La 20 septembrie 1866 se naste George Cosbuc la Hordou-Nasaud (astazi Cosbuc), al optulea din cei 12 copii ai preotului Sebastian si preotesei Maria Cosbuc. Veşnică să-i fie pomenirea!
Discurs de receptie rostit de d. Octavian Goga in sedinta Academiei Romane, la 30 mai 1920
Ce-a fost Cosbuc in evolutia noastra literara? Sa ne-o spuna el:
“Sunt suflet in sufletul neamului meu,
Si-i cant bucuria si-amarul.”
Octavian Goga : George Coşbuc
Octavian Goga
Zilele pe care le traim astazi sunt pline de emotii. Sub ochii nostri, de cativa ani, se tese istoria neamului, zvacnind palpitarile ei de fiecare clipa cu o puternica necunoscuta inca. Sunt generatii privilegiate in viata tuturor popoarelor, carora le este dat sa primeasca roadele unor indelungi acumulari de energii si in a caror fericire fulgeratoare se rasplatesc veacuri intregi de amaraciune. Noi suntem o asemenea generatie, pe care destinula cestui neam a daruit-o cu mainile amandoua, facand-o sa vada implinirea gandului urzit in suferinte de-o mie de ani…
Unitatea nationala de astazi este incoronarea unei opere de straduinti necurmate. Ea a venit ca o rezultanta a framantarilor de ieri, ca o consecinta logica a unui proces normal de evolutiune, un ultim acord intr-o zbucuiumata simfonie. Trecutul, din a carui elaborare continua s-a desprins aceasta stralucitoare izbanda tarzie, e intunecat si trist. Neamul nostru si-a rascumparat in curusl vremii existenta pe pretul unor jertfe si incordari mari. Dupa gloria proaspata de tinerete, incununata de razele legendei, vitregia sortii l-a faramitat sub diverse stapaniri straine, tot atatea pietre pe pieptul lui, care i-au oprit respiratia libera veacului de-a randul. Granitele, infipte in incheieturile acestui organism din copilarie, au durut ca niste piroane in carne si au fost mai primejdioase ca orice boala vremelnica, fiindca au stanjenit in permanenta cresterea unui trup viguros. Am trait perioade tulburi de apasare, sub loviturile lor ar fi putut usor sa intervina stingerea noastra. Totusi insa, cu rezistenta indarjita a sanatatilor robuste, masele romanesti de pretutindeni au pastrat, si in cele mai oropsite zile, instinctul sigur al unei inrudiri organice. Unitatea de suflet ni s-a mentinut astfel fara stirbire de-a lungul vremii. Ca la un lac cu adanciri mari, viforele au batut valurile de la suprafata si au patat adese oglinda lor; in albia de jos insa unda a ramas limpede si pura. Trebuia, pe langa aceasta fratietate a paturii populare, trebuia si constiinta unitatii de aspiratii, crezul care smulge gandul din amortire si-l fortifica, trambita fermecata menita sa rascoleasca energiile si sa le insiruie in linie de bataie, trebuia o sinteza a solidaritatii militante, un foc pururea treaz care arde pe culme vestind tuturora ca in vaile dimprejur lupta se tine inca. Acest fluid miraculos din care beau fortele creatoare ale tuturor oprimatilor a fost si la noi ca si in alte parti literatura.
S-a zis, cu drept cuvant, ca la inceputul oricarei miscari de libertate e o poezie, la inceputul tuturor biruitrelor mari ale revendicarilor nationale, un mare triumf literar. E un profund adevar in stirbire de-a lungul vremii. Ca la un lac cu adanciri mari, viforele au batut valurile de la suprafata si au patat adese oglinda lor; in albia de jos insa unda a ramas limpede si pura. Trebuia, pe langa aceasta fratietate a paturii populare, trebuia si constiinta unitatii de aspiratii, crezul care smulge gandul din amortire si-l fortifica, trambita fermecata menita sa rascoleasca energiile si sa le insiruie in linie de bataie, trebuia o sinteza a solidaritatii militante, un foc pururea treaz care arde pe culme vestind tuturora ca in vaile dimprejur lupta se tine inca. Acest fluid miraculos din care beau fortele creatoare ale tuturor oprimatilor a fost si la noi si in alte parti: literatura.
S-a zis, cu drept cuvant, ca la inceputul oricarei miscari de libertate e o poezie, la inceputul tuturor biruintelor mari ale revendicarilor nationale, un mare triumf literar. E un profund adevar in aceasta axioma curenta. Literatura a fost totdeauna o energie precursoare, in campul ei s-au adunat mai intai si au cerut cuvant puterile latente ale unui popor, indicand prin proportiile lor raza de intindere a maririlor viitoare. In acest schimb Iliada lui Homer a luminat inaintea Athenei lui Pericle, Gloria lui Dante s-a ridicat ca un stalp de foc inaintea stralucirii lui Lorenzo de Medicis, orizonturile nemarginite ale lui Shakespeare au avansat cuceririle coloniale ale Engliterei si astfel, urmand o oranduiala consacrata, nu este numai o intamplare ca Romania unita, Sire, reintregirea solului national sub sceptrul Maiestatii Voastre, nu s-a putut indeplini decat dupa ce gandul romanesc s-a zbatut in avanturile infrigurate, dupa ce poezia cu culmile ei eterne a savarsit logodna, dandu-ne de o parte geniul lui Eminescu, si de alta paginile nepieritoare ale lui Gheorghe Cosbuc.
Ardealul nostru, in acest zbucium istoric al neamului, a trait printr-un popor de tarani.
