La straja iernii, din amintirea îndepărtatelor  ierni dacice, auzim pe Sf. Ap. Andrei vestind  veacurile: „Am aflat pe Mesia”. A spus-o  lui Petru, fratele său mai mare, fiind întâiul mărturisitor al lui Hristos. Ca şi Petru, fii ai lui Iona şi împreună ucenic al Sf. Ioan Înaintemergătorul Domnului, Andrei a fost, foarte  probabil, prin preajmă-i când botezându-l pe Hristos în apa Iordanului a văzut cerurile deschizându-se, Duhul Sfânt coborând în chip de porumbel odihnindu-se deasupra capului Său iar glasul Părintelui Ceresc vestind întreaga creaţie: „Acesta este Fiul Meu mult iubit întru care am binevoit”. Sf. Evanghelist Ioan spune că „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul Cel Unul Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” Cu smerenia fratelui mai mic, Sf. Andrei a propovăduit cu „râvnă şi pricepere, cu timp şi peste timp” pe Hristos creştinând multe neamuri între care şi pe străbunii noştri. În noul Testament se fac doar două referiri la Apostolul Andrei, însă există o impresionantă literatură apocrifă care ni-l prezintă în impresionanta sa dimensiune apostolică. Mărturie, între altele şi un colind purtat  spre noi de cei care mereu ne  vor fi înainte învăţându-ne şi aşteptând a-i urma: „Iar Sânt Andrei/ Sub crucea din tei/ Se roagă mereu/ La bun Dumnezeu.”

Poporul nostru  este „român prin naştere şi creştin prin vocaţie”

Cu deplină îndreptăţire Părintele Stăniloae scria că „poporul nostru este român prin naştere şi creştin prin vocaţie”. Vocaţie pentru că a răspuns chemării Sf. Ap. Andrei cu deplinătatea sufletului care aştepta pe Mântuitorul şi Izbăvitorul, Biruitorul morţii, care ne îndeamnă: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” Ne este de mult folos sufletelor asaltate de cele mai perfide forme ale secularizării să nu uităm, nici o clipă, de legătura indisolubilă dintre românitatea şi creştinătatea noastră. În această legătură stă tăria noastră de a înfrunta „cu minte” de-venirea fiinţei neamului. Odinioară, Măria Sa Ţăranul român spunea firesc „creştina mea”, sau „creştinul meu”, sau simplu „creştin”. O făcea cu respectul datorat oricărei religii şi considerând doar pe „cei fără Dumnezeu” ca oameni „fără căpătâi”, la periferia omenităţii.

Poporul român este, cum spunea George Brătianu, „un miracol”, conştient să „bietul om este sub vremi” dar se poate înălţa deasupra lor printr-un fel de a fi lucrător al dăinuirii.  Cu temei pe pământ, miracolul deschide orizontul suprafirescului, o expresie mărturisitoare a celor nevăzute. Evlavioşi prin fire, dacii credeau în Zalmoxe şi Dimitrie Cantemir, în „Hronicul vechimii moldo-vlahilor”,  scria că „Dacii sunt mai viteji decât toţi, căci şi cu sufletul şi cu trupul sunt oameni vârtoşi, ce încă pentru că ei nu cred precum moartea să fie sfârşitul vieţii, ci socotesc că ar fi o trecere la alte locaşuri.” Discipol al lui Pitagora, cum atestă unele surse, Zalmoxe era şi un reformator şi se crede că ar fi lăsat un sistem de reforme şi norme morale. Ca avem conştiinţa imaginii sale, vom menţiona doar pe  Diodor din Sicilia, care  vorbeşte de marii profeţi ai omenirii numind pe Zaratustra al perşilor, Zalmoxe  al dacilor şi Moise al evreilor.  Cât despre discipolii săi, Platon scria că îşi întemeiau pe concepţia pe principiul că „nu poţi să vindeci trupul fără a ţine seama de suflet”. Ceva din această concepţie mai găsim în expresia „s-a îmbolnăvit de inimă rea”.

Se mai povesteşte că Zalmoxe s-ar fi retras într-o peşteră de pe Valea Oltului, aflată în inima muntelui (foarte probabil Polovraci) cu o lungime de peste zece kilometri care făcea  legătura cu Transilvania, aproape  de Sarmisegetuza. Nu ştim cât credit se pot da acestor legende dar, în acest context, sunt revelatoare pentru mentalul nostru în care, spunea Mircea Vulcănescu, pleci  din real şi ajunge în legendă. E ca şi cum  legenda atestă adevărul realităţii, ascunsul dă seama de adevărul pe care îl transfigurează. Oricum,neavând documente suficiente, cele care sunt, ajută să înţelegem mediul în care Sf. Apostol Andrei a venit să propovăduiască credinţa în Hristos, Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om ca omul să devină Dumnezeu.

