Elena Solunca Moise

Cu recunoscătoare cuviinţă cinstim sfântul Acoperământ al Maicii Domnului, o sărbătoare a inimii însetată de veşnicia pe care Hristos, răstignit pe Cruce, a dăruit-o tuturor oamenilor zicând: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”. Lângă cruce era Maica Sa Preacurată, prin a cărei inimă trecea „sabia” cum îi spusese Simon cel drept. Poate atunci, cuvintele Mântuitorului i-au preschimbat lacrimile de durere ale Preabunei Sale Maici în lacrimi vindecătoare şi mântuitore pentru cei care urmează pe Hristos, asumându-şi cu demnitate crucea.

Atunci, arătându-l pe Ioan, ucenicul Său iubit i-a zis: „Femeie, iată fiul tău.” Iar lui: „Iată mama ta”. Spune Evanghelia “ucenicul cel iubit” Ioan a dus-o la casa lui pe Maica Domnului. Cuvintele exprimă dragostea purtătoare de grijă a Fiului Ceresc pentru Sfânta Fecioară, care a primit cu supuşenie a fi mamă pământească Celui care în cer nu avea mamă iar pe pământ nu avea Tată. Cuvintele destăinuiau, totodată şi dragostea eliberatoare a Celui Care „S-a coborât din cer, s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-a făcut Om” şi a făcut-o „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”. Sf. Nectarie de Eghina, într-una din rugile sale către Maica şi Stăpâna noastră, mărturiseşte: „Pe tine cu toţii adăpost şi grabnică ajutătoare în necazuri te avem, ocrotitoare neînfrânată, mijlocitoare bine primită la Dumnezeu şi aliat de neînvins te ştim.” Şi, iertată fie îndrăzneala, s-o primim şi s-o avem, în toată clipa, în casa sufletului pe cea “mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită, fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul a născut”.

Cum Dumnezeu îşi dezvăluie puterea prin minuni, sărbătoarea de astăzi aminteşte de o asemenea întâmplare pilduitoare pentru a întări credinţa că „tot ceea ce la oameni e cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă.” Sufletul trudit de ale lumii se umple de bunătăţile duhovniceşti pentru cel care au credinţă puternică şi nefăţarnică; iar de întâmplă să-şi simt limita, recunosc ca odinioară tatăl lunaticului: “Cred Doamne, ajută necredinţei mele”. Credinţa e vindecătoare şi mântuitoare când se face „lucrătoare” a dragostei de Dumnezeu şi de semeni.

O asemenea minune s-a petrecut la Constantinopol pe vremea împăratului Leon cel înţelept, un împărat dreptcredincios care a cinstit Biserica lui Hristos învrednicindu-se a face mult bine. Tradiţia spune că el însuşi, fiind grav bolnav a fost vindecat printr-o minune. A fost să se petreacă în biserica din Vlaherne, construită prin secolul V de împărăteasa Pulcheria şi soţul său, împăratul Marcian, pe locul unde se afla un izvor cu apă sfinţită. Leon I a adăugat alte construcţii între care un relicvariu special în care să fie aşezat „Acoperământul Maicii Domnului”, adus aici în anul 473 din Palestina. De-a lungul anilor, Biserica a fost înfrumuseţată şi îmbogăţită prin donaţiile făcute de cei care au deţinut puterea acestei lumi întru dăinuire. Între ei amintim pe Heraclie, care a emis un act prin care statua că în Biserică trebuiau să slujească 74 de oameni: 12 preoţi, 18 diaconi, 6 diaconiţe, 8 sub-diaconi, 20 de citeţi, 4 cântăreţi şi şase portari. Credinţa lor le-a fost răsplătită prin minunile pe care le-a făcut o icoana Maicii Domnului. Una dintre ele s-a petrecut în anul 626, când Constantinopolul a fost asediat de avari. Împăratul era plecat într-o altă luptă şi atunci s-a făcut o procesiune pe câmpul de luptă cu icoana Maicii Domnului. Toţi locuitorii s-au strâns în Biserică, unde au făcut priveghere şi au cântat Acatistul Maicii Domnului. Minunea nu a întârziat şi avarii au fost puşi pe fugă. Şi alte multe minuni ştiute şi neştiute s-au făcut ca să nu ne îndoim o clipă că Maica Domnului nu ne-ar fi alături ca ajutătoare, sfătuitoare şi ocrotitoare. Istoria acestei icoane nu a fost însă lipsită de momente dramatice prin care a trecut dovedindu-şi sfinţenia. Bunăoară, când iconoclaştii au fost învinşi, prima sărbătoare care de atunci a rămas pentru veacuri ca Duminică a ortodoxiei.