Vrajmasia stapanirilor straine, care-si pusesera ca tinta desfiintarea noastra, ne-a supus unei despoieri metodice vremuri indelungate. Clasa conducatoare ne-au absorbit-o elementele dominante, biserica a tanjit in umbra cu persecutii rusinoase, scoala nu ne-a impartasit cu binefaceril ei. Nu ne-a ramas decat atranul rob al gliei, sectuit de regimul “Aprobatelor si Compilatelor” sub principii Transillvaniei, aceasta misera plebs contribuens razletita prin satele de munte si de campie si devenita mai tarziu un rezervor de forte risipite, cand de dragul politicii din burgul de la Viena, cand de nazuintele recente ale imperialismului unguresc. Intr-o vreme cand cele doua principate dunarene, cu tot cortegiul de mizerii ale vasalitatii turcesti, aveau totusi o patura conducatoare de stat si un impuls de civilizatie proprie, in Ardeal romanismul nu traia decat in cadrul unei vieti patriarhale. Aceasta izolare a iobagimii noastre insa, veacuri de-a randul, s-a rpefacut intr-o cetate nepatrunsa a apararii nationale. Oropsitii plugari si ciobani s-au retransat in parasirea lor si, o mie de ani, pastrandu-si datinile, cantecele, superstitiile, torcand firele de argint ale legendelor din strabuni, infiorandu-se de tainele naturii care-i infasura in mrejele unui fermecator panteism, ei au trecut neatins din generatie in generatie patrimoniul sufletesc specific al rasei. In acest chip asperitatea sortii s-a transformat in supremul nostru scut, conservandu-se o puritate de sange intacta in toate nuantele ei si pazita de neajunsurile oricarui contact strain, ca un tezaur acoperit de ruine. Viforul vremii in Ardeal a trecut astfel, ca toate furtunile, batand culmile, frangand crestele copacilor, dar lasand nemiscate si in deplina lor podoaba firicele de iarba.
Asa ne-au ramas taranii, singura ratiune de existenta a neamului nostru, sub ocrotirea politica dusmana.
Din casutele lor, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, dupa inlaturarea intocmirilor feudale, au inceput sa se porneasca, pe ici pe colo, copii cu ichii limpezi tiviti in lacrimi, dusi sa invete carte in orasele din vecini. Cele cateva licee romanesti din Ardeal au devenit focarele umile ale unui inceput de cultura, in vreme ce molohul strain isi intindea de pretutindeni retelele otravite ca sa ne sugrume. Opera de deznationalizare a guvernelor din Budapesta s-a dezlantuit cu o continuitate programatica. Din toate partile pandea o cursa, un gand ostil, o primejdie pentru noi. Carturarul ardelean, cu framantarea lui de aproape un veac, cu truda de a-si mentine mostenire de acasa paralel cu preceptele civilizatiei primite prin prisma straina, cu lupta surda cu intreg aparatul puterii de stat, cu protestarile necontenite ale instinctelor seculare in plina revolta, – toate acestea constituie un capitol din cele mai triste din povestea noastra. Cati n-au ratacit pe acest calvar al luminii, gresind drumul si trezindu-se in tabara adversa, cati nu s-au oprit la calea jumatate, biete fapturi hibride, aparitii imutile in economia unui neam, si cati nu-si plimba astazi sub ochii nostri plagile sufletesti ale trecutului bolnav … Pe seama unui intelectual roman, taranimea ramanea deci si pe mai departe unicul azil in care trebuia sa se retraga dinaintea puhoiului ucigas. Nu era alta scpaare decat a-i smulge civilizatiei tot ce-si putea da si, incarcat de prada, scuturand praful din drum, a te intoarce din nou dupa zidul din batrani, a duce mai departe firul unei continuitati milenare s a simti respirand in jurul tau eternitatea. Taranimea deci, singura clasa constituita, cu larga ei armonie primitiva, era insasi afirmarea vietii noastre. Din sanul ei plecau unde de energie, solii calatoare care reveneau iarasi la matca, cu toata agoniseala lor. Tot ce cadea dincolo de raza acestui camp erau zbucniri razlete, valuri deplasate, aschii sarite departe de tulpina neamului.
Din aceasta taranime ardeleana a rasarit si cantecul ei, l-a impletit mai departe Gheorghe Cosbuc. Amintirea lui as dori s-o evoc in cuvinte pioase sub cupola Academiei Romane, unde mi-ati facut onoarea de a rasplati staruintele mele chemandu-ma la scaunul lui vaduvit.
In judetul Bistrita-Nasaud se gaseste satul Hordou, de cateva sute de fumuri. Case albe la paoal de deal, stranse in jurul unei bisericute cu turnul tuguiat, intre plopi; satenii toti romani, plugari, tematori de Dumnezeu, harnici, atosi, uscativi, cu lumina in ochi si cu sufletul muiat in basme. Sunt din neamul graniterilor, un fel de razesi paznici de hotare, care si-au semanat oasele pe toate campiile Europei sub pajura Habsburgilor. De pe vremea Mariei Tereza soarta lor s-a usurat si corvezile iobagiei au scazut in jurul lor. Satul Hordou e insa saracut si putintel. Cam la mijlocul lui este o casuta cu acoperisul de paie, cu umerii garbovi, cu gard de nuiele imprejurul ograzii scunde si cu gradinita in fata. Aici traia inca parintele Sebastian Cosbuc si preoteasa Maria acum o jumatate de veac. Ceaslovul insa si darul preotiei se adaposteau de vreo doua sute de ani sub tavanul de grinzi. Parintee Sebastian, ca si inaintasii lui, era preot de legea veche, chipul cunoascut al istoricului “popa romanesc”, asa cum la-m vazut pe prispa aproape cu totii in copilaria noastra, talcuitor de psaltire, indrumator al poporului si cel mai puternic stalp al vietii noastre in Ardeal.
Copilul lui e Gheorghe Cosbuc, nascut la 8/20 septembrie 1866. In mijlocul unui peisaj campenesc, deci in aer si lumina, au privit intaia oara imprejur ochii poetului. Tabloul acestei clipe, cu misterul lui, nu l-a mai paraist niciodata.
Zarile de farmec pline,
Stralucesc in luminis,
Zboara mierlele-n tufis…
Sunt primele randuri din Balade si idile, cine stie, un ecou intarziat al clipei cand i-a cazut pe frunte cea dintai raza in leaganul de la Hordou,, sunt sinteza operei lui Cosbuc.
