii Dări de seamă privind strângerea banilor, alegerea machetei, amplasarea statuii, se organizează serbări pentru adunarea de fonduri suplimentare – într-un cuvânt se crează o adevărată emulaţie în jurul evenimentului. Apelul acestui Comitet condus de Corneliu Botez se publică la 28 martie 1909 în ziarul „Dimineaţa” din Bucureşti  –  şi este amplu reluat de către presa din întreaga ţară – astfel că, până la 14 iunie 1909, când apare cartea şi se programase sărbătoarea lansării, chestiunea devine adevărat eveniment  peste tot în ţinuturile locuite de români. Numai că, în Galaţi se amână serbarera din cauza carantinei instituite brusc  pentru a preîntâmpina epidemie de holeră – festivităţile fiind anunţate pentru octombrie. Asta duce la intensificarea poropagandei pentru strângerea banilor, iar mai apoi, constatându-se că  sunt premizele ridicării unei statui impunătoare, adunându-se deja vreo 6.000 de lei, Comitetul de organizare hotărăşte ca să se mai aştepte un an sau doi pentru ca lucrul să fie temeinic. Statuia se va dezveli abia în 1911, după ce s-a aprobat proiectul lui Oscar Han şi apoi s-a respins în favoarea celui al lui Fr. Storck, după ce  s-a rediscutat amplasarea, etc. – totul, în regim de discuţie publică, cu presa alături.

Acest album al lui Corneliu Botez mai este, însă, important prin ceva – şi anume prin dezbaterile care l-au însoţit. Acestea sunt concentrate mai ales pe rolul de ziarist al lui Mihai Eminescu, fiind însoţite de ample citate din această zonă a operei sale, toate alese şi interpretate tendenţios, cu o patimă politică ce va pune în discuţie, pentru omul cultural al momentului, însăşi utilitatea/inutilitatea ziaristicii la operă.

Vom urmări această dezbatere – care va duce, în final, la ediţii semnificative din opera eminesciană – culminând cu ediţia girată de A.C.Cuza, lucrată de un colectiv de filologi ieşeni şi năzuind tocmai echilibrarea operei lui Mihai Eminescu, adică alăturarea ziaristicii la poezie, proză, teatru etc.

Despre Corneliu Botez se ştiu în general puţine lucruri – şi bănuim că uitarea s-a aşternut asupra sa şi dintr-un motiv cu adresă, ca să zicem aşa scriitoricească. Într-adevăr, ca  înalt demnitar în justiţie, el va instrumenta, în 1919, faimosul proces al colaboraţioniştilor ce-i va duce după gratii pe ziariştii din Bucureşti care au colaborat cu forţele germane de ocupaţie între 1916-1918 – între ei, Tudor Arghezi şi Ioan Slavici. Aceştia vor fi graţiaţi de Regele Ferdinand (şi la presiunea ziarelor), dar Corneliu Botez rămâne procurorul, nume ocolit. După 1918 va lucra intens, ca membru în Consiliul legislativ, la unificarea legislativă a  României Mari, proces dificil dar foarte important pentru sudarea unirii Ardealului, Basarabiei şi Bucovinei la patria mumă. Se născuse în 1870, îşi luase licenţa în drept la Bucureşti în 1891- şi va face carieră strălucită ca jurist. A fost membru al „Institutlui social român” şi preşedintele secţiei de studii juridice din acest institut, precum şi preşedintele secţiei juridice la „Institutul  de Ştiinţă Administratrivă”. Întrte 1919-1920 a fost secretar general în Ministerul justiţiei. Va trăi până în 1928.

Legăturile lui cu numele lui Mihai Eminescu sunt puţine, dar semnificative. La moartea poetului publică o poezie, „Lui Eminescu” ( România literară, Bucureşti, iul-aug.1889, p. 194-195) – pe care o va relua în volumul propriu „Poezii”, 1893 (Bucureşti, Tipografia Dor.P.Cucu). Tot în România literară (acelaşi număr, p.192-193) are o intervenţie despre epigrama lui Macedonski din 1883 prin care era vizat Mihai Eminescu – intrând, astfel, în corul larg al acelora care imediat după moartea lui Eminescu în balamuc şi-au adus aminte de primul care i-ar fi denunţat public nebunia. Se ştie de iniţiativa unui grup de tineri studenţi de a plasa, în 1889,  un bust al lui Eminescu în incinta Ateneului Român; nu se cunoaşte bustul, dar un discurs al lui C. Esarcu mulţumeşte Societăţii „Generaţia viitoare”, personal preşedintelui acestei societăţi care aflăm că este Corneliu Botez, pentru iniţiativă şi realizare. În acelaşi an se instituie un Comitet studenţesc la Ploieşti, din studenţi ieşeni şi bucureşteni, care hotărăşte să se adune bani prin colectă publică în scopul ridicării unei statui a lui Mihai Eminescu – la Botoşani, însă. Corneliu Botez este cel care lansează şi de data aceasta listele de subscripţie. Deducem că tinereţea sa studenţească este legată strâns de ridicarea unor statui lui M.Eminescu. Gestul se va realiza abia în 1911, la Galaţi. Mai publică un studiu despre locul de naştere al lui Eminescu, în Evenimentul, Iaşi, 18 februarie 1904. Pentru albumul din 1909, însă, Corneliu Botez face ample anchete documentare printre rudele şi cei care l-au cunoscut pe Eminescu. Adevărata sa operă este acest album, aparţinându-i în propriu multe texte iar pasajerle de legătură şi construcţia arătându-l un inspirat arhitect de imaginbe. Reuşeşte să câştige încrederea unui nucleu foarte important de colaboratori, cu care porneşte cartea şi acţiunea de popularizare a vieţii şi operei poetului. Întreaga corespondenţă legată de eveniment se găseşte, separat de ce s-a publicat în carte, bine ordonată ca pentru arhivă, la Biblioteca Academiei Române.  În privinţa ecourilor care au însoţit campania sa din 1909, redăm pe scurt (dar în fragmente cât de cât semnificative) faptele.

2. Timpul dezbinării, timpul îmbinării

Punerea poeziei alături de proza politică eminesciană în­tre coperţile aceleiaşi cărţi pare, astăzi, un gest firesc edito­rial, dar în contextul marilor rupturi care au dominat viaţa şi opera lui Eminescu până spre anii ’30 ai secolului nostru, un asemenea amestec nu putea conveni. De altfel, ca act edito­rial de acest fel, ediţia A. C. Cuza este unică în cultura noastră. Proiectul lui N. Iorga (1), cu acea dorinţă a savantului de a pu­blica Scrisoarea III împreună cu textele lui Eminescu de la Timpul, nu s-a realizat niciodată. Prin Versuri şi proză, V. G. Morţun înţelegea creaţii literare, poezii şi nuvele de pildă, in­troducerea conferinţei lui Eminescu despre Influenţa aus­triacă asupra românilor din Principate în ediţia sa, din 1890, făcându-se în virtutea literarităţii textului, ca pentru a arăta lumii un studiu eminescian, nu un articol de ziar ori o serie de articole.

Fiind un gest cultural unic, ediţia A. C. Cuza (2) are nevoie de înţelegerea contextului. Ea creşte mai puţin din ambiţia de a strânge la un loc moştenirea eminesciană, toată câtă este — cât din dorinţa — foarte ambiţioasă, însă — de a răspunde cu o măsură unică polemicilor necurmate pe seama operei lui Eminescu, polemici ce au întreţinut ziaristica noastră între anii 1909-1911. Lucrurile au rămas, practic, uitate în presă — şi în Bibliografia de la sfârşitul ediţiei A. C. Cuza — care, însă, nefiind nici explicată, nici comentată, rămâne o simplă listă cu trimiteri, ca o scară dezafectată ce nu mai duce nicăieri: nu există vreun monument semnificativ — bibliografie, isto­rie, studii de caz, etc. — dedicat presei româneşti de la înce­putul secolului nostru.

Punctăm pe scurt evenimentele — mai mult din dorinţa de a explica o experienţă culturală ce n-ar avea nevoie de re­petare; deşi se repetă atât de des.

3. „Cel mai poet dintre cuge­tătorii români şi cel mai cugetător dintre poeţii noştri

Resurecţia publicisticii lui Eminescu s-a făcut în Epoca lui Nicu Filipescu, ziar ce a ambiţionat, în ultimul deceniu al se­colului trecut, să ia locul Timpului eminescian şi să preia programul teoretic al lui Eminescu. La Epoca au scris insis­tent: Grigore Păucescu, Delavrancea, Al.Vlahuţă, I.L.Caragiale, I. Scurtu, N.A. Bogdan, N. lorga, Mihail Dragomirescu — şi Nicu Filipescu însuşi, desigur. Acesta şi-a publicat în foileton cartea Către un nou ideal,(3) care va deveni programul parti­dului conservator spre anul 1900 (aşa cum Era noua, cartea lui P P Carp, devenise programul junimiştilor politici în 1888). În capitolul Credinţele noastre, N. Filipescu analiează pe larg, cu citate ample, teoria eminesciană a păturii super­puse, comparând situaţia descrisă de poet ca ipotetică pen­tru România — cu situaţia din Chile, unde lucrurile se prezin­tă mai rău chiar decât în viziunile eminescine: acolo poporul autohton a devenit, sub pătura superpusă a capitalului finan­ciar mondial, un popor de sclavi. Important între toate este textul lui N. Filipescu din Epoca, 6 decembrie 1896, unde teoriile lui Eminescu sunt rechemate să constituie programul unui nou partid conservator.

Epoca lansează atacuri la adresa Junimii prin pana lui I. L. Caragiale (20 februarie 1896), discută despre manuscrisele pierdute ale lui M. Eminescu (21 iunie 1899), fiind unul din­tre ziarele care-1 vor soma pe Titu Maiorescu să doneze Aca­demiei Române lada cu manuscrise eminesciene, publică amintiri despre Eminescu semnate de N.A. Bogdan (18 fe­bruarie 1902), I. Onea (15 martie 1902), E. Baican (2 martie 1906). În 1909, cu prilejul comemorării a 20 de ani de la moartea lui M. Eminescu, Epoca va înteţi atacurile antiliberale folosindu-se masiv de texte eminesciene. Articolele sunt, desigur, anonime.(4) Important este cel din 14 iunie 1909, care deschide seria, şi din care cităm: „Marţi, 16 iunie (5), se vor îm­plini 20 de ani de la moartea marelui poet şi cugetător Emi­nescu, care stăpâneşte şi astăzi inimile tinerimii noastre. Alţii vor scrie despre geniala sa activitate literară, noi vom reproduce cugetări şi fragmente din articolele politice pe care le-a publicat în Timpul în anii 1880 şi 1881, prorociri care s-au adeverit pe deplin şi care probează o pătrundere şi o preve­dere fără seamăn. Nimeni n-a iubit şi nu s-a întristat mai mult ca el de neamul românesc de pretutindeni, nimeni nu a scris cu mai multă căldură pentru reînvierea şi păstrarea moravu­rilor bune strămoşeşti. Duşman neîmpăcat al vorbelor goale şi al şarlatanilor politici, el a biciuit cu cea mai mare asprime demagogia liberală, câştigul fără muncă şi onoarea fără talent. Preocupat de consolidarea reală şi temeinică a statului ro­mân, a apărat din convingere şi cu pricepere programul par­tidului conservator, fiind încredinţat că numai prin realizarea acestor idei putem ajunge la un program real.