Sf. Ap. Andrei este cunoscut şi ca „apostol al lupilor” şi iar intrăm în miraculoasa lume a legendelor şi una dintre ele spune că apostolul a fost călăuzit de un lup spre peştera din Munţii Dobrogei care astăzi îi poartă numele. Nu  era un lup oarecare, ci unul alb impresionat. Ştiut lucru este că  stindardele de luptă ale dacilor aveau un lup şi că simbolistica lui era bogată şi complexă. Mircea Eliade în „De la Zalmoxe la Gingis-Han” scrie că dacii se numeau înşişi „daoi”, lupi”, sau asemănători lor, sugerând curajul şi vitejia lor pomenită de Herodot.  Bogat în conotaţii pozitive dar şi negative, „lupul”  puteau semnifica, între altele călăuză, iniţiator. Se mai spune că el mai veghează în lungile nopţi  ale iernii şi mai sunt locuri în care se crede că în după Botezul Domnului, lupii vânează diavolii  puşi pe fugă la sfinţirea apei.

Am găsit pe Mesia

Constantin Giurescu considera că „elementul central al culturii geto-dacice a fost religia. Ea a impresionat profund prin frumuseţea şi superioritatea principiilor sale pe toţi scriitorii lumii vechi care au cunoscut-o”. În altă parte, cu trimitere la creştinism scrie că „sunt o sumă de puncte asemănătoare unele chiar identice între cele două religii. Primul este credinţa în nemurire”.(s.n.) Credeau anume că moartea nu are ultimul cuvânt, omul nu moare pentru veşnicie, ci trăieşte  mai departe lângă Dumnezeu dacă în viaţă s-a dovedit a fi vrednic; dacă nu sfârşitul îi este irevocabil. Zalmoxe, care după unii cercetători ar fi însemnat în frigiană  „lup”, se retrăgea pentru trei ani într-o locuinţă „sub pământ”. Am creionat doar câteva dintre trăsăturile mentalităţii dacilor care au făcut ca propovăduirea plină de râvnă molipsitoare a Sf. Ap. Andrei să fie urmată fără poticnire şi creştinismul să fie primit în mod firesc ca împlinire a unei aşteptări.

Întâlnirea dintre spiritualitatea dacilor şi creştinismul primar  s-a petrecut tainic, într-un moment astral al  de-venirii noastre ca neam – asemănător cu altele şi diferit de toate. În lucrarea sa dedicată Sf. Andrei, „Am găsit pe Mesia”, Remus Rus consideră că „articularea învăţăturii evanghelice se întemeiază pe două elemente strâns legate între ele: cuvântul şi minunea”;  cuvântul ca instrument al cunoaşterii şi minunea investită cu o funcţie soteriologică. Lămuritoare afirmaţie mai ales pentru cei dintre noi care se îmbată de cuvintele „ce din coadă sună”, trâmbiţate  în toate răspântiile, răspândind un soi de fariseism pe care, astfel, îl promovează.  Prin aceste „moraleme” transpare, adesea, indiferenţa şi, din nefericire, dispreţul pentru cei cărora li se spune „fraţi”. Cum ne-am explica altfel criza spirituală care se accentuează proporţional cu puzderia de „moraleme” aruncate în aer ca petardele de sărbători. Cu îndreptăţire, într-una dintre lucrările sale, Jean Pierre Denis, propune ca „creştinismului demisionar să-i oferim un proiect misionar”. Sf. Apostol   Andrei ne-a dăruit, şi sub acest aspect, o pildă. Cuvintele îi erau pline de viaţă pe care o simţim şi astăzi într-o dăruire aproape năvalnică de care am avea mare nevoie astăzi. Da astăzi, când, fără trufie învăluită, ar cam trebui să spunem cu Umberto Eco: „Din trandafir a rămas doar numele”, din frumuseţea-i vie  de odinioară a rămas doar numele…