A fost o copilarie senina la curtea parinteasca, alaturi de fratele sau Aurel, ramas taran si astazi in casuta din batrani. Atmosfera de liniste si impacare patriarhala. Copilul a invatat mai intai slovele la dascalul Tanasuca, ajutorul parintelui, cantaret de strana, care-l purta pe genunchi. A trecut apoi la scoala primara din vecini, in comuna Telciu, si de acolo la Nasaud, unde l-au trimis la invatatura. Liceul romanesc de acolo, sustinut de fondul vechi al graniterilor, a fost cel mai priincios cuib pe seama poetului adolescent. Lumea dimprejur era o continuare normala a vietii de acasa. Infatisarea rustica de la Hordou reinvia pe ulitele stramte cu casele taranesti din micul orasel infundat dupa colinele muntilor Bistritei. Era aceeasi lume, acelasi port si grai, un clt de romanism ferit de orice infiltratie straina. Cateva sute de elevi, copii de la tara veniti din toate partile, cu mancare in dasagi, aciuiti in gazda la cate-un gospodar din capul satului. Cosbuc ne-o spune undeva: “Doisprezece din patrusprezece cati urmau clasa a opta a liceului din Nasaud, eram baieti de tarani oieri si purtam caciuli si itari. Vacantele mi le petreceam prin paduri si prin munti, caci numai la scoala eram “domnisori”, iar acasa eram “tarani”. O calda infratire populara insemna acest liceu, privegheat de dascali crescuti pe vremea absolutismului austriac pe la universitatile germane, cunoscutii buni pedagogi ardeleni, nationalisti militanti, propagatori entuziasti ai descendentei noastre latine si oameni onesti in slujba lor. Sub conducerea acestora, la Nasaud staruia un spirit de indrazneala a revendicarilor noastre si societatea de lectura Virtus romana rediviva a elevilor, constituita in 1870, cu activitatea ei e o oglinda a nazuintelor literare de pe atunci.
Aici a inceput Cosbuc sa-si urzeasca cele dintai versuri. Daca ar fi ramas analfabet in “caciula si itari” totdeauna, s-ar fi ales din el un colacar la nunti, un mare mester anonim ca autorul Mioritei si suflarea lui de doc s-ar fi topit in flacara pururea primenita a folclorului nostru. Pe bancile liceului insa, impulsul constient al creatiunii l-a cercetat degraba si incurajat de profesorii intelegatori care i-au ghicit de cu buna vreme talentul, la 15 ani elevul de la Nasaud, scutit de studiile stiintifice si mai ales de matematici pentru care nu avea nicio tragere de inima – cum ne-o spune dnasul, fiindca era izgonita fantezia, – publica versuri in “Muza someseana”. Un actual profesor universitar din Cluj, distinsul filolog N. Draganu, a avut buna idee sa publice intr-o brosura o amununtita si interesanta dare de seama despre activitatea literara a elevului Cosbuc in liceul de la Nasaud, a carui societate de lectura l-a proclamat presedintele ei. In cartea acestei societati, intre anii 1882-1884, cand a luat bacalaureatul, s-a introdus un numar considerabil de versuri de ale lui. Sunt desigur strofe incepatoare, asperitati si nelamuriri destule, asa cum sunt insa, inspiratii din balade populare sau reminiscente din clasicii germani, franturi de intelecpune primitiva sau accente calde din imnul luminos al naturii pe care l-a cantat o viata intreaga, ele anunta pe cantaretul de mai tarziu.
Smulg cateva randuri din Tablou de seara:
Blanda raza
Lucitoare
Scanteiaza
Si-o culoare
Purpurie
Se arunca
Pe campie
Si pe lunca…
E poezia lui Cosbuc in scutece, un acord avansat din Noaptea de vara. Ceea ce se resimte insa limpede din indeletnicirile-i literare de pe atunci e indrumarea spre genul epic, pecetea de capetenie a artei lui. O lunga poveste in versuri, Pepelea din cenuse, voinicul care se bate cu zmeul si pleaca la “sorbul pamantului”, o apropiere de Praslea lui Ispirescu, indica jocul de ganduri si imahini care se tesea in jurul tanarului rapsod. Fire de taran, iubitoare de basm si pitoresc, cu imaginea fecunda si cu ochii infipti in nemarginire, Cosbuc s-a infasurat de la inceput in tortul argintat al mitului popular, care l0a fermecat mai intai ca un cantec de leagan si la urmarit mai tarziu ca o vasta problema de creatiune artistica. Toate l-au ajutat pe acest drum stropit cu pulbere de stele si cu aratarile visului fugar. Mai intai originea lui, vatra de la Hordou. In cenusa ei tremurau basme de vacuri spuse de oameni ai campului, instincte stravechi pastrate in savoarea lor originala intr-o caldare de munti, panteismul estetic al primitivilor cald si colorat, o itanica mostenire intarziata din lumea lui Homer, intr-un ascuns ungher traco-romanic. Era apoi educatia particulara, a carturarului ferit de toate aspectele framantarilor moderne, abstractiunea de esenta pura, fara zgomot si complicatii, prelungirea binefacatoare a unui basm. Toate aceste, brodandu-se pe un temperament de visator dezlegat de obezile realitatii, au dat nastere unei poezii impersonale, al carei fond se pierdea cu vechimea lui in negura vremii, dar era sustinut de mijloacele artistice noi si superioare.
Cosbuc, scapat de pe bancile liceului, trecand un an si jumatate pe la Universitatea din Clu, care l-a dezgustat cu atmosfera sa straina si respingatoare, s-a inchis in turnul lui vrajit si pe unde s-a dus a intins pretutindeni imparatia satului cu zvon campenesc si cu freamat de padure.