Suflet mare, care te-ai zbuciumat şi ai suferit pentru toate păcătoşeniile noastre, apostol sfânt al neamului tău, trupul pământului ţi-a fost prea şubred, şi nu a putut conţine multă vreme focarul arzător şi dătător de lumină ce clocotea în ti­ne. Prin moarte ai devenit martirul muncii şi al sărăciei, şi ai lăsat neamului nostru cea mai curată şi mai frumoasă glorie. (…) Prorocirile tale s-au îndeplinit. Statul român ajunsese la marginea prăpastiei. Am avut revolte sângeroase, însă, ca o pe­deapsă dumnezeiască, ele au fost potolite cu cruzime de în­şişi provocatorii lor. Demagogii biciuiţi de tine odinioară, cei fără caracter, fără cultură şi talent, prin tertipuri necinstite au devenit milionari şi spre ruşinea noastră conduc destinele acestei nenorocite ţări”.

Acest editorial anunţă o nouă ediţie Eminescu, necesară, din publicistică, şi dă unele informaţii, nu lipsite de interes, despre vechea ediţie a lui Grigore Păucescu, din 1891: „Ca un prinos de recunoştinţă pentru Eminescu care şi-a pus din convingere — fără nici un folos material — talentul şi a dez­voltat ideile sănătoase conservatoare, mândru de această onoare, avem o datorie de conştiinţă a tipări în ediţii popula­re scrierile sale politice şi a le răspândi din belşug la toate pă­turile societăţii noastre, căci el s-a interesat de toate. Cei biciuiţi prin aceste articole au făcut ca să dispară colecţiunea publicată în anul 1891 de regretatul Gr. Păucescu.Vom repro­duce mai jos, fără nici un alt comentariu, fragmente din arti­colele acestea, lăsând cititorul a admira puterea de judecată şi pătrundere, iar comparând cu starea lucrurilor de astăzi se va convinge că s-au realizat pe deplin acele prorociri făcute acum 28 de ani.”

Urmează 2 pagini compacte de ziar cu citate masive din articole eminesciene, iar în numărul următor, Epoca va continua cu alte citate, umplând încă două pagini cu articole eminesciene an-tiliberale. În numărul din 17 iunie 1909, iarăşi editorial des­pre ziaristica eminesciană, şi din nou citate masive din artico­le politice eminesciene antiliberale. Este prima campanie de presă de acest fel ce se face în contul lui Eminescu, dându-se citate lungi „fără comentarii” iar ziaristica sa fiind interpreta­tă „profetic” ca antiliberală.

Desigur, gestul nu putea rămâne neobservat. Îl comentea­ză ziarul Viitorul, de orientare liberală (brătienist), într-un editorial de pagina l, din data de 17 iune 1909: „Cu prilejul comemorării morţii lui Eminescu, Epoca publică diferite ex­trase politice ale poetului. Scrise cu pasiune şi convingere, ar­ticolele din Timpul sunt desigur caracteristice pentru modul în care Eminescu înţelegea lumea reală cu luptele şi nevoile ei. De aceea socotim ca o serioasă îmbogăţire a cercetărilor despre Eminescu publicarea scrierilor politice ale poetului de către conştiinciosul şi pătrunzătorul său critic şi biograf, dl. Ioan Scurtu. Credem, totuşi, că Epoca s-ar fi putut lipsi să reproducă cu ocazia acestei aniversări ceea ce Eminescu a scris zi cu zi, în mijlocul vălmăşagului luptei, despre partidele politice şi activitatea lor. Acesta nu este cel mai potrivit chip de a sărbători amintirea şi opera celui mai poet dintre cuge­tătorii români şi celui mai cugetător dintre poeţii noştri. În opera celor mai de frunte oameni este o parte eternă şi o par­te trecătoare. Partea trecătoare din activitatea lui Eminescu aparţine fără îndoială partidului conservator, care a avut norocul să-1 aibă în rândurile sale. Atât însă trebuie să îi fie de ajuns. Partidul conservator trebuie să se mulţumească cu ceea ce i-a dat Eminescu în viaţă, şi să nu caute s-o fructifice şi acum, după 20 de ani de la moarte. Astăzi preluăm cu toţii ceea ce este vecinie în opera poetului”.

Polemica se extinde şi la alte ziare, dar se stinge repede sub presiunea realităţii contemporane care atrage mult mai puternic penele ziariştilor. Din aceste două replici, însă, avem de tras câteva concluzii.

Mai întâi, înţelegem condiţia lui I. Scurtu, ca editor al Scrierilor politice şi literare ale lui Eminescu (Editura Minerva, 1904). I. Scurtu se opreşte la publicistica de tinereţe a lui Eminescu, cea de la Curierul de Iaşi, şi promite că va con­tinua cu publicistica de la Timpul. Iată, însă, cât de in­comodă este ziaristica târzie a lui Eminescu — pentru un pu­blic care trăia încă viu ideile şi evenimentele anilor 1880! Incomdă va fi fost, desigur, şi ziaristica de tinereţe a lui Emines­cu — dar I. Scurtu are grija clasificărilor tematice, aduce în­semnări manuscrise ale lui Eminescu, pune capitole de cuge­tări — realizează un fel de ediţie colocvială, domestică, în ca­re durităţile de condei sunt digerabile în vecinătatea imagini­lor artistice şi cu note de subsol bine întreţinute. Nucleul dur al publicisticii eminesciene din culegerea lui Grigore Păucescu nu dă răgaz de colocviu, este ca o masă electrizată ce cu­tremură la simpla alegere. Viitorului, de pildă, i-ar fi plăcut evocarea ziaristicii eminesciene în limitele ediţiei I. Scurtu, pe care-1 laudă. Ediţia din care preia Epoca citatele nu-i poa­te, însă, conveni

4.„A fi un bun ziarist înseamnă a fi literat prost

Efectul acestei campanii a Epocii este apariţia, în 1910, la editura Minerva, a ediţiei M. Eminescu: Articole politice, una dintre cele mai criticate ediţii din publicistica eminesciană. Cartea abia se găseşte în câteva biblioteci mari. S-a crezut că editorul ei este G.T. Kirileanu, la sfatul şi cu ajutorul lui N. Iorga (6). Nu poate fi adevărat; greşelile de tipar prezente la tot pasul, lipsa notelor, cel puţin a celor strict necesare — indică o înjghebare în pripă. O semnalare din ziarul Minerva îl arată ca editor pe Victor Verzea, funcţionar al Ministerelor Finanţe­lor (viitort director al poştei Române, în timpul războiului din 1916-1918 va colabora activ cu trupele germane de ocupaţie – şi, desigur, rechizitoriul lui Corneliu Botez de după război în incriminează şi pe el). Cartea preia textele din ediţia Gr. Păucescu, despre care Epoca se plânge că a fost ascunsă de către liberali, (dar şi din ediţia lui G.T. Kirileanu, din 1909, scoasă la Vălenii de Munte). Tot Epoca o prezintă, într-o notă din 10 februarie 1910: „A apă­rut şi se află de vânzare la toate librăriile din ţară şi capitală Articole politice de M. Eminescu, care au fost publicate prin ziarul Timpul în anii 1877-1880 şi 1881. Prin aceste articole, genialul cugetător apără cu căldură şi pricepere doctrina con­servatoare, biciuieşte cu asprime demagogia roşie, înfierează nelegiuirile din acea epocă şi prevesteşte demoralizarea din ziua de azi. Preţul unui volum de 180 de pagii este de 8 bani”.

Cartea naşte, desigur, reacţii liberale. Interesată este cea a lui I. U. Soricu, din Adevarul, 9 iunie 1910: „Literatura este cea mai mare duşmană a ziaristicii, şi vice-versa. Duşmănia dintre cele două manifestări, zise de elită, cedează însă în faţa necesi­tăţii inexorabile şi aparenţa suverană a bunei înţelegeri le con­topeşte pe amândouă în faţa opiniei publice, dar nu şi în ochii profesioniştilor. Nu. Un literat mare, un talent pasional, o indi­vidualitate puternică care la un moment dat provoacă o oare­care nedumerire în jurul său, nu poate fi niciodată un ziarist bun. A fi un bun ziarist înseamnă a fi literat prost. Ziaristica, acest motiv de literatură cotidiană, nu cred că a năzuit vreoda­tă a-şi identifica laurii cu aceia ai literaturii. Literaţii mari merg înaintea popoarelor din rândul cărora se ridică. Ei înalţă cu tim­pul mentalitatea generală la mentalitatea lor personală. Ziariştii mari, din contră. Ei îşi coboară mentalitatea lor personală la nivelul mentalităţii celor la care se adresează. Ziaristul aşteaptă un efect imediat, literatura aşteaptă efect îndepărtat.

Ziaristul se adresează mulţimii, literatura se adresează unei pături anume din acea mulţime. Unul are nevoie de sufra­giul celor mulţi chiar a doua zi după cele scrise, altul n-are nevoie a doua zi decât de sufragiul restrâns al celor câţiva ini­ţiaţi şi atâta tot.

Între ziarist şi literat există diferenţe pe care niciodată nici oamenii nici vremurile nu le vor putea şterge.

Şi-aşa fiind, mă miră faptul că unul dintre confraţii noştri a pus chestiunea literaturii în ziaristică. Greşeala cea mare a fost însă că de data aceasta s-a pronunţat şi numele lui Emi­nescu. Nu cumva confraţii noştri îşi închipuie că Eminescu e mare fiindcă a scris şi câteva articole politice! Dacă ziariştii se laudă a-1 fi avut şi pe Eminescu înscris pe vremuri în breas­la lor, ce le rămâne atunci de făcut literaţilor. Toată lumea ştie: de la scrisorile de dragoste şi până la un articol de fond e tot atâta diferenţă cam câtă este de la un articol de fond la Ru­găciunea unui dac.”

Desigur, şi ideea lui I. U. Soricu este intersantă şi, poate, din nou actuală — dar surprindem, în atitudinea sa, o altă în­cercare de disociere. Mai înainte, anul trecut, Viitorul vorbea de ce este etern şi ce este pieritor în creaţia oamenilor. Acum se desparte ziaristica de literatură. Opera lui Eminescu a trebuit să facă faţă tuturor acestor rupturi induse cu fiecare prilej al reeditării ei. I. U. Soricu vrea, în fond, imposibilul: să-i despartă pe ziarişti — de Eminescu. Prin ziarişti el înţelege, de fapt, reporteri, simpli purtători de ştiri, ori agenţi electo­rali, propagandişti politici, etc. — adică instrumete făcute cu scopul de a domina, într-un fel, masele. Nu mai e nevoie să spunem că situaţia pe care o descrie este idilică — şi, că deci, demonstraţia sa este un sofism; în epocă ziaristica implica po­lemica, – ceea ce presupune eleganţă în mânuirea ideilor. Zia­riştii monumetului erau, apoi, N. lorga, Nicu Filipescu, Al.Vlahuţă, Barbu Ştefănescu-Delavrancea — condeie literare prin excelenţă. I. U. Soricu însuşi era poet şi autor de manuale didactice. Alte disocieri vor merge, însă, mai departe: creatorul să fie ziarist când face ziaristică, poet când face poezie, etc.