Integritatea raţiunii şi curăţia inimii

Parcă presimţind, Sf. Ap. Andrei spune că „o credinţă neîntinată nu este întărită de mulţimea mare de cuvinte, ci de integritatea raţiunii şi curăţia inimii”. Cuvintele erau întărite de minuni şi adevărul lor era consfinţit prin faptul că nu cerea nici un ban pentru ele, propovăduirea n-o făcea „pe arginţi”. Întrebat de mulţi cum să-i fie recunoscători pentru vindecările miraculoase, refuza categoric banii şi spunea: „Te vreau pe tine pentru Hristos.” Astăzi… Minuni fără de număr făcea Sf. Ap. Andrei de mulţi se înfricoşau, iar el le zicea: „Nu vă temeţi, ci credeţi numai în Iisus, Mântuitorul nostru”. Trecând prin cetăţi, vindeca oameni de boli intratabile, alunga demonii cuibăriţi pe unde nu se aştepta nimeni. Atunci, el rostea cu puterea credinţei râvnitoare: „trebuie să chemăm neîncetat numele Domnului, astfel încât cel ce vrea să vă piardă, să nu aibă putere.” Odată când a izgonit un demon dintr-un tânăr, acesta i-a răspuns înspăimântat: „Plec nu doar din acest băiat, dar şi din întreaga cetate.” Andrei i-a poruncit: „să pleci nu numai din această cetate, dar îţi interzic să mai calci în acele ţinuturi unde există şi numai o urmă a fraţilor mei”. De reţinut că puterea cuvântului său nu stătea într-un discurs moral repede lunecător spre fariseismului apărut, înrădăcinat şi dezvoltat cu asupra de măsură mai târziu. Nu condamna pe nimeni, dimpotrivă, arăta adevărata dimensiune a omului şi dăruia puterea de a fi demn de ea. Nu moralism ieftin care să dea satisfacţie  unor orgolii funcţionăreşti triviale, ci afirmarea convingătoare a adevărului, îndemnând ca fiecare să creadă că: „eşti netrupesc, eşti sfânt, că eşti lumină, că eşti asemenea celui nenăscut, că eşti inteligibil, că eşti ceresc, că eşti inteligent, că eşti curat, dincolo de trup, dincolo de lume…ca să stăpâneşti cu adevărat şi, adunându-te în tine şi înţelegându-ţi condiţia, ajungi la conştiinţa superiorităţii tale.” O superioritate care este a smereniei şi milosteniei ca început  al „lepădării de sine” pentru ca, asumându-ne crucea, să urmăm lui Hristos, care şi-a întins braţele dumnezeieşti  pe cruce ca să ne ridice în lumina neînserată a veşniciei vieţii.

Se adresa, ca şi Apostolul Ioan, celor care îl ascultau zicându-le „copii” în sensul în care Hristos îl consacrase: „Adevărat vă spun vouă că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. Ce dăruieşte Hristos? „Mă voi da pe Mine însumi, căci tot ceea ce sunt  , voi da celor  ce sunt ai Mei: Aşadar, dacă doriţi lumina nestinsă, Eu sunt!…Dacă doriţi odihnă din orice trudă, mă aveţi pe Mine odihna voastră! Dacă doriţi un prieten care să vă dea bunuri ce nu sunt din această lume, Eu sunt!..Iar dacă doriţi ceea ce este mai valoros decât voi, mă aveţi pe Mine cu tot ce este al meu şi tot ce este al Meu, va fi al vostru. Iată, iubiţii mei, răspunsul Domnului nostru.” Sau altădată, adresându-se celor care îl ascultau: „Nu suntem ai vremii, astfel încât să fim dizolvaţi de timp…Mai degrab suntem căutători ai celor de sus…Suntem ai Binelui, prin care lăsăm la o parte ceea ce este rău; ai Celui drept prin care respingem nedreptatea;ai Celui îndurător, prin care părăsim orice neîndurare…ai luminii prin care am înlăturat întunericul…ai Celui ce dăinuie prin care vedem ceea ce nu dăinuie”. Şi aşa a străbătut cetăţile, ajungând şi în Scitia  Minor, retorica sa fiind cuceritoare de suflete prin viaţa cuvintelor  rostite din „inimă curată”, însufleţind întru comuniune sfântă şi frăţietate sinceră: „Te  implor, iubeşte-L pe Hristos şi nu te lăsa învins de ceea ce este rău.”

Hristos este adevăratul Dumnezeu

Perspectiva vieţii la care cheamă este una ascetică printr-o sfinţitoare pregătire a intrării în veşnicie: „Vă îndemn pe voi toţi: schimbaţi această viaţă dureroasă, inutilă, nebună, goală, mincinoasă, prietenă a plăcerilor, sclava timpului, slujitoarea beţiei, însoţitoarea desfrânării, stăpâna zgârceniei, însoţitoarea mâniei, arbitrul înşelăciunii, aliatul crimelor, prinţul urii, stăpâna adulterelor, mijlocitoarea geloziilor, aţâţătoarea uciderilor…grăbiţi-vă să înţelegeţi sufletul meu care se îndreptă spre cele de dincolo de timp, dincolo de lege, dincolo de cuvânt, dincolo de trup, dincolo de plăcerile amare şi nelegitime, pline de toată durerea.”  Îndemnul este o consecinţă logică: „Păstraţi fără întinare ceea ce auziţi pentru ca Domnul să fie cu voi şi pentru ca să primiţi răsplata bogăţiei voastre, adică viaţa veşnică, care nu cunoaşte sfârşit.” Văzând minunile, răuvoitorii au început să spună că tot ce face ar fi magie, repede infirmată de râvnitorul Apostol, ceea ce a  făcut ca  mulţi să se căiască  sincer de spusele lor. Au rămas însă şi chiar s-au înmulţit cei care-l urau şi-i gândeau sfârşitul ca propovăduirea lui Hristos să fie astfel stăvilită. Proconsulul însuşi a trimis soldaţi la Andrei, însă, odată ajunşi, văzându-i chipul plină de lumină, s-au temut şi au îngenuncheat la picioarele lui. Odată, el a hotărât să-l dea pe Andrei la fiare cu gândul să-i pedepsească şi pe toţi care îl credeau.  L-au bătut, după care l-au dat fiarelor. Minune, mistreţul nici nu s-a atins de Apostol. Atunci, poporul cu glas tare a mărturisit: „Hristos este adevăratul Dumnezeu!”. A continuat fioros proconsulul şi a ordonat să fie trimis un leopard, care nu doar că nu s-a atins de Andrei, dar l-a ucis pe fiul proconsulului. Mânia ce l-a cuprins i-a luat până şi glasul şi atunci s-a auzit  rostirea limpede a Apostolului Andrei: „Cunoaşteţi acum că vă închinaţi Dumnezeului Celui adevărat a cărui putere a covârşit fiarele…Însă eu îl voi învia pe fiul acestuia în numele lui Hristos.” Şi a făcut-o.