Intr-un avant capricios al tineretii infrigurate, intr-o tensiune de nervi si intr-o navala de sange la tample, tanarul de douazeci si cativa de ani, calator in tara basmelor, ducand cu el cine stie ce icoana “frumoasa ca un gand razlet”, ascultand un cantec care se ridica dinlauntru si era chemat de patima lui, s-a lasat prins in vrejurile norocului visat si s-a gandit la nunta. Fiorul rapsodului a cutremurat lumea intreaga pe unde a umblat mintrea lui in “patru margini de pamant”. Pe toti prietenii copulariei lui fermecate, pe toti stapanii imaginatiei populare i-a poftit la ospat. Si s-a intamplat o minune. S-a pornit sa alerge potop “din cat afund o mie de craimi ascund”, s-au urnit la glasul ciudatului vrajitor care a scormonit din meleagurile lor imparati, feti-logofeti, porniti din “nouazeci de tari”, craiese si “hinarari” si sfetnici, ca intr-un val imens de valtoare cosmica firea intreaga …
Si-au pornit barbosii regi
Si sfetnicii-nvechiti in legi
Si patruzeci de zile intregi
Au tot nuntit…
Feciorul popii din Hordou a facut o nunta cum n-a mai fost, balada nuntii taranesti: Nunta Zamfirei. Ca in Teogonia lui Hesiod, unse se fixeaza ierarhia zeilor Eladei, in poezia lui Cosbuc, cea mai stralucitoare creatiune epica a noastra, se reda cu o vigoare elementara si cu o diabolica alchimie a versului, cea mai veritabila incarnatie a mitului romanesc. Admirabilul poem a fost remarcat de Maiorescu si, retiparit, in “Convorbiri literare”, a consacrat gloria literara a poetului.
Pe atunci Ardealul se zbatea sub apasarea guvernarii intolerante de la Budapesta. Printre anii ’80 -’90 ai veacului trecut, spiritul lui Coloman Tisza inaugurand opera de magherizare, au inceput si protestarile noastre, dar viata publica a resimtit loviturile date. Atunci ni s-a infiltrat itrava educatiei unguresti, cu pustiirea ei, ale caror consecinte fatale, ca proiectiuni postume, se intrevad si astazi in unele divagatii de ale clasei noastre conducatoare. O atmosfera de temnita intelectuala s-a asternut peste provincia napastuita, spiritele libere se miscau greu sub tentaculele ei. Deasupra granitei insa patrunsese suflul dezraobitor al literaturii proaspete, care zvacneain cugetele primitoare si fermentul ei le fructifica. Eminescu, ca un botez de foc, atinsese sufletul carturarimii ardelene, scriitori de seama isi aruncau zilnic peste baionetele neputincioase de la Predealr eteaua fermecata a atator opere de arta, grabita si sigura se modela unitatea literara, iar Bucurestii devenise in constiinta tuturor capitala culturii noastre integrale. Se va gasi oare cineva care sa ridice valul de pe framanarea unui creier de artist din aceasta perioada zbuciumata si fecunda, cand din Ardealul incatusat, ca printr-o surda pravalire subterana, se porneau valuri de energie spre Reagtul fratilor liberi, si din avantul lor impetuos sa deprinda, inform si tulbure, dar maret si constient, preludiul stralucirilor viitoare? Pentru noi, soarele la Bucuresti rasare, acesta era in Ardeal dictonul curent care ne scapa ca un miracol de ravagiile Budapestei. Fireste, in acest vartej de patimi, Cosbuc, mai mult ca oricare altul, simtea chemarile de peste munti spre marele atelier al luminei noastre, de unde ispitele atator sperante il copleseau in fiecare zi. Plin de visuri si de armonii, zguduit in toate fibrele de cantecul mare al neamului, el a lasat in urma granita si a plecat la Bucuresti si pentru totdeauna…
De acum, o lume noua imprejmuie viata lui Gheorghe Cosbuc.
Dupa firidele cu muscata de la casuta din satul lui, dupa sburdalnica veselie copilareasca de la Nasaud si dupa planurile indraznete de boem visator de la redactia “Tribunei” din Sibiu, deodata valmasagul de oras mar,e cu zgomot de targ si de care, siraguri de oameni grabiti negoate, indiferenta, o valtoare atat de izbitoare si de necunoscuta. Desigur daca ar fi avut cat de putina suplete de targovet, cateva dispozitii de tranzitii cu imprejurarile, lucrul ar fi mers mai lesne…
Dar el venea ca un tip rezumativ al unei rase, n-avea concesii de facut, el proclamase atotputernicia satului de care gandurile nu i s-au dezlipit niciodata. Cosbuc era un inadaptabil. Darz, indaratnic, concentra in protestarea lui retinuta mandria graniterilor purtati prin atatea lupte. In clipele cele dintai a privit cu timiditate in jurul lui, cu oarecare nepasare apoi, si cu o linie de amaraciune la urma … In alergarea nepotolita a Capitalei cine sa-l fi ocrotit de pribeagul vanturator de rime, frate de cruce cu Pepelea din cenuse, dar atat de dezarmat in fata vietii? O sincera recunoastere a talentului la inceput, o strangere de mana – lumea e atat de grabita cu tinerii poeti – si in curand o slujba la minister, ajutor de inginer, daca nu ma insel, o razbunare postuma a matematicelor…
Dar si configuratia literara a anilor nouazeci era putin prielnica conceptiei lui Cosbuc. Geniul lui Eminescu isi proiecta pe toata intinderea lumina orbitoare. Poezia lui asemeni unui samum contropitor parjolise toata vegetatia literara dimprejur si deasupra altarelor cazute in ruine stralucea aureola care incununa fruntea bolnava a maestrului. O tristete vaga staruia peste tot, strofele lui Eminescu isi picurau in inimi plangerea lor in surdina, floarea albastra isi scutura petalele ofilite si o morbidete ostenita se raspandea in zare. Literatura intreaga primise un aspect de doliu, deceptionalismul devenise o maniera artistica la moda, si un aer de spital te prindea din vitrinele librariilor, pline de “file rupte” si de “foi vestede” … In descurajarea generala care navalise intelectualitatea romaneasca ca o extenuare subita poate, dupa sfortarea pripita a trecerii noastre de la starile patriarhale la civilizatia Occidentului, se afisau si multe dureri inchipuite, teorii de import de peste Prut, alaturi de atatea doctrine de circumstanta din fierberea fara ragaz a Parisului.