Nu aceasta este însă, polemica ce va face necesară ediţia A. C. Cuza. Culegerea insiprată de Epoca în 1909 şi apărută în 1910 este una slabă, fără prefaţă, fără motivaţie internă, cu texte aranjate în grabă, cu multe greşeli tipografice — dar o ediţie cu tiraj mare ce răspândeşte opera ziaristică a lui Emi­nescu în medii largi. Ediţia A. C. Cuza va încerca să reabiliteze ziaristica lui Eminescu tratând-o ştiinţific, cu mare atenţie faţă de text, cu unele note discrete, cu numeroase secţiuni ale operei lui Eminescu pregătitoare: poeziile antume, postumele, proza fantastică, romanul Geniul Pustiu, traducerea Criticii raţiunii pure de Kant, cu note succinte dar exacte la final.

Colectivul coordonat de A. C. Cuza încearcă să răspundă ştiinţific, cu toată opera lui Eminescu într-o carte, acestor în­cercări de rupere în două a ei şi de aruncare la coş a ziaristi­cii, ca netrebuitoare. Polemica mare pe care o vizează A. C Cuza, şi pe care o consemnează în Bibliografia de la sfârşitul cărţii, este cea din toamna lui 1911, prilejuită de dezvelirea bustului lui M. Eminescu la Galaţi.

5. Galaţi, 1911: după holeră

Acest bust, operă a sculp­torului Carol Stork, fusese gata încă din 1909, când sărbători­le pentru marcarea a 20 de ani de la moartea lui Eminescu nu înseninaseră numai polemicile din Epoca şi Viitorul. În 1909 Corneliu Botez a scos Albumul comemorativ Eminescu şi a organizat o sărbătoare culturală la Bucureşti (pentru că Galaţii erau în carantină) în amintirea poetului. La 16 iunie 1909 merseseră în pelerinaj la mormân­tul de la Cimitirul Belu oamenii de cultură importanţi ai mo­mentului: Dimitrie Anghel, G. Coşbuc, Şt. O. losif, G. Murnu, I. Slavici, Chibici-Râmneanu, I. Scurtu, A. Stavri, Carol Stork. în 1911, la Galaţi, vor lipsi mulţi oameni de cultură, iar sărbătoa­rea va fi patronată de guvern. Presa liberală va fi pregătită să discute cu toată răceala necesară chestiunea Eminescu. Atenţionăm că Albumul scos de Corneliu Botez în 1909 îl reven­dică pe Eminescu poetul, cu informaţii şi comentarii nu toc­mai la locul lor privind munca grea a ziaristului, dezamăgirea lui, etc. La Galaţi se pregăteşte tot sărbătorirea poetului.

Încă din primăvara lui 1911 ziarele au început să informe­ze consecvent publicul despre mersul lucrărilor la monu­mentul lui Eminescu şi despre pregătirile de la Galaţi. S-a conturat, încetul cu încetul, programul serbării, s-a comuni­cat lista invitaţilor oficiali şi s-a stabilit data serbării, mai întâi la 9 octombrie, apoi la 16 octombrie din cauza unei noi epidemii de holeră care izbucnise în zonă (iarăşi holera, ca şi în 1909: suntem pe vremea aminti­rilor lui Panait Istrati despre hoţii şi bolile din bălţile Dunării). S-a comunicat de asemenea hotărârea CFR-ului de a face redu­ceri de preţuri la bilete pentru participanţi, indiferent din ce colţ al ţării ar veni. Comentează, totuşi, N. lorga (care venise ca delegat al Societăţii Scriitorilor Români). „Sărbătoarea tre­buia să aducă pe toţi aceia care, mai în vârstă au iubit pe Emi­nescu ca pe un prieten ori 1-au urmat ca pe un învăţător care pierise de sub ochii lor, precum şi pe toţi reprezentanţii pre­sei, ai literaturii de astăzi. Din toate colţurile ţării ar fi trebuit să alerge tinerii care, acum câţiva ani, făcuseră în sufletul lor un altar pentru acest tulburător şi împăciuitor de simţuri, în­tr-o ţară în care clasele de sus s-ar fi împărtăşit într-adevăr de cultura naţională, cele mai mari nume ar fi înconjurat marmu­ra plină de viaţă. Fiindcă niciunul dintre poeţii noştri n-a cu­getat şi simţit mai mult pentru românii din alte ţinuturi. Cu miile ar fi trebuit să alerge fraţii din Bucovina şi din Ardeal. Şi în jurul statuii ar fi trebuit să fluture steagurile a sute de so­cietăţi de tot felul.Această mare manifestare de unitate în cul­tură nu s-a produs, în „tribuna oficială”, ca şi în „tribuna pu­blicului” lume mai ales locală, multe doamne care desigur ci­teau cu toatele pe Eminescu, deputaţi şi senatori, înalţi func­ţionari, destui preoţi şi ofiţeri …” (7) Pe N. lorga îl completează Horia-Petra Petrescu: „S-a simţit, totuşi, lipsa d-lor Coşbuc, Vlahuţă, Delavrancea. De-ar fi fost de faţă, ar fi fost sărbătoarea mai completă. Amânarea a contribuit, desigur, la absenţa lor, precum a contribuit şi absenţa d-lui Goldiş, care avea să vorbească în numele Comitetului naţional. Dl. Tăslăuanu şi-a scuzat absenţa printr-o scrisoare. Nici dl. Goga n-a putut lua parte. A lipsit şi dl. Sextil Puşcaşiu, care avea să reprezinte So­cietatea pentru cultura şi literatura română din Bucovina. (8) Prezenţi la Galaţi au fost, totuşi: Dimitrie Anghel, M. Sadoveanu, Emil Gârleanu, Dimitrie Nanu, Corneliu Moldoveanu (se observă implicarea masivă a Societăţii Scriitorilor Români), dar şi Rădulescu-Motru, Duiliu Zamfirescu (ironie Iorga: „în numele Academiei, era gata să arate, cu acest prilej, atât de potrivit, că toţi oamenii mari au fost latini sau neolatini”). S-au ţinut, desigur, discursuri, s-a omagiat Eminecu. Dar, cum pare a o spune N. lorga, lipsea ceva ca să facă din această săr­bătoare un prilej de unitate naţională. Lipsea, desigur, opera politică a lui Eminescu.Toate aceste prilejuri de întâlnire sub semnul lui Eminescu aveau ceva festiv — şi ceva bănuit, pre­supus, ştiut oarecum în taină: ziaristica sa înflăcărată, de care toată lumea auzise, căreia i se dusese faima prin polemici de presă precum cele din 1909 — dar care nu prea era bine cu­noscută. Un amănunt important: la Galaţi s-a jucat piesa de teatru Laïs de Emile Augier, în traducerea lui Eminescu, spec­tacol care a avut mare succes. Ediţia A. C. Cuza va cuprinde şi această piesă de teatru, după ediţia I. Scurtu, fără nici o notă; editorii consemnează sursa — şi o vor face cu consecvenţă de câte ori apelează la texte publicate de altcineva.

Comentariile încep după sărbătoarea din 16 octombrie. În numărul din 17 octombrie, Epoca dedică pagina întâi în întregime lui Eminescu, preluând textul lui Titu Maiorescu: „Poetul Eminescu” (fragmente), sub rubrica „Primele şi ultimele versuri” publicând Venere şi Madonă, Kamadeva şi Somnoroase păsărele — dar adăugând şi două articole emi­nesciene, cu titlurile din ediţia scoasă anul trecut: „Roşii” şi „Cultura roşiilor”.

Viitorul publică, la 19 octombrie, un articol de circum­stanţă despre Eminescu — iar Epoca din 20 octombrie parcă atât aşteaptă, îl şi comentează: „ Viitorul s-a apucat să laude pe Eminescu. Dacă 1-ar fi criticat sau dacă 1-ar fi tratat de Pantelimon, ne-am fi mirat mai puţin. În adevăr, dacă Eminescu s-ar redeştepta şi ar citi că un ziar liberal — al acelui partid pe care 1-a biciuit toată viaţa — s-a apucat să-1 laude, s-ar socoti foarte nenorocit”. Finalul articolului: „Să lase Viitorul pe Emi­nescu în pace, fiindcă Eminescu pe lângă celelalte poezii a mai fost şi redactor politic la Timpul şi a mai scris şi acele Scrisori în versuri care au rămas vestite”. Viitorul oferă o re­plică ironică în numărul următor: „Nu mai rămâne acum de­cât ca Epoca să propună ca pe viitor poeziile lui Eminescu să se vândă în folosul clubului conservator”.

Intervine în dispută, însă, Voinţa Naţională, celălalt ziar liberal, condus de Gr. G. Cantacuzino şi adunând în paginile lui politicieni mai tineri. Editorialul său din 22 octombrie 1911 se intitulează Eminescu şi reacţionarii. Cităm in extenso „N-au putut să treacă serbarea dezvelirii statuii lui Mihail Eminescu la Galaţi fără a amesteca în ea patimile lor politice, fără a împrospăta tocmai acea parte din viaţa poetului care nu-i face cinste, nici celor care 1-au împins la cele mai nedrep­te şi mai oarbe atacuri împotriva acelor bărbaţi care au înte­meiat România modernă. Cu alte cuvinte, reacţionarii au ţi­nut să aducă aminte generaţiei de azi tocmai acele păcate ale genialului poet ce fatal sunt legate de o mână de pământ. Nu s-au mulţumit că prin înrâurirea lor au făcut din autorul poe­ziei Împărat şi proletar, Înger şi demon, etc. — deci dintr-un tânăr cu idei înaintate, un pamfletar politic care în Satire sau Scrisori a pus în versuri — admirabile, neapărat — arti­colele violente şi nedrepte din Timpul. Aceeaşi înrâurire fu­nestă a avut-o Junimea reacţionară asupra lui Caragiale, prefăcându-1 din satiricul care-ar fi văzut toate ridiculele societă­ţii într-un pamfletar înverşunat împotriva mişcării liberale, adică împotriva regenerării acestei nenorocite ţări. Caragiale însă a scăpat în timpul din urmă de sub tirania reacţionarilor. Pentru Eminescu, deşi naţionalist înfocat, deşi îmbrăţişând în iubirea sa de neam pe fraţii României de la Nistru pan la Tisa, istoria românilor a rămas o carte închisă cu şapte pe-ceţi. El a scos din adâncul inimii sale rănite blestemul:

Cine a-ndrăgit străinii

Mânca-i-ar inima câinii

Mânca-i-ar casa pustia

Şi neamul nemernicia.
Şi totuşi s-a făcut apărătorul tocmai al acelui partid care a înţeles naţionalismul numai întrucât a fost vorba de-a înlătura concurenţa grecilor la tronuri şi la boierii; dar au dat în ge­nunchi la străinii de la toate hotarele, când s-au văzut amenin­ţaţi în privilegiile lor extraordinare, în calitatea lor de a stăpâ­ni peste ţăranii robiţi.