O sărbătorim şi noi astăzi, aducând laude şi mulţumiri pentru tot ceea ce Dumnezeu ne dăruieşte, nu pentru vrednicia noastră, mai mult sau mai puţin închipuită, ci pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Ea singură s-a învrednicit a fi „om purtător de Dumnezeu” şi ca o mamă preaînţeleaptă ne ajută să sfinţim pe pământ numele lui Dumnezeu. Ea însăşi l-a sfinţit până într-atât a devenit Născătoare de Dumnezeu. Ea mijloceşte pentru noi ruga spre Fiul ei, “Dumnezeu purtător de om” prin care am dobândit înveşnicirea vieţii care este “a Te cunoaşte pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis”. Dumnezeu s-a făcut om din dragoste nehotărnicită pentru “cununa creaţiei” Sale şi prin rugăciunile pline de abnegaţie ale Preasfintei Fecioare, aducătoare de biruinţă prin curăţia credinţei şi iubirea ascultătoare de Dumnezeu. Domnul Însuşi s-a făcut asemenea nouă adus de ruga ei arzătoare care a făcut-o asemenea „rugului aprins” văzut odinioară de Moise; un rug al Iubiri lucrătoare a voinţei divine. Fiică a pământului, de-a pururi fecioara Maria s-a făcut Maică a Cuvântului prin care toate s-au făcut şi de aceea e Stăpână a toate cele ale noastre. Ascultându-i lucrător îndemnul, „faceţi tot ce vă spune El” putem pregusta de acum frumuseţea cea de negrăit a veşniciei ca desăvârşire a vremelniciei.

Minunea prăznuită astăzi s-a întâmplat într-o noapte spre duminică la privegherea pentru sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Venise lume multă la Biserica din Vlaherne între care şi Sfântul Andrei, numit „cel nebun întru Hristos”, după cunoscutele cuvinte ale Apostolului neamurilor. Să fi fost ceasul al patrulea (ora 10 noaptea) când Sf. Andrei, ridicându-şi ochii, a văzut-o pe Maica Sfântă care purta pe mâini omoforul (brâul) strălucind mai mult decât soarele. Era înconjurată de îngeri şi sfinţi, între care Sf. Ioan Înaintemergătorul şi Sf. Ioan Evanghelistul. Şi a auzit glasul Maicii Preacurate rugându-se: “Împărate Ceresc primeşte pe tot omul care se roagă Ţie şi cheamă numele meu în ajutor, ca să nu plece nimeni de la faţa mea neajutorat şi neascultat.” Tulburat i-a spus ucenicului său, Epifanie: „Fratele meu, oare vezi tu pe Împărăteasa tuturor cum se roagă pentru toată lumea şi cum mijloceşte pentru noi, oamenii, în Biserica aceasta?” După ce Epifanie a încuviinţat, Maica Domnului s-a făcut nevăzută. Un timp, cei doi au păstrat în taină minunea. După un timp însă au destăinuit-o patriarhului şi altor confraţi. De atunci a început a fi celebrat sfântul omofor al Maicii noastre Prealuminate, mai întâi la Constantinopol, apoi în Rusia şi la toate neamurile creştine.
Inima se strânge la gândul că, după vorba lui Pascal, Hristos rămâne răstignit până la sfârşitul veacurilor” şi lacrimile Maicii Sale nu contenesc. Când Mântuitorul se roagă „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”, lacrimile ei de durere se fac lacrimi vindecătoare şi mântuitoare. Sub acoperământul rugăciunilor ei aflându-ne cu smerenia condiţiei noastre, să-i cerem din adâncul cel mai adânc al sufletului, înainte de alte bunuri, „pocăinţă şi gând de întoarcere”. Cu Efrem Sirul s-o rugăm ca „acum noaptea să se facă zi de mântuire”, să ne „lumineze cu strălucirile sale”. Să-i mai cerem „iertare desăvârşită” ca Uneia ce este „om purtător de Dumnezeu” şi pe “Dumnezeu purtător de om L-a născut.” Cu lacrimile noastre de pocăinţă să încercăm a-i şterge lacrimile de durere pentru Fiul Său pe care îl ţinem răstignit pe crucea păcatelor noastre. Noi, ce avem voia nevolnică, să ne rugăm credinţă osârduitoare Celei ce e Maică a rugăciunii prin care a dobândit e „voia împreună alergătoare cu puterea”; să dobândim, la rându-ne, voinţa cea bună de a face „voia lui Dumnezeu” cum spunem în Rugăciunea Împărătească. Şi de ne simţim, destul de adesea, subjugaţi de vremi să nu uităm că încercările (ispitele) şi primejdiile ne sunt date spre întărirea credinţei şi plinătatea iubirii desăvârşitoare. S-o rugăm pe Maica Preabună să ne aibă sub acoperământul său prefăcând slăbiciunile în putere făptuitoare a voii lui Dumnezeu. Să-i cerem cu plecăciune să fie mereu lângă noi şi cu noi pe drumul acestei vieţi pregătindu-ne a fi părtaşi neînseratei dăinuiri de dincolo de veac.

Întru comuniune duhovnicească să lucrăm fără şovăie sau tihnă, după puterile noastre poruncile lui Dumnezeu ca să putem rosti, împreună cu cei vrednici dinaintea noastră, ruga copleşită de tâlcuri a lui Sandu Tudor: „Bucură-te raiule dăruit cu toate ploile izbăvirii”.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online