Toate acestea au contribuit si mai mult la izolarea lui Cosbuc. Din strigatul pestrit al bulevardelor, el se cerea in zvon de miristi si padure, iar impotriva tanguirii unanime care napadise literatura curenta se ridicau instinctele de sanatate robusta mostenite din muntii Bistritei. i cu zi se marea distanta dintre el si mediu, devenise un soliloc, un singuratic cu ochii rataciti in larg. Cand l-am vazut intaia oara – sunt vreo 20 de ani de atunci – strecurandu-se pe calea Grivitei, cu trupul lui uscativ, adus putin de spate, cu privirile putin pierdute sub palaria cu boruri largi, am simtit ca nu vede nimic din apropiere, n-aude nimic, ca inainteaza ca un iluminat cu fanatism spre o tinta care e undeva departe, foarte departe … Asa mi-l inchipui ca a fost de la inceput. Copilaria, amintirile, chipul de apostol al parintelui Sebastian, glumele de la Nasaud, mama de pe prispa, basmele cu Piparusi si Pricolici, toate au venit cu el, toate le ducea ca o nemarturisita povara pe umerii indoiti prea devreme. El le alinta in fiecare ceas, le oranduia, le netezea cu patima si cu delicatete, le infasura in dantelele lor usoare, le stropea cu plans si cu flori de busuioc, iar intr-o zi le-a adunat una langa alta, scumpeturi intr-o lada de zestre taraneasca, minunata, cu crestaturi si arabescuri inflorite si le-a zis: Balade si Idile.
Volumul lui Cosbuc, ca un proaspat vant de primavara patruns brusc in linistea obosita a unui iatac, a zguduit puternic nervii discordati dimprejur, a inviorat atmosfera, a deschis un orizont nou si a avut marele merit de a reintroduce principiul sanatatii in literatura noastra. Autorul baladelor si idilelor a descins din lumea basmelor, dar a facut popas in satul lui. Ne-a dat o luminoasa monografie poetica a satului romanesc. Fireste, el nu venea cu conceptia de intelectual chinuit a lui Eminescu, cu un sistem filosofic sau cu o doctrina sociala, menita sa-l faca analistul crud de fiecare clipa, nu era nici fericitul excursionist coborat din balconul caselor boieresti in mijlocul unei lunci, pentru care distanta topeste conturele, pipernicindu-le viata intrinseca si rezumand totul in nota decorativa, ca veselul Alecsandri. Daca poate fi vorba de o influenta straina, atunci clasicismul greco-roman si neoclasicismul german i-au imprumutat din mijloacele lor ca sa-si realizeze cu mai multa inlesnire opera intuitiei lui sigure si pricepute … Dar aceste inrudiri sunt si manifestarile organice ale genului epic, care e partea de capetenie a creatiunii lui. Cosbuc era inregistratorul obiectiv al satului, un miraculos seismograf al vietii de la tara in aspectele ei senine, idilice, cele mai potrivite cu temperamentul lui si de altfel cele mai apropiate de caracterul fundamental al poporului nostru. Din primul lui volum ca si din celelalte Fire de tort, Din ziarul unui Pierde-Vara si Cantece de Vitejie, mentinute toate in aceeasi inlantuire programatica, ca dintr-o subtila monografie, s-ar putea reconstitui psihologia unui sat in toate ipostazele ei. Zugravind acest microcosm, pars pro toto, poetul ne da insusi tabloul sintetic al neamului.
Cantarea lui se desfasura in imnul vast al naturii.
Pe seama lui Cosbuc insa, natura are o speciala semnificare. Ea nu e cadrul pentru un sentiment subiectiv, decorul care se ataseaza propriei framantari a autorului. Ea traieste, pentur sine, imens laboratoriu de suprema oranduire, in care mul e un element subordonat slujind o tinta a ei, asemeni unei stanci, unui copac sau unui fulger care despica vazduhul. Nimic din egocentrismul maladiv al liricii moderne, care in tremurul unei frunze nu vede decat radiatiunea unei dureri dinauntru. Poezia lui Cosbuc e o harfa eoliana, pe care natura canta in draga voie. E conceptia omului de la tara, in intimitate straveche cu cerul si pamantul, de aceea pulsatiile vii, multitudinea de senzatii, panteismul estetic care se revarsa din aceste pagini pline de miscare. Fiecare anotimp isi desface bogatiile prodigioase ce se risipesc sub ochii nostri, stropite cu pulbere de aur. E o incrucisare de forte ascunse, un urias erotism al firii, o mareata invalmaseala de energii active printre care omul apare ca un atom ce se pierde in infinit:
Priveam farade tinta-n sus
Intr-o salbateca splendoare,
Vedeam Ceahlaul la apus,
Departe-n zari albastre dus,
Un urias cu fruntea-n soare
De paza tarii noastre pus…
Si ca o taina calatoare
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Si n-avea aripi sa mai zboare,
Si tot vazduhul era plin
De cantece ciripitoare,
Privirile de farmec bete
Mi le-am intors catre pamant,
Si spicele jucau in vant
Ca-n hora dup-un vesel cant
Copilele cu blonde plete,
Cand salta largul lor vestmant.
Poetul privea “fara tinta”, zice el, dar tinta era privelistea insasi, stralucita apoteoza.