Partidul reacţionar, în slujba căruia Eminescu şi-a pus ta­lentul şi munca, se alcătuia numai din acei naţionalişti care înţelegeau naţionalismul ca domnia lor, cu condiţia să nu se schimbe nimic în starea milioanelor de clăcaşi dar şi din acei care niciodată nu s-au convertit la ideea naţională, ci au ră­mas cum sunt şi astăzi, numai cu numele români sau români­zaţi, dar într-adevăr sunt cu totul stăini de viaţa, de simţirea, de interesele poporului român, nu au încredere în vlaga aces­tui neam şi sunt pururi gata de a sprijini şi azi interesele ce­lor mai răi străini, a le jertfi neatârnarea economică şi la ne­voie chiar şi pe cea politică.

În slujba acestui partid reacţionar a intrat Eminescu, naţio­nalistul, îndrăgostitul de tot ce era românesc, omul care-şi dă­dea seama de primejdia ce ne ameninţă dacă nu vom scutura jugul străinilor în toate privinţele.

Eminescu, în nepriceperea lui, nici n-a înţeles de ce naţio­naliştii liberali s-au adresat la Cultura Europei înaintate, s-au insuflat de ideile Revoluţiei Franceze, de pilda Germaniei, ca­re, ca să ţie piept oştirilor lui Napoleon cel Mare, a dezrobit iobagii şi a aprins flacăra patriotismului în toate inimile. N-a văzut, cum n-au voit sau n-au putut să înţeleagă nici căpete­niile politice ale reacţionarilor, că s-au înarmat cu ideile şi cunoştinţintele europene tocmai fiindcă şi-au dat seama că mân­tuirea ţării şi a neamului cere să ne armăm cu toate cuceririle popoarelor înaintate şi că nu puteam fi noi nici tari nici liberi cu o ţărănime roabă şi o clasă conducătoare nealeasă prin re­laţia liberă din toate elementele, dar cu pretenţia de a guver­na pe temeiul aptitudinilor moştenite …”

Desigur, Epoca răspunde: editorialul ei din 24 octombrie se intitulează: „Să le fie ruşine!”.Tonul este cam acesta: „Emi­nescu a fost un geniu şi a fost un mare naţionalist, de aceea a intrat în partidul conservator.Căci în acest partid este foar­te greu mediocrităţilor să se ridice şi tot atât de greu talente­lor să nu se impună …”

6. Opera, sub semnul echilibrului

Mare profit n-ar fi a urmări, în continuare, această polemi­că, de vreme ce s-a conturat din capul locului paradigma po­litică în care se integrează majoritatea luărilor de cuvânt. Epoca face două greşeli, desigur conştiente. Mai întâi, consi­deră că partidul conservator de la 1911 este acelaşi de la 1880 — or, lucrurile sunt departe de a arăta astfel. Aşa-zişii conservatori care au deţinut puterea politică între 29 decem­brie 1910 – 28 martie 1912 sunt: P. P. Carp (Preşedintele Consiliului de Miniştri), Alexandru Marghiolan (Ministerul In­dustriilor), Titu Maiorescu (Ministerul Afacerilor Străine), P. P. Carp (Ministerul Finanţelor), Mihail Cantacuzino (Ministerul Justiţiei), Constantin C. Arion (Ministerul Instrucţiunilor şi Cultelor), Nicolae Filipescu (Ministerul de Răzbtoi),Ion Lahovari (Ministerul Agriculturii şi Domeniilor), Dimitrie D. Neniţescu (Ministerul Industriilor şi Comerţului), Barbu Ştefănescu-Delavrancea (Ministerul Lucrărilor Publice); în ministeria­tul anterior, 22 decembrie 1904-12 martie 1907, mai fuseseră cooptaţi:Tache lonescu, Alexandru A. Bădărău, Constantin Istrati; în ministeriatul următor, 28 martie — 14 octombrie 1912, vom mai găsi pe Theodor Rosetti, Emil Pangratti — pentru ca în 1913 să-1 vedem chiar pe Nicolae Xenopol coleg de minister cu Nicolae Filipescu. Acest conglomerat de foştii junimişti, foşti liberali, foşti sinceri liberali, etc., nici cu nume­le nu mai aminteşte de conservatorii de la 1880. Amestecul ca atare, de doctrine politice dar şi de caractere, face ca in­terpretarea diferită a operei politice eminesciene să fie natu­rală, firească: de aceea s-a creat amestecul, pentru că fiecare a văzut în felul său. Cât despre Nicu Xenopol, anii aceştia sunt anii săi politici importanţi. El devine doctrinar ideologic liberal, ziarist şi şef de gazete, om politic indispensabil aproape oricărui guvern. De pe această platformă îşi va permite atacuri dure la adresa Epocii, însoţite de odioase, vitriolate portrete ale lui Eminescu (descinse din pamfletul său antieminescian din 1882). Epoca greşeşte conştient, apoi, când îl asimilează pe Eminescu acelui partid conservator de la 1880 în virtutea faptului că poetul a scris la Timpul şi a susţinut doctrina conservatoare. Abia citind ziarul Timpul — ori o ediţie Eminescu cât de cât cuprinzătoare — îţi dai sama că criticismul eminescian atinge şi destule vârfuri conservatoa­re. Chiar fără aceste lecturi, lucrul se ştia bine în epocă, de vreme ce, printre ziarele care au luat cuvântul în chestiune, putem citi în Opinia în Iaşi asemenea observaţii: „Aruncat de împrejurări în cercurile Junimii literare de pe vremuri, Emi­nescu a rămas credincios legăturilor sale de prietenie cu co­rifeii acestui cerc literar şi îl vedem mai apoi luând o parte activă în publicistica politică a acestei organizaţii, transfor­mată în partid politic. Aceasta nu înseamnă că Eminescu şi-a asimilat în totul ideile politice ale prietenilor săi, el, care era personalitate cu mult superioară acestora. Ca publicist poli­tic, Eminescu şi-a manifestat în orice împrejurare ideile sale politice bine definite şi adesea, foarte adesea, în contrazicere cu ideile dominante în partidul conservator de pe atunci Articolele în chestiunea naţională sunt şi astăzi un monument de gândire clară şi sinceră, pe care numai un spirit înalt ca al lui Eminescu le putea concepe. Conservator în principiu, Eminescu n-a încetat de a urzi în substratul mentalităţii sale conservatoare  principiile  unui  democratism  raţional  şi necesar. Şi mult a avut el să sufere din pricina aceasta”.  (9)

În aceste condiţii, când se păstrează, încă, memoria unui Eminescu independent de partidul conservator, este un abuz de încredere a-1 asimila pe gânditorul politic de la Timpul chiar vechiului partid conservator, dar încă a-1 pune printre conservatorii de la 1911.

Voinţa Naţională, în schimb, îi cântă în strună Epocii şi discută despre conservatori ca despre boierii de altădată, nu mult diferit de cum discuta, în anii 1880, Românul despre boierii de la Timpul. Cearta este pentru un trecut de peste o generaţie. Liberalii de la 1911 nu mai sunt, nici ei, brătieniştii şi rosettiştii de la 1880. Încă de la 1900 liberalii s-au „eminescianizat”, şi-au însuşit, chiar împotriva voinţei lor — dar în consens cu evoluţia firească a vremurilor — lecţia eminescia­nă, astfel că-i auzim în parlament rostind discursuri despre protecţionismul vamal, încurajarea economiei naţionale, iubi­rea de patrie în limitele graniţelor naţionale, etc. Polemica politică de la 1911 este ceartă de nostalgii. Dar aceste certuri pe seama lui Eminescu se vor repeta, de acum înainte, cu un oarecare ritual. Acum, în 1911, câştigă liberalii uzând, dar şi abuzând de bunul simţ. În 1924, însă, când cearta pe Emines­cu se va repeta, ca trasă la indigou, avându-1 pe Panait Istrati ca protagonist, bunul simţ va fi de partea gazetăriei emines­ciene. Cauza principală este de căutat în suportul polemicii din 1924: ea se duce în revistele culturale, nu în ziare de par­tid. În 1924 îi vor lua apărarea lui Eminescu — gazetarul: I. Slavici, G.Topîrceanu (10), Octavian Goga — în cele din urmă Pa­nait Istrati fiind constrâns să încline steagul (el îşi va cere scuze publice pentru jignirea lui Eminescu). În 1911 ruptura se face între liberali şi conservatori (citim simbolic termenii, desigur); în 1924 se vor alege de o parte socialiştii şi în gene­ral intelectualii cu vederi internaţionaliste — de cealaltă par­te, însă, nu li se va răspunde din punctul de vedere al unui partid politic, ci se va constitui un lanţ de apărare cultural. Cu oricâte exagerări s-a măsurat atitudinea lui Octavian Goga din 1924, în răspunsul său la pamfletul lui Panait Istrati nu se vede omul politic Goga — ci transpare limpede omul de cul­tură naţională.

Momentul 1909-1911 în receptarea operei ziaristice a lui Emi­nescu rămâne semnificativ şi arată necesitatea cunoaşterii (editării) acestei opere. Polemica din ziarele centrale s-a re­verberat în presa din ţară şi în alte ziare din capitală; suprafa­ţa publicistică defrişată de noi adună peste 50 de titluri de periodice care au luat cuvântul în chestiune. Gestul lui A. C. Cuza este menit să spună lumii culturale de la noi că nu există doi Eminescu, un Eminescu poet şi un Eminescu ga­zetar, ci unul singur, cu o singură operă. Că această operă uni­că trebuie citită în curgerea ei firească şi judecată în efectele ei fireşti. Că, aşa cum în poezie Eminescu a creat şcoală, tot la fel în politică a creat şcoală. Partidele politice se vor revendi­ca, de acum înainte, din doctrina eminesciană — acesta fiind semnul că Eminescu a fost scos de sub umbrela unui singur partid şi pus în centrul magnetic al mai multora, poate chiar al tuturor (şi socialiştii se revendică din Eminescu întrucât­va). În totul, Eminescu este scos din cotidian, din politica zia­relor şi a străzii — şi trecut în domeniul spiritului, în ştiinţă. Bibliografia din finalul ediţiei A. C. Cuza consemnează zia­rele şi revistele „de citit” despre Eminescu, fără a atenţiona, însă, ce se discută acolo. Nu găsim tot excursul nostru docu­mentar în această bibligrafie (lipsesc trimiterile la Opinia, Viaţa Romînească, Ţara nouă, etc.) — editorii dând doar trimiterile la presa care l-a denigrat pe Eminescu.