Multe au fost minunile sale relatate în „Acta Andree” şi, între acestea, ultima  a fost felul în care şi-a cunoscut sfârşitul. A avut  un vis în care vedea cum urca un munte urmând fratelui său, Petru şi pe care Apostolul Ioan l-a descifrat ca fiind răstignirea pe Cruce. A adunat  toţi fraţii zicându-le: „Să ştiţi, preaiubiţii mei, că eu vă voi părăsi însă am credinţa în Iisus Hristos al cărui nume îl propovăduiesc, că El vă v-a păzi de orice rău, pentru ca vrăjmaşul să nu poată smulge această recoltă pe care am semănat-o în voi, adică cunoaşterea Învăţăturii lui Iisus Hristos, Domnul meu.” A mai întârziat cinci zile învăţând şi întărindu-i pe toţi în credinţa lor. A adăugat apoi: „Te rog Doamne, turma aceasta care cunoaşte deja mântuirea Ta, să nu fie biruită de cel rău şi să fie îndreptăţită să păzească neîntinat ceea ce a primit de la porunca Ta şi el prin îndrumarea mea în vecii vecilor.” Era în aceste cuvinte  glasul iubirii de Dumnezeu şi oameni, a iubirii îndreptătoare,  vindecătoare şi mântuitoare. Aducerea a tot mai mult popor la dreapta credinţă a stârnit ura şi mânia conducătorilor care nu au întârziat a-l prigoni, a-l închide în închisoare, a-l supune la chinuri de neimaginat.  Şi-a purtat cu demnitate haina suferinţelor, până acolo încât, atunci când s-a vorbit de o posibilă eliberare i s-a părut că nu este decât o nouă uneltire a celui rău şi s-a rugat cu toată tăria: Stăpâne, nu lăsa ca cel legat de lemnul Tău să fie iarăşi dezlegat. Nu mă da celui neruşinat, O, Iisuse, pe mine cel ce sunt legat de taina Ta. Părinte,  nu mă lăsa pe vrăjmaşul Tău să mă dezlege pe mine cel ce spânzur de harul Tău; ca cel ce este mic să nu umilească pe cel ce a cunoscut măreţia Ta.”

Răstignit pe crucea în formă de X, care de atunci îi poartă numele, fericitul Andrei şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Fericirea lui, ca şi a altor mărturisitori, este încununarea celorlalte: „Fericiţi veţi fi când din pricina mea vă vor ocărî şi, minţind, vor spune tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri.”  Pe pământ rămâne lumina faptelor sale care îndeamnă, ne ocroteşte, ne întăreşte în credinţa lucrătoare a iubirii şi ţine vie  speranţa în comuniunea cu Hristos, pe care-L auzim înfruntând timpul: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului”.

Ziua Sf. Ap. Andrei este sărbătoare naţională  şi, cinstindu-l astăzi întru sfântă bucurie a unităţii credinţei, pregătindu-ne pentru marele praznic al Naşterii Domnului să mărturisim  împreună cu acest „Odiseu evanghelizator” că „suntem ai Mântuitorului prin care l-am cunoscut pe distrugător, ai luminii prin care s-a înlăturat întunericul”. Mulţi ani cu sănătate şi spor în cele bine plăcute Domnului şi folositor  fiecăruia dintre cei care poartă numele Andrei şi derivatele acestuia. Prezenţa lor între noi să ne fie zilnică aducere aminte că credinţa în Hristos Dumnezeu ne face, prin Iubirea Lui, biruitori ai lumii cu  necazurile ei.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online