Astfel, pe o claviatura larga, cantecul naturii se impleteste rasunator. Peisaje, icoane razlete, detalii intime se insira intr-un caleidoscop pitoresc si delicat. Apropierea dintre om si natura ii face sa se confunde, minunile ei se personifica si iau infatisari de fiinte rustice, calde, sanatoase, rumene, comunicative. Seara e o fata, soarele e flacau, vantul holtei siret, vara femeie robusta, Prahova fecioara navalnica. Toate-si vorbesc, se agita, se harjonesc, isi spun pasul, isi striga durerea lor. Din cand in cand fasii de intuneric cad pe campul plin de soare, orizontul se intuneca, negurile se intretaie brusc, furtunile se incaiera si grindina aspra loveste pamantul din care tasnesc mugete infricosate … Orchestra unui vifor in codru, zbuciumul urias al adancurilor, stancile care se despica, apar cu o putere elementara zugravite plastic si lapidar ca in Cartea facerii, toate supuse unei vesnice si chibzuite rotiri in care astri, plangeri, sori, stele, purced dupa o tainica porunca de sus, caci …
-La Dumnezeu
Sunt toate cate sunt sa fie…
-Tu lauda mereu
Suflete, pe Domnul…
In aceasta hora nesfarsita a naturii se insiruie si oameni cu ochii limpezi, glumeti, cuviinciosi, iubitori de snoave, cucernici, rabdurii, stiutori de dreptul lor si turbati ca marea inviforata cand nedreptatea le-a umplut paharul. Sunt taranii nostri pe care Cosbuc, solul lor, ni-i arata intr-o lunga si variata apologie. Ei vin de la munca acasa haulind, cand carele scartaie si fumul iese alene din camin, ei iubesc, ei canta, ei se zbat, se duc la razboi si mor facand trei cruci, iar peste oasele lor creste iarba verde ca o binecuvantare de sus. E o oglinda senina a sufletului de la tara in aceste strofe vioaie, pe care criticii le vor dramui vor descifra din ele o erotica populara cu toata gama ei de simtire, vor cantari maiestria alcatuirilor epice de la povestirile sprintene taranesti pana la evocarile arhaice ale trecutului istoric, toate in cea mai romaneasca limba si cu o particulara prozodie, cu o structura de vers cand turnata in bronz, cad grava ca un dangat de clopot in ceasul mortii, cand usoara si fina ca un picurat de fluier pastoresc in pacea adormita a unei paduri, Credincios si neinduplecat cantaret al satului, el imbraca in haina, in obiceiurile, si in graiul lui scene smulse din negura veacurilor, file de cronici si pagini de istorie, pretutindeni cu o rara intuitie de artist, facand sa vorbeasca sufletul nostru, fie ca incaleca Stefanita Voda, fie ca de la Muselim Selo ranitul trimite carte acasa la ai sai. Mai mult: chiar si eroii din basme se imbraca taraneste, intelepciunea lor e a poporului, pana si ritualul mortuar pastreaza formele consacrate din vechime.
Fulger moare, e plans si ingropat taraneste:
Pe piept, colac de grau de-un an
Si-n loc de galben buzdugan
Faclii de ceara ti-au facut,
In dreapta cea fara temut,
Si-n mana care poarta scut,
Ti-au pus un ban.
Cu faclioara pe-unde treci
Dai zare negrelor poteci
In noaptea largului pustiu,
Iar banu-i vama peste rau,
Merinde ai colac de grau
Pe-un drum de veci.
Nu e nici o mirare ca, urmarind astfel un popor in toate cararile lui, el i-a dezlegat taine adanci si a prins pe alocuri adevaruri mari din insasi fiinta lui, dandu-ne poezii rezumative, cum e Doina, o cantare a cantarilor noastre de totdeauna.
Viata in acest timp, ca o perfida ursitoare din baladele lui, i-a luat pe rand macinisul energiilor zilnice. Cosbuc s-a risipit inainte. Munca lui lierara, tumultoasa la inceput, a urmat intr-o continuitate neintrerupta. A tradus Aeneida, l-a atras fluviul larg al lui Homer, cu splendorile lui intinse. A scris: POvestea unei coroane de otel si Razboiul nostru pentru neatarnare, talcuit pe intelesul tuturor. Spiritul militant, a inceput sa-si propage credintele la reviste, pe care le-a redactat alaturi cu altii. Literatura pe atunci aaprea ca un apostolat. Scriitorul credea in misiunea lui de reprezentant ales al unui neam, el se ivea pe arena de lupta de cate ori o mare problema preocupa multimea. Pleiada Caragiale -Delavrancea -Vlahuta, disparuta prea devreme dintre noi, intr-o nobila solidaritate rascolea valuri agitate in opinia publica, pastrand insa pe seama scrisului un respect religios, mentinand totdeauna scrupulele onestitatii artistice si prestigiul de atelier. Cosbuc se framanta alaturi de ei. Mi=a fost dat adese sa-l vad in casa lui Vlahuta, unde in vecinatatea panzelor lui Grigorescu se rosteau judecati si se infiripau planuri, se incrucisau ganduri si se comentau teorii, fie ca le rostea amfitrionul cu fraza lui sacadata de mester socotitor, fie ca, intr-o impletitura de fulgere, Caragiale isi azvarlea in fata noastra verva orbitoare. Cosbuc, cu buzele stranse indaratnic, in ochi cu o stralucire patimasa care ii lumina fruntea larga de filosof antic, vorbea rar si apasat. Ne audcea snoave din calatoriile lui de la tara, din nenumaratele rataciri cu trenul cu care pleca fara tinta, diseca incet o chestiune de filologie. Curand insa se cufunda in tacere, toata figura i se muia in melancolie si dadea pe ganduri. Abia dupa miezul noptii se scutura de apatia lui obisnuita, cuvantul ii era mai pripit, cltul gurii ii tresarea de un tic nervos si o fosforescenta stranie i se ivea in pupilele aprinse. Nu, atunci nu mai era modestul referendar de la minister, cu timiditatea stangace a sateanului desconcentrat. O deplina constiinta a propriei valori ii ridica fruntea si vorba lui se desfacea in fraze scurte, repezi, sententioase. Ne vorbea de cei din umbra satelor, de obida lor, de politicianii venali, de subprefecti nebuni, de suprema dreptate care se astepta acolo jos si de grozava judecata din urma. Mi se parea atunci ca din noaptea asupririi noastre seculare tasnesc accentele lui de revolta ca niste pumnale ascutite care se infig in carne. Atunci se mjea pe dinaintea ochilor caierul de foc din care se smulgeau “firele de tort” si doina lui, doina noastra, ne infiora in crestet:
Cand stii haiduci in codru
Te prinzi cu ei fartat,
Le-arati poteci ascunse
Pe stanci le asterni tu pat,
Cand pun picioru-n scara
Tii roibul lor de frau!