O bună ediţie din publistica politică a lui Eminescu nu avea nevoie de altceva decât de extrase din toate aceste opinii ziaristico-politice, care, numai ele, ar fi demonstrat că asupra de măsură cât de necesară era opera teoretică a poe­tului. Lipsa ei duce la apatie, cum demonstrează serbările de la Galaţi, iar prezenţa ei fragmentară în pagini de ziar duce la răscolirea patimilor prezente, în loc să atenţioneze asupra contextului. A. C. Cuza se mulţumeşte cu o prefaţă de circum­stanţă, anunţând că are în lucru un studiu ştiinţific masiv des­pre ideile politice ale lui Eminescu. Acest studiu se află scris şi depus la Biblioteca Academei Române, secţia de manuscrise.

Ediţia A. C. Cuza a rămas celebră pentru partea ziaristicii lui Eminescu. Până la ediţia lui D. Murăraşu, din 1931, va fi masiv consultată pentru citate, alături de ediţia lui I. Scurtu din 1904.  D. Murăraşu, înţelege, însă, că textele eminesciene trebuiesc însoţite de note şi comentarii; ediţiile sale sunt exemplare din acest punct de vedere, dar incomplete da­torită volumului mare de text. Astfel că, pe lângă ediţiile D. Murăraşu, ediţia A. C. Cuza rămâne de consultat pentru tex­tele eminesciene pe care le conţine în plus.

Abia I. Creţu în cele două ediţii ale sale, din 1939, şi din 1942, epuizează cuprinsul ediţiei A. C. Cuza, dar tot fără note mai bogate de subsol. Ediţia academică, cu cele cinci volume dedicate publicisticii, are aceste note şi comentarii dar tot nu dizolvă ediţia A. C. Cuza într-un corpus organic, necesar. Ediţia academică scoate de sub paternitatea lui Eminescu câ­teva texte importante, atribuite de-a lungul timpului poetului şi rămase legate de numele lui..

Astfel că nu poate fi vorba, încă, de dizolvarea ediţiei A. C. Cuza (sau a ediţiei D. Murăraşu) într-un alt corpus, mai cuprinzător.Textele eminesciene ale ediţiei din 19l4, sunt,încă, semne de întrebare în eminesciologie.

Nici Perpessicius n-a preluat — de data aceasta, din mo­tive de cenzură politică — toate ineditele din ediţia A. C. Cu­za. Poezia La arme! rămâne necunoscută marii ediţii Perpe­ssicius, la fel ca şi poemul Moldova.

Masiva ediţie A. C. Cuza (680 de pagini) este o recapitulare a lui Eminescu în ajunul Primului război mondial. Cupride toate poeziile publicate până atunci din Eminescu, antume şi postume, la care adaugă un însemnat număr de poezii din manuscrisele de la Academie (Perpessicius consemnează, cu acribie, toate priorităţile ediţiei), precum şi poeziile populare culese de Eminescu ori aflate între manuscrisele sale (colec­ţia lui Miron Pompiliu). Antumele sunt confruntate cu revis­tele în care au apărut — şi cu manuscrisele. Nu verificăm aceste onfruntări pentru că, din sondaje, rezultă că textul se aliniază supus la ediţiile Scurtu. În notele din finalul volumu­lui se anunţă lapidar, pentru unele postume preluate din ediţiile Il. Chendi ori N. Hodoşi: „Cu îndreptări după manuscri­se”. Ar fi nedrept să introducem măsura confruntărilor de text pentru o ediţie care se vrea — şi este! — un monument atotcuprinzător. Anonimii care au lucrat la această ediţie (N. lorga crede că numai A. Cusin; în realitate munca nu putea fi făcută de un singur editor, trebuie că este vorba de un grup mai larg selectat, probabil, dintre studenţii şi foşti studenţi ai profesorului A. C. Cuza) nu au avut răgazul obişnuirii cu ma­nuscrisele eminesciene, nu s-au ilustrat ca grafologi. Perpessi­cius va discuta, în notele sale, câteva descifrări ale ediţiei A. C. Cuza arătând deficienţele — inerente. Ca reuşită editorială în privinţa unui text manuscris eminescian trebuie amintită mai întâi Critica raţiunii pure, traducerea din Kant, prima editare foarte atentă, cu note preţioase de subsol, pe care o comentează favorabil şi ediţia academică. Apoi, drama Bog­dan Dragoş, care propune, semnalate în note (p. 675-678) numeroase lecţiuni diferite faţă de ediţia lui Iuliu Dragomirescu. Un lucru interesant: punând faţă în faţă textele, pe două coloane, deasupra primei coloane este consemnată: „Ed. luliu Dragomirescu (Socec)” — iar deasupra celei de-a doua: „Ed. I.V Ionescu & N. Georgescu”. Aceştia sunt editorii-tipografi ai cărţii şi vor explica, într-o notă transmisă presei, de ce a întârziat tipărirea ei (lipsa prefaţei şi abundenţa ma­terialului). Sub numele generic „Ediţia A. C. Cuza” se regăseş­te, aşadar, din voinţa editorilor, „Ediţia I. V lonescu & N. Geor­gescu”. Ediţia este, într-adevăr, colectivă: un adevărat şantier pe care A. C. Cuza doar îl coordonează.

La Geniu Pustiu, acesta notă: „Ms.Ac. Rom. p. 21-84. Cu îndreptări după manuscris”. Se dă textul pe două coloane, dar nu se mai specifică ce termeni se îndreaptă, în final: „Restul îndreptărilor se poate vedea comparând ambele edi­ţii”. Editorii se despart de I. Scurtu, pe care nu-1 numesc, însă, din cel puţin două motive. Mai întâi, ediţiile lui I. Scurtu sunt cunoscute (fiind singurele, în epocă) — iar apoi editorii vor relua, fără îndreptări, Laїs după I. Scurtu şi numeroase texte jurnalistice, cugetări, etc.

1. lorga este cel care laudă constant ediţia A. C. Cuza, ară-tându-i importanţa culturală: „Ediţia de Opere complecte pe care o datorăm d-lui A. C. Cuza şi colaboratorului său anonim care, dacă nu mă îndoiesc, e d-1 A. C. Cusin, care mai târziu a dat articole de ziar şi de reviste, are însă un mare merit, în ea, pe lângă o mare parte, nu totdeauna rău cetită, din lirica păs­trată în caietele care le păstrăm noi / la Academie, n.n./, se dau încercările de dramă atât de îndrăzneţe, şi nu numai Săr­manul Dionis şi Făt-Frumos din lacrimă, dar şi articolele lui, atât de remarcabile ca idei, onestele şi pătrunzătoarele ar­ticole de critică teatrală şi literară din Curierul de laşi” . La rândul său,Perpessicius recunoaşte meritele ediţiei A.C. Cuza ori de câte ori se confruntă cu texte editate pentru prima oa­ră în ea. Caracterizarea generală, din tabloul ediţiilor, este de asemenea elogioasă. „Punând la contribuţie lucrările înainta­şilor cu Chendi şi Scurtu în frunte, aducând uneori corectări din confruntarea cu manuscrisele şi cu adaose preţioase, precum la postume suava elegie Stau în fereastra susă, pierdu­tă totuşi din pricina repartizării materialelor printre exerciţii­le juvenile — ediţia A. C. Cuza a adus, întâia, imaginea unui scriitor fecund, de o vastă şi variată activitate şi a stimulat mai mult ca orice pledoarie către acea ediţie integrală, şi critică, pe cale de realizare”.

Acesta este semnul sub care putem plasa ediţia: a stimu­lat. A ambiţionat lumea eminesciană către realizarea între­gului. Este, în fond, prima ediţie enciclopedică eminesciană.

* * *

…Nu cred că a numărat cineva statuile şi busturile dedicate lui Eminescu şi presărate prin ţară sau prin lume. Gestul lui Corneliu Botez este, şi prin acesta, semnificativ: omul care din prima tinereţe a visat la un chip pentru poet a reuşit, în 1911, să deschidă o serie şi să impună o ţinută. Din pacate, in Bucuresti cel putin, placile dedicate trecerii lui Eminescu printre noi sunt degradate sau chiar distruse… Prin albumul scos în 1909, Botez a ţinut în tensiune lumea teoretică românească timp de doi ani provocând cea mai amplă dezbatere din cultura română pe tema operei eminesciene: şi în acest domeniu este un întemeietor. Marile gesturi naţionale se fac, la noi, prin reacţie. Trebuie să negi, cel puţin simbolic, ceva – pentru a afirma întregul.

Nae Georgescu

1 .Vezi N. lorga: Eminescu în şi din cea mai nouă ediţie, în N. Iorga: Eminescu, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi bibliografie de Nicolae Liu, Editura Junimea, Iaşi, 1981 (Colecţia Eminesciana, nr. 25) — p. 177: „Şi iarăşi — a treia împărţire — judecata politică şi socială, aceea are a sta deoparte, cu părerea de rău că admirabilele Scrisori nu pot fi puse în mijlocul chiar al prozei de studii şi articole de ziar care-i este mediul firesc.”