Grabit cand prind ei pusca
Scoti plumbii de la brau:
Iar cand ochesc cu hohot
Tu razi, cand plumbii moi
S-au dus de-a drept in pieptul
Spurcatului ciocoi.
Cosbuc n-a ramas pana la sfarsitul vietii sale numai un poet al idilelor de la tara. Literatura intreaga de altfel si-a dat tributul ei pentru infaptuirea revendicarilor populare. E un interesant fenome, cum intr-o vreme, cand conceptia politica dirigiuitoare din Romania moderna, parasind principiile democratiei ideologilor de la 1848, si-a stramutat punctul de gravitatiune la oras, avand ca ultim scop crearea repede, prin orice mijloace, a unei burghezii romanesti, intr-o vreme cand in mecanismul vietii de stat masele nu-si aveau greutatea lor, scriitorii si artistii nostri nu s-au despartit de taran si l-au urmat in toate nenorocirile lui. In deceniile din urma ale istoriei noastre contemporane literatura si arta s-au refugiat la tara si aproape singurul lor subiect a fost acest om al pamantului.
Este desigur, o inalta justificare pe seama lor, faptul ca mai tarziu constiinta obsteasca le-a verificat unanim intuitia si ca in bataia tunurilor, in zile de cumplita restriste, realitatea s-a desprins asa cum au vazut-o acei care manuind un penel, o dalta, ori un condei, au crezut in torentul energiilor populare. Este nu numai o confirmare a caracterului profetic pe care l-a avut totdeauna o opera de arta, este tarzia revenire si recunoastere a legitimitatii artistilor in afirmarea marilor adevaruri ale neamului.
Cosbuc, poate in mai mare marua decat oricare altul, a slujit aceasta idee. Pentru dansul dezrobirea satelor era mai mult decat o problema de ordin literar, era o convingere fanatica de luptator. In masura ce se departa de viata patriarhala, el, oraseanul deplasat, simtea si umbrele care falfaiau departe. Deodata cu perspectiva distantei a inceput sa inegistreze realitatea. Ca alungate de un duh rau se dadeau la o parte viziunile fermecate, fugeau ielele si glumele, ca sa-i apara inainte chipul stors de vlaga a muncitorului trudit, rezemat pe coarnele unui plug, care ara pentru altii:
Si galben, romane, ti-e steagul
Iar galbenul spune de voi,
De cei de la pluguri, taranii,
Voi galbeni de foame, sarmanii,
De boale purtate cu anii…
…
Si toata nadejdea-i la voi.
Cum sa nu se fi cutremurat de groaznica aratare, el, apologetul vrajilor idilice, smuls din feeria unui vis frumos si azvarlit in fata tabloului brutal de mizerie si neomenie?
Intrebari de constiinta l-au navalit, protestarea i-a zguduit toate fibrele, a fxat raspunderi, a pipait ranile, a scormonit raul cu intreaba otrava a lui si atunci, din demnitatea lui zbiciuita, din dragostea lui infrigurata pentru cei care l-au trimis in lume, ca un tipat deznadajduit, ca o trambita de alarma, ca un program de lupta s-a inchegat cantecul furtunos:
Voi ce-aveti ingropat aici?
Voi grau? Dar noi stramosi si tati,
Noi mame si surori si frati!
In laturi venetici!
Pamantul nostru-i scump si sfant
Caci el ni-i leagan si mormant;
Cu sange cald l-am aparat,
Si cate ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am varsat:
Noi vrem pamant!
Spre gloria poetului si spre binele tuturor, trambita sa auzit si o larga transformare a intervenit in structura tarii.
Pentru Cosbuc satisfactia a venit prea tarziu, el a concretizat insa cel dintai, intr-o superioara forma artistica, nevoia acestei transformari.
In vuietul orasului in care z-a zamislit euritmia versurilor sonore, el mai purta cu sine un fir ascuns, o neintrerupta chemare pasionata, puternica. Era dragostea de a lui, ramasi acasa, acolo, in infundatura de la Hordou, dorul de Nasaudul copilariei, cu graniterii si cu plopii, erau amintirile ce se dezlipeau din neguri si ii bateau la geam in nopti de insomnie. Ce crize, ce zbuciumari se vor fi dezlantuit in acest suflet delicat purtat in pribegie, ce valuri de indoieli il vor fi strabatut in saltul vertiginos care l-a dus de la dascalul Tanasuca pana la filosofia sanscrita si la tertinele lui Dante? De cate ori nu va fi privit inapoi, de cate ori nu l-a oprit in drum palpairea sangelui din vine, de cate ori nu l-au durut poverile misterioase din stramosi? In astfel de clipe, optimismul lui taranesc cadea infrant:
Mai traiesti si-ti merge bine
Vechi strajer nu m-ai uitat?
E de mult de cand n-am stat
Ulmule, sub tine.
Tot aici? Amar e gandul
Vesnic nemiscat sa stai:
Vezi de-atunci eu alergai
Lumile de-a randul!
Ce te miri? Eu vin,f artate,
Trist asa si linistit –
Sunt batran! M-au obosit
Caile-alergate.
Eu cantai si-n departare
Eu priveam razand pe lunci
Cum m-am cumitit de-atunci,
Rad asa de-arare!…
Cu cat se strangea mai tare cercul orasului imprejurul lui, cu atat mai des il cercetau vedeniile de demult ca o blanda mustrare uneori, ca o adiere calda si binefacatoare cateodata:
In vaduri ape repezi curg
Si vuiet dau in vale,
Iar plopi in umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Carari ce duc la moara,
Acolo mama, te zaresc
Pe tine intr-o cascioara.