2. M. Eminescu: Opere complecte. Poezii. Nuvele. Roman. Teatru. Cuge­tări. Scrieri: Literare, economice, politice şi filosofice. Scrisori. Critica ra­ţiunii pure de Kant. Cu o prefaţă st un studiu introductiv de A.C. Cuza. Iaşi. Editat de Librăria românească, Institutul de Arte Grafic.” N.V Ştefaniu & Co.”, 1914, IX + 680 + errata. Este, poate, impropriu denumită „ediţia A.C. Cuza”. La ea au lucrat mai mulţi editori — unul dintre ei, Alexandru Cusin, este amintit de N. lorga, alţii sunt aleşi, probabil, dintre studenţii şi asistenţii lui A.C. Cuza. Unele texte sunt preluate tale quale după I. Scurtu (citat la note). A.C. Cuza, el însuşi, a publicat poezii de Eminescu în Con­vorbiri -literare. La un moment dat, în note, făcând confruntarea cu alte ediţii, textul fiind pus pe două coloane, deasupra coloanei ce indică ediţia stă scris: „Ediţia Ştefaniu & Georgescu”. Editorii îşi pun, aşadar, marca asu­pra cărţii — dar în interior. Ediţia A.C. Cuza este, de fapt, o enciclopedie Eminescu, singura de acest fel din cultura română (strângând într-un sin­gur volum tot ce poate contribui la „completitudine”), la care s-a lucrat co­lectiv şi coordonat, ca pentru orice enciclopedie. Cât priveşte adjectivul: complecte, nu-1 suspectăm de agramatism. Este, mai întâi, în tradiţie moldavă: vezi ediţia Poesii complecte scoasă în 1893 de A.D. Xenopol. Apoi nu uităm că epoca este saturată de studii clasice. Complect vine de la latinescul complecto = îmbrăţişez, iar complet, de la latinescul compleo – umplu. Aşadar, opere „îmbrăţişate”, cu sensul buchet (întreg), antologie, florilegiu (vezi Criticilor mei: „Unde vei găsi cuvântul /Viaţa-n floare să le lege?”)
3. Nicolae Filipescu: Către un nou ideal, Bucureşti, 1896.
4. Citatele care urmează sunt extrase din lucrarea noastră, mai vastă „Ritmul contestărilor lui Eminescu: 1909-1911 – 1924″, aflată în manuscris. Acest excurs bibliografic a fost întocmit în anul 1986 pentru a convinge forurile de decizie (Ministerul Culturii şi Academia Română) de necesita­tea unei bibliografii comentate a receptării ziaristicii lui Eminescu de-a lun­gul timpului. Ca bibliograf la serviciul de Bibliografie al Academiei Româ­ne, am propus acest punct de vedere pentru întocmirea Bibliografiei Emi­nescu, lucrare la care am participat şi care se află în arhiva serviciului. Fiind vorba de foiletarea profesională a aproape o sută de titluri de perio­dice, nu resimţim nevoia de a indica, în note, fiecare trimitere în parte. Pen­tru definitivarea acestui capitol din cercetările noastre, însă, trebuie să-i aducem mulţumiri colegei Marina Vazaca — pe care o şi mustram toto­dată că nu foloseşte imensa informaţie acumulată în decursul acestei „munci forţate” la amintita biografie.
5. Data de 16 iunie a fiecărui an a fost considerată, până în perioada inter­belică, zi comemorativă a lui Eminescu. 15 iunie, care i-a luat locul după 1939 (semicentenarul morţii poetului) este o dată convenţională simetrică faţă de 15 ianuarie, apropiată de sărbătorile sfârşitului de an şcolar, etc.
6. G.T. Kirileanu a copiat texte eminesciene din Curierul de Iaşi şi Timpul pentru ediţia I. Scurtu, din 1905. C. Bostan, în prefaţa şi în notele la antologia pe care i-o dedică (vezi: G. T. Kirileanu sau viaţa ca o carte. Mărturii inedite. Ediţie îngrijită şi Cuvânt înainte de Constantin Bos­tan, Editura Eminescu, 1985) îl consideră coeditor, alături de I. Scurtu, al ediţiei: M. Eminescu: Scrieri politice şi literare. La fel, Aurelia Rusu (vezi textul său: „30 septembrie 1960″, în antologia citată). G.T. Kirileanu a scos, în 1909, ediţia: M. Eminescu: Icoane vechi şt icoane nouă („Timpul” de­cembrie 1877), la Vălenii de Munte. Cartea are o prefaţă de N. Iorga, iar pe copertă găsim scris: Din scrierile în proză ale lui M. Eminescu. Reprodu­se cu prilejul comemorării a 20 de ani de la moartea scriitorului. Editorul a semnat cu o iniţială, „K”. Despre apariţia ei, Şerban Cioculescu scrie: „La recomandarea lui Titu Maiorescu, care-i preţuia cultura şi inteligenţa, P.P. Carp i-a pus la dispoziţie (lui G.T. Kirileanu, n.n.) colecţia Timpului din anii colaborării lui Mihai Eminescu, spre a-i servi la culegerea de articole politice” (vezi Şerban Cioculescu: însemnări în marginea „Jurnalului” ine­dit al lui G.T. Kirileanu, în antologia citată, p. 27. Recunoaştem, aici, condi­ţiile editării lui Eminescu: girul lui Titu Maiorescu îl determină pe Petre Carp să-1 ajute pe editor în alcătuirea ediţiei. De bună seamă, recomandarea res­pectivă se referea la proiectul lui I. Scurtu (anunţat în Prefaţa la Scrieri po­litice şi literare) de a edita, în trei volume, întreaga publicistică a lui M. Eminescu. G.T. Kirileanu întrerupe, însă, colaborarea cu I. Scurtu, scoate singur broşura din 1909 — iar apoi proiectul însuşi cade, datorită pole­micilor politice din anul 1911 pe marginea ziaristicii eminesciene. Ediţia din 1910, despre care vorbim, conţine şi texte din broşura lui G.T. Kirileanu; de bună seamă, acesta nu este străin de întreprinderea ziarului Epoca. I.S. Mugur, însă, în Mişcarea, 22 oct. 1910, p. l, făcând o scurtă retrospec­tivă a ediţiilor Eminescu, afirmă că ediţia Articole politice, din 1910, este scoasă de Victor Verzea, funcţionar la poştă.
7. N. Iorga: Statuia lui Eminescu. În Neamul românesc literar, Vălenii de Munte, II (1911), nr. 41, oct. 23, p. 641-643. Reluat în N. lorga:Eminescu.Ediţie îngrijită. Studiu introductiv, note şi bibliografie de Ntcolae Liu, Editura Junimea, laşi (Colecţia Eminesciana, nr. 25), p. 116-118 (fără comentarii, însă).
8. în Românul, Arad, 25 oct./7 nov. 1911, Horia Petra-Petrescu, tânăr ziarist lăudat de N. lorga, reia impresii de la sărbătoarea gălăţeană în Lucea­fărul, Sibiu, 16 nov. 1911.
9.  xxx-./w amintirea unui geniu naţional. Opinia Iaşi, 19 oct. 1911, p. l.

10. Interesantă fusese luarea de cuvânt a lui G. Topîrceanu din 1911 în Viaţa românească, nr. 10/1911, el scrie: „… Mihai Eminescu a fost cel mai înainte de toate poet. Mihai Eminescu a mai fost şi un gânditor social care a avut o concepţie politică asupra vremii în care a trăit. Care dintre aceste două personalităţi a fost comemorată la Galaţi? întârziaţii au sărbătorit mai cu seamă pe poet. Moderna generaţie mai mult personalitatea socială a lui Eminescu.” În 1924, G.Topîrceanu va fi unul dintre polemiştii redutabili împotriva lui Panait Istrati, reluând atacurile pe cont propriu, în Lumea, bazar săptămânal (grupul de la Viaţa românească, patronat de Mihail Sadoveanu, va fi înclinat să dea uitării pamfletul lui Panait Istrati şi-1 va primi pe scriitor în Iaşi, introducându-i între intelectualii moldoveni).

Capitanul Matei Eminescu (la Bistrita)

Capitanul Matei Eminescu (20 noiembrie 1856-12 decembrie 1929). In cele ce urmeaza incercam sa va oferim unele informatii care nu au fost cunoscute pana acum, decat, poate doar de cei avizati in domeniu.  Pentru publicul larg, pentru omul simplu, aflat in viata stresanta si agitata a zilelor de astazi, datorata, in primul rind din cauza inexistentei locurilor de munca, care sa le asigure existenta cea de toate zilele, nu au cum sa cunoasca cele ce le vom prezenta in continuare.

Sunt sigur, ca nu sunt multi acei oameni, tineri sau batrani din judetul nostru, care sa cunoasca faptul ca, aici la noi in Bistrita, in cimitirul de pe dealul Tarpiului, isi doarme somnul de veci, intr-un loc mai mult neangrijit, dovada si a nepasarii, cel de-al zecelea copil al sotilor Gheorghe si Raluca (Jurascu) Eminovici, ce a purtat numele de Matei Eminovici si care, a adoptat numele Eminescu in mod legal, fapt consemnat in Buletinul Oficial nr.168 din anul 1892.

Gheorghe si Raluca Eminovici au avut unsprezece copii astfel:

Primul nascut, Serban (n.1841)-studiaza medicina la Viena, apoi la Erlangen. La Berlin se imbolnaveste de tuberculoza si moare la 29 noiembrie 1874.

Nicolae, nascut in 1843, este cel de-al doilea nascut. Urmeaza scoala la Cernauti, unde ramane corigent si repetent. Studiaza dreptul la Sibiu si se aseaza apoi la Timisoara.

Iorgu(n.1844)studiaza stiintele militare la Academia Militara din Berlin. Intrand in armata a primit misiunea de a duce corespondenta regelui lui Bismark si este autorizat sa asiste la manevrele germane in Brandenburg. Are o cariera de succes, dar moare in 1873 din cauza unei raceli contactate.

Ruxandra se naste in 1845, dar moare in acelasi an.

Ilie(n.1846-), a fost tovarasul de joaca al lui Mihai. Dupa scoala de la Cernauti a urmat medicina la Bucuresti. Descris in multe poeme, acesta moare in iarna din 1862-1863, in urma unei epidemii de tifos.

Maria(n.1848 sau 1849??), traiste doar sapte ani si jumatate.

Aglae (n.1852-d.1906) a fost casatorita de doua ori, a locuit la Ipotesti si a avut doi baieti, pe Ioan si pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. Dupa o inhumare grabita, osemintele ei i-au fost mutate in cavoul celui de-al doilea sot Gareiss von Dollitzsturm. Autoritatile ucrainene de la Cernauti le-au scos si de acolo, pentru a revinde cavoul. Se pare ca ramasitele Aglaei au ajuns la groapa de gunoi a cimitirului.

Mihai a fost cel de-al saptelea fiu.

Harieta-sora mai mica si cea mai draga a poetului, nascuta in jurul anului 1854. Infirmitatea ei s-ar fi datorat faptului ca dormise in casele umede construite de Ghe. Eminovici. Desi studiase doar abecedarul, izbutea sa exprime idei complicate intr-un stil cult. Compunea chiar versuri. Stia putin si nemteste din timpul cat sezuse intr-o clinica la Viena. Traia la Botosani din venitul pe care il lasase batranul. Dupa moartea poetului moare si ea uitata de toti.

Matei (n.1856-m.1929) este singurul care a lasat urmasi directi.

Vasile-ultimul nascut-a murit la un an si jumatate, iar data nasterii este necunoscuta.

La moartea poetului, mai erau in viata surorile Harieta, Aglae si fratele Matei.

Matei Eminescu, a fost singurul care, prin descendentii sai, a dus mai departe numele poetului.

Povestea vietii tumultoase a fratelui cel mic al poetului etern al neamului romanesc, Capitanul Matei Eminescu, mentionat in micul dictionar“Barbati ai datoriei 1877-1878″-Editura Militara, Bucuresti,1979-este deosebit de palpitanta si plina de virtuti, confirmand practic afirmatia ca, “radacinile virtutii sint amare, dar ce conteaza daca fructele sint dulci”.

Cam asa a fost viata lui Matei Eminescu, omul prin care Bistrita este legata pentru eternitate de numele celui mai mare poet al natiunii romane-Mihai Eminescu.

Tocmai din acest motiv, consideram ca merita sa-i acordam o altfel de atentie si sa-l pomenim in toate ocaziile, atunci cand pomenim de numele marelui Eminescu, fiindca prin Matei Eminescu, cei 12 descendenti, din care 7 poarta numele marelui poet, ca un dar nepretuit, un nume UNIC, ori unde sunt prin lume si isi desfasoara activitatea, se straduiesc sa-l onoreze asa cum se cuvine.

Conform afirmatiilor facute de Teodor Tanco, in volumul IV-Virtus Romana Redidiva-Memoria istoriei: “Indreptateste si obliga inserarea acestui nume in randurile celor care si-au legat biografia de aceste meleaguri, pentru ca Matei Eminescu se stabileste in anul 1924 in Bistrita, Str.Suburbiului, nr.21, astazi str.Independentei nr.24, sediul in care se afla Casa Corpului Didactic B.N., localitate prin care neam de neamul lui nu drumetise si care nici macar nu face mentiunea unui toponimic in scrisul poetului.” (Augustin Z.N.Pop-Contributii documentare la biografia Mihai Eminescu, Bucuresti, Editura Academiei, 1962, p.251).

Desi categorica afirmatie s-ar putea infirma de posibila dovada a intrarii poetului in Transilvania, tocmai pe una din portile judetului, mai la indemina, pasul Tihuta, acum dupa ce se stie si e dovedit ca la Cernauti el fusese prieten in gimnaziu cu Ioan Neamtu din Feldru si la moartea caruia la Viena ii dedicase o poezie.

Oricare ar fi adevarul ipotezei, unul din cei 11 copii al caminarului Emonivici tot ajunsese, aici la Bistrita, caci “venea intre rudele sotiei”, Silvia Maieru, si ramane definitiv aici…(Dupa ce nasaudeanca Veronica Micle fusese stropul de fericire in marea nefericire a poetului Eminescu).

Viata acestei odrasle moldovene a familiei Eminovici este o grea calatorie spre urcusul septuagenar, din cauza vremurilor si imprejurarilor, cit si a firii si sufletului sau.

Matei Eminovici, se nascuse la 20 noiembrie 1856 in Ipotesti (in noiembrie s-ar implini 157 de ani), fiind al zecelea copil, din cei 11, al lui Gheorghe si Ralucai Eminovici.

Instructia si-a inceput-o la Botosani cu institutorul Nadejde, si tot aici a urmat si clasele liceale pana in clasa a cincea, cand parasise localitatea.

Interpretarile si dezlegarile acestui fapt se opresc la neconcordanta elevului Matei Eminovici cu rigiditatile scolii, sau pasiunea lui pentru profesia armelor.

Una sau alta fiind cauzele, adevarul e ca la 20 octombrie 1872, Matei a fost primit in Scoala de ofiteri din Iasi pe care o urma neantrerupt pana la absolvire, si dupa patru ani, la 16 iulie 1876 a fost avansat la gradul de sublocotenent.

Integrarea lui in armata a coincis cu etapa organizarii armatei romane pe baza noilor regulamente militare introduse in aplicare, ce contineau conceptii moderne, precum si aplicarea dotarii armatei cu armament de lupta nou.

 

Precipitarea evenimentelor internationale, din acea perioada, plutea in aer, astfel incat, la doar un an distanta avea sa se adevereasca ingrijorarile.

Romania se lupta cu Imperiul Otoman in razboiul pentru independenta, amanunte care au fost prezentate intr-o emisiune anterioara.

In acest razboi, sublocotenentul Matei Eminovici s-a distins cu mare curaj si eroism in luptele pentru independenta Romaniei, motiv pentru care merita admiratia si amintirea posteritatii.

Pentru spiritul lui de jertfa si daruire i s-a spus, si pe drept, Eroul, renume intarit de caracterizarea colonelului Gramont: “A facut campania ca sublocotenent cu Regimentul 4. A luat parte in luptele de la Smardan si a fost decorat cu Ordinul Steaua Romaniei, cl.a 5-a. De asemenea a luat parte la inconjurarea Plevnei (asediul) si a fost decorat cu Virtutea Militara.

A servit cu Regimentul 4 si Regimentul 5 Linie…A luat parte la intrarea in Plevna si la batalia de la Smardan“.

Pentru marile lui fapte de vitejie, dovedite in razboiul impotriva Imperiului Otoman, Rusia tarista l-a decorat cu inalta decoratie “Cavaler al Ordinului Imperial Rusesc-Crucea de aur cu spade a Sfantului Stanislav“.

Sublocotenentul Matei Eminovici implinea atunci frumoasa varsta de 21 de ani, aniversare ce a trait-o in redutele Grivitei.

Generalul Racovita, in doua notari facute in foaia de serviciu ii facea urmatoarea caracterizare: “Prin capacitate si calitati, ofiter trebuitor armatei, incolo mentin notele sefului de corp, avand speranta ca-si va retrage demisia si va deveni mai social; caracter loial si cavaleresc“.

In cea de a doua apreciere, de la inceputul anului urmator, acelasi general Racovita arata:”De o capacitate si calitati rari, fara niciun viciu. Foarte cinstit si foarte inteligent… Incapabil de a tagadui un adevar, chiar de i-ar fi nefavorabil”.

Fire impulsiva, dar avand un dezvoltat simt al dreptatii, Matei Eminescu nu a suportat regimul cazon, drept pentru care a avut conflicte cu generalul Pencovici.

Insa cel ce il infruntase pe generalul Pencovici-ministru Apararii intre 1870-1871, cu expresia“civil in uniforma“ si avuse zeci de conflicte, suportand multe sanctiuni din cauza neampacarii cu regimul de tortura a soldatilor, facand pana atunci demersuri si cereri, nu reveni asupra demisiei si in iunie 1891 parasea armata dar sanctionat prin scoaterea din “cadrele ofiterilor de rezerva”; nedreptate care pana la urma se va anula.

Desi curajos, Eminovici nu a fost un militar riguros de disciplinat, in timpul Razboiului de independenta fiind reclamat de un anume Ilie Stanovici, un locuitor al orasului Calafat, in casa caruia locuia sublocotenentul. Matei Eminovici i-ar fi cauzat lui Stanovici si chiar l-ar fi amenintat ca ii bate daca il va reclama superiorilor. Impulsivitatea fratelui lui Eminescu este dovedita si de conflictul pe care l-a avut cu generalul Pencovici. Este un comportament specific scorpionilor.

Dar, sa vedem ce fel de Ordine sunt cele primite de ofiterul Matei Eminescu, pentru a ne da seama ce fel de fapte de arme a facut pe frontul Razboiului de Independenta (4 decoratii romanesti si 2 rusesti).

Ordinul “STEAUA ROMANIEI”

Ordinul national Steaua Romaniei este cel mai vechi ordin national, care a fost crerat in anul 1864 de Cuza Voda si care a fost acordat in acea perioada intr-un numar redus.

Dupa proclamarea independentei (1877), Carol I infiinteaza acest ordin prin legea votata in 10 mai 1877, lege care a fost abrogata de catre regimul bolsevic instaurat in Romania, in anul 1948, dar reinfiintat 50 de ani mai tarziu, in anul 1998.

La acest ordin au fost stabilite 5 grade: cavaleri, ofiteri, comandanti (comandori), mari ofiteri, mari cruci, fiind categorisit ca cea mai inalta distinctie oferita de statul roman.

Denumirea initiala originala, propusa de domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost ” Ordinul Unirii”.

Pe fundalul izbucnirii conflictului cu Imperiul Otoman, discutiile pentru infiintarea unui ordin national s-au redeschis.

Sub guvernarea lui Ion C.Brateanu s-a decis instituirea legala a distinctiei in forma ei de baza, operandu-se modificari doar la cifra domneasca (schimbata acum cu cea a lui Carol I) si la dictonul ce nu mai corespundea momentului istoric, noua deviza fiind: “IN FIDE SALUS” (In credinta e salvarea). Cu aceasta ocazie a fost aprobata si noua denumire a ordinului care, la propunerea lui Mihail Kogalniceanu, a devenit “STEAUA ROMANIEI“.

Ordinul “Steaua Romaniei “s-a prezentat la inceput sub trei forme: una pentru civili, una pentru militari”de pace” si alta pentru militari”de razboi” (cu insemne de razboi, ordinul se putea conferi doar in primele trei grade).

Numarul maxim de membri, pentru toate cele cinci grade, a fost fixat la 1000. Deoarece, in timpul razboiului de independenta, aproape 1000 de militari romani au fost decorati, pentru fapte de arme, cu insemne “de razboi”, asa cum a fost cazul si cu ofiterul Matei Eminescu, reglementari ulterioare au stabilit ca decoratiile oferite cu spade (deci cu insemne de razboi), nu intra in cifra legala a Ordinului “Steaua Romaniei”, putand fi astfel conferite intr-un numar nelimitat.

Deci, Matei Eminescu face parte din cei 1000 de decorati cu cel mai mare ordin national romanesc “Steaua Romaniei”, pentru faptele sale de arme din luptele desfasurate la Plevna si Smardan, dovedind prin aceste fapte, mult curaj, inteligenta tactica, vointa de libertate nationala si multa dragoste fata de natiunea sa-poporul roman.

Ordinul “Virtutea Militara“

In anul 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a batut doua medalii:”Virtutea Militara” si “Devotament si Curagiu”.Dupa cum o arata si numele, prima a fost destinata militarilor, cea de-a doua, creata dupa insemnatele inundatii din primavara acelui an, urmau sa rasplateasca faptele celor care, cu riscul vietii, au salvat oameni si bunuri in timpul unor catastrofe naturale. Deoarece aceste doua medalii nu au fost constituite legal, nici nu au fost conferite oficial.

Venit dintr-o tara cu puternice traditii in domeniul decoratiilor, Carol I al Romaniei, desi constrans prin firmanul de numire, sa nu instituie niciun fel de distinctii, prin tratative diplomatice, a reusit ca Marele Vizir sa accepte ca domnitorul sa poata institui decoratii minore si, ca urmare, in 1872, se instituie Medalia”Virtutea Militara”(Decret nr.987) si Semnul Onorific pentru XVIII si XXV de ani petrecuti in armata (Decret 1057).

Medalia “Virtutea Militara”este o reluare a distinctiei create de Al.Ioan Cuza, avand doua clase (“de aur” si “de argint”), clasa a II-a acordandu-se si sergentilor reangajati, pentru 12 ani de serviciu.

Numai prin conferirea acestor doua ordine, printr-un Decret Regal, semnat de Carol I, precum si a unor inalte distinctii ruse, se confirma marea responsabilitate cu care muncea Matei Eminescu, spre binele natiunii romane.

Dupa incheierea razboiului, Matei este mutat la Regimentul 9 Dorobanti, cu grnizoana la Braila.

Sosirea in orasul de la Dunare este amintita chiar si de poetul Mihai Eminescu, la 10 martie 1880. “A sosit frate-meu la Bucuresti, amorezat si solicitand permutarea in Regimentul de Dorobanti ai Brailei”.

Motivul era clar. Ofiterul Eminovici o cunoscuse pe Matilda Ilian Iosefescu, o tanara profesoara de istorie la Liceul de Fete din Braila, nascuta la Tecuci in 1856 si prietena a Veronicai Micle, iubita lui Eminescu. Prietenia dintre cele doua femei, dar si povestea de dragoste dintre Matei si Matilda este descrisa in scrisoarea trimisa de Veronica marelui poet, la 8 februarie 1880.