Cosbuc se gandea acasa cu staruinta, cu patima. Nu numai ca nu era dezradacinatul care si-a ucis trecutul, dar isi scurgea viata de fiecare clipa din acest trecut, era o fire conservatoare, ale carei radaciuni erau mai puternice decat copacul insusi. El era rdeleanul nedesfacut de glia lui, desigur nu in sensul barbar si inoportun al unui regionalism miop, scos la suprafata uneori in zilele noastre de catre drumeti intarziati ai scolilor unguresti, pe care sunt sigur ca s-ar insarcina bucuros sa-i scuture si sa-i treaca prin botezul unitatii de suflet, asa cum a cantat-o el, dar ardelean prin stransa legatura cu toata comoara de simtire a acestui minunat colt de pamant. In interiorul lui de la Bucuresti, alaturi de o sotie devotata si de un copil admirabil, pe care-l iubea cu o dragoste fanatica de parinte, era o atmosfera de simplitate si cuviinta severa ca in vrednicele familii ale vechilor dascali ardeleni, podoaba intelectualitatii noastre de ieri. Ardealul l-a tulburat incontinuu, cu toate problemele lui culturale si politice. Le urmarea cu pricepere si devotament. La procesul Memorandului din Cluj, studentii de la Bucuresti au venit cu poezia lui In opressores raspandind foi volante miilor de asistenti, un patetic strigat al iredentei noastre:
Dumnezeu ni-e intr-ajutor,
Daca si el e de-al lor,
Nu-l mai vrem ocrotitor,
Ne infratim cu iadul!
Granita, Cosbuc n-o mai putea trece inapoi. Nu se prezentase la serviciul militar si conta ca dezertor din armata austriaca. Se ducea insa in fiecare vara la Predeal si cand il vedeam la Bucuresti, toamna, ne spunea cu un zambet obosit ca a fost pana la stalpul de frontiera si ca l-a alungat de acolo un jandarm cu pene de cocos. Ce furutni mute vor fi batut atunci in adancurile din care au tasnit accentele sombre de balada? Abia prin anii 1910, o amnestie colectiva i-a deschis poarta. Cu cel ditnai tren s-a dus la Nasaud si apoi, infrigurat, a luat centrele noastre de-a randul. Mi-aduc aminte la Sibiu, cand a calcat intai dupa 20 si cativa de ani, palid, bolnav, neurastenic, coplesit de amintirile tineretii, voluptatea revederii il durea. Se nimerise tocmai o serbare culturala, lumea dimprejur era adunata intr-o sala de conferinte. Mi-a cerut sa-l duc acolo, fara sa suflam un cuvant. L-am dus. S-a retras intr-un colt de balcon si s-a pitit sa nu-l vada nimeni. Privea cu un tremur de pleoape in toate partile, la taranii din Rasinari, la costumele de la Saliste, la ceata de preoti, brane albastre, brane rosii … O miscare s-a produs subit in sala … Cineva l-a recunoscut, lumea intreaga s-a ridicat in picioare sa-l vada, sa-l aclame. Deodata un glas de popa traganat a inceput cantecul si intr-o clipa femei, barbati, copii s-au asociat, a cantat toata lumea si canta si el plangand:
Pe umeri pletele-i curg rau,
Mladie ca un spic de grau
Atata mi-e de draga…
In inima lui Cosbuc, a zvacnit cu putere idealul implinirii hotarelor. In poezia lui Spada si corabii, dedicata A.S. principelui Carol, pe vremea cand mic mic copil il vedea jucandu-se in gradina castelului Peles, el intrevede sfarsitul luminos de epopee.
Cu glas de prooroc despica taina vremilor:
Si eu, si-acei, ce pe a vietii cale
De patru ori facuram drum mai lung
Decat al tau, mai pot spera s-ajung
Sa vad pe culmi izbanda vietii tale?
Tu cresti acum voinic, si Dumnezeu
De nu-i mahnit pe noi ca sa ne bata
Cu ce-a stiut mai aspru el vreodata
Sa bat-un neam, – vai, neam roman al meu,
De ce chiar tu sa ai o judecata
Asa de grea? – de nu-i mahnit pe noi,
Cu bine-ti va spori-ndelung si anii.
Cu brat voinic iti vei opri dusmanii
Si-n lupte vei conduce-ostasi eroi.
Visam si noi, visam de mult voinicul
Ursit sa scape-o fata de-mparat,
Cum Fat-Frumos ursit a fost s-o scape.
El iar o sa ridice-n neam furat
De-ai sai dusmani, si-aproape aruncat
Sub bulgarii-nmormantatoarei sape.
Veni-va el si peste munti si ape
Sumet va stapani in vest si-n est
In inima-mi o stiu, o stiu eu bine!
…
Si va veni si-un timp dorit,
Cand cele-nguste-si vor mari cuprinsul,
Cand cele ce-au fost jos vor fi-ntr-adinsul
Si nu ne va-ngradi-n puteri invinsul
Sirag de munti.
Minunea visului s-a implinit. Cosbuc insa si-a profetit si prabusirea lui, el n-a mai fost sa cante izbanda, balada cea din urma.
Viforul napraznic l-a frant langa groapa copilului lui, in zilele de umilinta, cand Bucurestii gemeau sub calcaiul invaziie dusmane si cand poetul ratacea ca un sceptru din “Infernul lui Dante”, cu ai carui fiori si-a incins ani indelungati tamplele carunte.
Ce-a fost Cosbuc in evolutia noastra literara? Sa ne-o spuna el:
Sunt suflet in sufletul neamului meu
Si-i cant bucuria si-amarul.
Noi stam smeriti in fata geniului creator al neamului, care si-a rascumparat cu jertfe actul de justitie de care s-a impartasit, si-acum, cand staruie inaintea noastra umbra lui Gheorghe Cosbuc, ii inchinam si ei cuvintele scrise pe mormantul forentin in biserica Santa Croce:
Onorate l’altissimo poeta!
Sursa: George Coşbuc. eu via Ziaristi Online