“Hanrieta (n.a.sora lui Eminescu) a plecat spre Botosani, eu am fost foarte ingrijorata, insa ea m-a asigurat ca dimpotriva, gerul ii este mai priincios decat aerul cald si s-a dus miercuri pentru a pregati pe Tata care avea a merge la Braila pentru nunta lui Matei. Biata Hanrieta, ce suflet bun si sincer, stii ce ingrijata era mai cu seama ca Matei l-a inselat pe Batran (n.a.tatal autorului) ca fata are 9000 de galbeni si ea abia de are una, e profesoara in Braila, o cunosc foarte bine, a petrecut mai multe vacante la mine. Fata e foarte buna, dar uratica, uratica, mai cu seama la gura e cam rar de urata si Hanrieta spunea ca Matei e amorezat foc.”

La 6 aprilie 1880, in a doua duminica dupa Pasti, este inregistrata casatoria fratelui lui Eminescu, Matei cu profesoara Matilda Iosefescu. La eveniment participa si tatal ginerelui, caminarul Gheorghe Eminovici, sosit la Braila tocmai de la Botosani.

Desi unele documente spun ca la Braila ar fi fost, cu aceasta ocazie, chiar si Mihai Eminescu, acest lucru nu este real, poetul neparticipand din cauza ca a fost anuntat cu intarziere.

Tatal lui Eminescu a fost foarte incantat de Matilda, chiar dinaintea mariajului, Veronica Micle scriindu-i lui Eminescu ca “batranul asemenea a fost la Braila si a stat 15 zile la Matilda Iosefescu, numele viitoarei nurori si a ramas asa de incantat de ea, incat dupa ce s-a intors i-a facut poezii si i le-a trimis.”

La Braila se nasc cei doi copii ai lui Matei Eminovici si a Matildei: Ion Traian Victor si Maria Lucretia Verginia. La 13 iulie 1886 a venit pe lume si Victor, cel ce va deveni un cunoscut publicist si avocat, iar la 1 august 1887 se naste Maria, care va muri doar dupa cateva luni.

Relatia acestora se raceste dupa aproximativ 10 ani, unul din motive fiind viata extraconjugala a acestuia.

In anul 1880, Matei Eminescu a fost avansat la gradul de locotenent, iar in anul 1886 la gradul de capitan.

Mutat de la Regimentul 9 Dorobanti din Braila la Regimentul 32 Dorobanti din Mizil, unde va fi comandant al Companiei 2, ofiterul cere divortul de Matilda, fiind indragostit de Ana Condeescu din Mizil.

In urma repetatelor conflice cu superiorii sai, ofiterul se retrage in anul 1892, in acelasi an adoptand legal numele de Eminescu.

La doar 35 de ani, tanarul inca, inalt, subtirel, cu o figura senina, barbat frumos si darz, dezbraca tunica de capitan al Armatei Romane, cu sase decoratii pe piept (4 romanesti si 2 rusesti), pentru a imbraca pentru restul vietii haina civila.

Dupa pronuntarea divortului, Matei se casatoreste cu Ana Condeescu, care ii va darui 4 copii, doi baieti si doua fete.

Lelia (1891-1896)

Ecaterina(1892-1970) s-a casatorit cu Alexandru Persu si a avut 3 copii:Ioan Spiru (n.1912) de profesie inginer care nu a avut urmasi;Anton-Eugen (1914-1934) a terminat agronomia la Bucuresti; Sanda( n.1930) a terminat metalurgia-casatorita cu Florea Oprea, are 2 copii: (Florin-Viorel-n.1967-Facultatea de Mecanica Galati;Marina-Ioana-n.1954-a terminat Institutul Politehnic Bucuresti si s-a casatorit cu Nicolae Olaru sI are 2 copii:Matei Alexandru(n.1983) si Mihnea-Ioan (n.1987)

Hanibal(1893-1911)

Gheorghe(1895-1988)-a urmat si el o cariera militara. A luptat ca voluntar in Primul Razboi Mondial (1916-1918), participand la luptele de la Marasesti (1917). A avansat pana la gradul de locotenent-colonel de graniceri la Braila. Gheorghe Eminescu a lucrat ca profesor de istorie militara, fiind autorul unei carti despre Napoleon Bonaparte. Manuscrisul i-a fost confiscat la arestare, dar i s-a restituit autorului dupa eliberarea sa din inchisoare. Cartea a fost publicata ulterior de catre Editura Academiei R.S.R., fiind ulterior reeditata cu revizuiri si adaugiri. Este una dintre putinele monografii istorice despre Napoleon Bonaparte, scrise de un autor roman. Imediat dupa venirea comunistilor la putere, Gheorghe Eminescu a fost dat afara din armata si s-a inscris in chiar acel an in Partidul National Taranesc.

A fost arestat in 1947 si condamnat la 7 ani inchisoare. A fost detinut in penitenciarele Jilava, Aiud si lagarul de la Peninsula. A fost eliberat din inchisoare la 21 aprilie 1954, din penitenciarul Ocnele Mari.

Dupa eliberare, a revenit in Bucuresti, unde a locuit pe strada Maior Laurentiu Claudiu nr.23. A murit acolo la varsta de 93 de ani. A fost casatorit cu Elena Labunteva si a avut o fata: Iolanda Eminescu (1921-1998)-absolventa a facultatii de drept din Bucuresti-care a ajuns o distinsa personalitate a stiintei juridice romanesti, care la randul ei a avut tot o fata, pe Roxana Eminescu (n.1947), absolventa a Facultatii de Filologie Bucuresti sI traieste in Franta. Aceasta are un baiat pe nume Ion Teodor Eminescu-Iacobescu (n.1983)

In 1897 tanara din Mizil cere divortul de fostul ofiter pe motiv ca ar avea o fire violenta si i se incredinteaza cresterea copiilor minori.

A fost si a ramas si dupa trecerea in rezerva, pastratorul unei mandri chiar fanatice, a cinstei si omeniei celor doua tulpini, Eminovici si Iurascu, si a tuturor celor buni din neamul lor.

Dupa razboi, dincolo de unele functii date de cariera militara, s-a consacrat ingrijirii editiilor de scrieri ale marelui poet.

Isi aduce, ca memorialist, o contributie valoroasa la elucidarea multor aspecte biografice ale Eminovicilor, mai ales in ce-l priveste pe fratele sau Mihai Eminescu, fiind revelatoare in acest sens bogata corespondenta purtata in 1909 cu, Corneliu Botez din Galati, sau cu altii care urmareau a reconstitui biografia lui Mihai Eminescu, a familiei Eminovici in general.

Indeletnicirile i-au fost apoi diverse si amestecate ca si viata de familie, casatorindu-se a doua oara cu Ana Condeescu (avand cu aceasta patru copii, printre care si pe Gheorghe-ofiter cu gradul de colonel din Bucuresti, prin acesta continuandu-se filiera arborelui pe numele lui Eminescu.

Din cartile lui de vizita rezulta specificarea, pe langa aceea de“capitan in retragere“ si aceea student al “Institutului politehnic din Praga”, ceea ce presupune o activitate inginereasca (si de care se vorbise), fapt confirmat si de inscrisul de pe piatra funerara din Cimitirul Romanesc din Bistrita, unde scrie, inaintea numelui, cuvantul de inginer, dar confirmat fiind si de marturiile celei mai mari nepoate ale lui Matei Eminescu, Natalia Eminescu, fosta asistenta medicala, care probabil mai traieste in cartierul bucurestean Titan, la cei peste 70 de ani care ii avea in anul 2010.

In viata lui, Matei Eminescu a fost casatorit de trei ori, avand 12 descendenti, imprastiati prin tara si strainatate, a trait pe la Afumati, Bistrita de Jos (jud.Bacau), Glogova, Braila, Galati, dupa care s-a retras la Turnu Severin.

Ceea ce este deosebit de important, este faptul ca, prin Matei Eminescu, cei 12 descendenti din care 7 poarta acest nume mare: EMINESCU, un nume care va arde ca o faclie peste veacuri, este ca far calauzitor, in care omul sa se poata identifica cu ceea ce este mai bun si mai frumos in viata, sa aiba puterea de a lupta impotriva greselilor, de a lupta continuu pentru autodepasire.

In semn de binemeritata recunoastere si pretuire fata de cel ce a fost si este POETUL NEPERECHE al romanilor, descendentii capitanului inginer-veteran al Razboiului de independenta, Matei Eminescu, sunt invitati in multe locuri din tara, la sesiuni comemorative sau spectacole omagiale, inclusiv la Academia Romana la Bucuresti.

Atunci, noi de ce sa nu ne aducem mereu aminte si sa-l pomenim, pe cel ce-si doarme somnul de veci, aici la noi, in Bistrita ?

A treia casatorie, a capitanului inginer Matei Eminescu, cu Silvia Maieru, s-a intemeiat, la Turnu Severin, unde a trait si ca pensionar pana la venirea lui in Bistrita.

Perioada severineana este pentru Matei Eminescu o perioada de memorialist.

Nimeni nu a facut precizari mai competente si pertinente, de o nespusa sinceritate, chiar si cand erau nefavorabile lui sau familiei, dar favorabile adevarului si istoriei literare.

De fapt, si aceasta este un motiv pentru care merita neuitarea urmasilor, a chinuitului si singuratecului Matei Eminescu, care: “Nu vorbea cu nimeni. Evita pe cat putea societatea si privirile iscoditoare ale vecinilor din cartier le raspundea cu un zambet de dispret”, cum si-l aminteste Liviu Bratoloveanu.

Un al treilea motiv al neuitarii este oferit de sufletul lui iubitor de neam si partizan al ideii de intregire a tarii lui, a Unirii din 1918, manifestand ostilitate si dispret fata de nemtii ocupanti in Primul Razboi Mondial ai teritoriului romanesc.

Despre acestea prof.Stefan Lupu (cel care il cunoscuse si la moartea lui a scris in 1930, in ” Saptamana”, nr.1,p.1) urmatoarele:”Ii era drag sa-si aminteasca actele de vitejie ale soldatului roman si n-avea destule cuvinte cu cari sa infiereze purtarea nemtilor in teritoriul de ocupatie. In ura lor fata de romani, i-au distrus si lui tot avutul ce si-l adunase in trudita lui viata“.

Iar la intaia ocazie ce i-o oferise imprejurarile, Matei Eminescu nu ezita sa vina in Transilvania, sa se stabileasca la Bistrita, si sa ramana definitiv in pamantul ei (decedand la 12 decembrie 1929, oras unde a si fost inmormantat la 15 decembrie, in cimitirul romanesc, cu toate onorurile cuvenite), ca un simbol al intregirii tarii lui si al neamului romanesc. Mormantul lui este strajuit de o piatra de capatai, destul de impunatoare, ce a fost ridicata de catre primaria orasului Bistrita, cu insemnele: “ingrijirea mormantului o avuse in suflet si in fapta, in trecut, profesorul Stefan Lupu, s-a executat de catre mesterul Vasile Nedelea, din initiativa profesorului Leonida Danila.” (…)

Autor: col. (r) Cordovan Ioan / BistritaNews

În căutarea eroului pierdut – Căpitanul Matei Eminescu. Un mormânt ignorat și lăsat în paragină, în cimitirul de pe Tărpiului