Sfântul Mare Mucenic Gheorghe –

Mărturisitor neînfricat al lui Hristos, Biruitorul lumii

de Elena Solunca Moise

Ce fel de biruinţă este aceea a unui tânăr care a primit cu seninătate să moară pentru credinţa în Hristos?  Simplu, s-ar putea spune că a făcut-o murind morţii vremelnice pentru a intra pe porţile deschise ale luminii celei neînserate . Şi tot simplu, pentru că, pentru creştini, nu moartea are ultimul cuvânt pentru destinul omului, ci învierea şi pentru asta îl mărturisesc pe Hristos, Biruitorul acestei lumi care ne-a redat veşnicia din preaplinul iubirii Sale. El nu îndeamnă să părăsim lumea, ci să fim „în lume”, fără „a fi din lume”, sau altfel spus, „a da cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu”. A da, nu a sluji, pentru că omul nu poate sluji la doi domni odată: Lui Dumnezeu şi lui mamona. Unui asemenea ideal de viaţă i s-a închinat Sf. Mare Mucenic Gheorghe, acest „lucrător al pământului” care s-a făcut locuitor al raiului convertind contradicţia  care poate sfâşia într-o sublimă putere îndumnezeitoare.

De fel din Capadocia, descendent dint-o familie de nobili, respectată pentru viaţa sa creştină, Sf. Mucenic Gheorghe a rămas fără tată din copilărie. Maica sa l-a crescut singură în spiritul dreptei credinţe şi la vârsta cuvenită a ales să urmeze cariera militară în care s-a şi făcut remarcat pentru faptele sale de vitejie şi devotament. Era pe vremea lui Dioclețian, care uimit de faptele de vitejie ale tânărului Gheorghe l-a ridicat în grad, după care el însuşi l-a numit comite și  comandant de armată. Vremurile erau tulburi, Imperiul începuse a se destrăma și se căuta o credinţă care să  poată coaliza  societatea divizată şi aproape imposibil de condus. Este verificat că numai o credinţă poate armoniza interesele şi, prin unitatea care se poate construi pe ea,  se zideşte putere de rezistenţă unei comunităţi. Conştient de aceasta, împăratul Dioclețian  îşi pusese în gând să reînvie  unele  dintre cultele de odinioară, în special al lui Jupiter căruia i se închina. Aşa gândind el, vedea în creştini adevăraţi duşmani săi personali şi a pornit  împotriva lor o prigoană de coşmar. Şi-a dobândit o adevărată celebritate, tristă desigur,  prin promulgarea celor  patru edicte anticreștine cu înscrisul ”numele creștinilor să fie nimicit”, iniţiind ceea ce a rămas în istorie ca ”persecuția lui Dioclețian”.  Hotărârile împărăteşti prevedeau, între altele, dărâmarea locașurilor de cult, arderea cărților sfinte, și pedepsirea tuturor acelora care se împotriveau închinării la idoli. Nedreaptă în sine, hotărârea s-a întors împotriva lui, deoarece, paradoxal, curajul creştinilor care-şi mărturiseau credinţa a fost un îndemn convingător pentru  mulți păgâni să ceară botezul creștin. Întemeiat pe credință tare, pe iubire deplină și speranță neclintită, curajul lor a înfruntat fanatismul păgân încât, în ”Apologetica”, Tertulian scria că ”sângele creștinilor este o sămânță a creștinismului”. Viața și pilda mărturisirii lor pline de credință dârză au scris pagini de aur în istoria creştinismului. Spre binecuvântată pomenire, le-au fost închinate primele locașuri de cult numite ”martyria”.

Între acești mărturisitori, eroi ai dreptei credinţe, de o evlavie aparte se bucură Sf. Mucenic Gheorghe, numit şi purtătorul de biruinţă. Lui îi sunt închinate multe biserici din țara noastră și numele lui îl poartă numeroşi români  ca afirmare a identității lor de lucrători ai pământului pe care l-au sfinţit cu munca, rugăciunile stăruitoare şi  eroismul lor.  Militar fiind, Sf. Gheorghe s-a dovedit și un ocrotitor al armatei și Ștefan cel Mare i-a pus chipul pe steagurile de luptă, ieșind adesea biruitor. Și astăzi, viteazul Mucenic ocrotește forțele armate terestre.

Oștean  brav al dreptei credințe

Sfantul Gheorghe pe Steagul de Lupta al lui Stefan cel Mare si Sfant

Este uimitor cum acest tânăr şi-a arătat curajul, îngemănat cu înţelepciunea în dialogul pe care l-a purtat cu împăratul Diocleţian. Înfuriat la culme că tânărul ostaş, devotat credinţei sale, nu a dat ascultare ordinului său a ordonat unui supus să-l întrebe: ”Cine te-a învățat să vorbești cu atâta îndrăzneală? Răspunsul nu a întârziat şi a fost deschis şi categoric: ”Adevărul”. Până aici a înţeles tânărul să dea Cezarului exact ce i se cuvenea, urmând a da lui Dumnezeu ceea ce este  a lui Dumnezeu – viaţa pentru că Domnul ne-a dăruit-o dintr-un prea plin mereu împrospătat al iubirii Sale. Slujitor, ca tot „omul ce viază” a înţeles, deşi foarte tânăr, că nu poate sluji la doi stăpâni odată: lui Dumnezeu şi lui mamona. Cum îl dorea în armata sa, Dioclețian şi-a reconsiderat atitudinea  şi a încercat să-l aducă de partea sa prin promisiuni care de care mai îmbietoare. Zadarnic: rând pe rând, toate s-au au căzut  în faţa hotărârii tânărului care îşi vădea astfel frumuseţea sufletul aidoma cu aceea a chipului. E frumuseţea tainică a mărturisirii Adevărului care luminează chipul celui credincios de care şi întunericul fuge ca urmărit de propriul blestem. Epuizându-şi toate argumentele, împăratul a ordonat să fie dus în temniţă şi torturat într-un fel greu de imaginat chiar şi de fanii filmelor horror. Din timp în timp, chinurile erau oprite atât cât să poată fi momit cu alte promisiuni condiţionate de închinarea la idoli. Dar, o ştia încă David că „idolii oamenilor sunt aur şi argint, lucruri făcute de mâini omeneşti,… dar Domnul cerurile a făcut”. Tânărul Mucenic a suportat totul cu răbdare,  în tăcere, arătând că mai presus decât toate este credința în Dumnezeu, Cel Unul în treime. Şi cum să te supui unei puteri care astăzi este şi mâine nu, atunci când te-ai făcut slujitor al Adevărului, singurul care te face liber? Cum să te închini vremelnicei puteri, când Hristos e Biruitor al lumii, al lumii celei plină de păcat aducător de moarte. La un moment dat, s-a crezut că a murit spre marea bucurie a împăratului prigonitor.  Bucuria a fost doar de o clipă şi când i-au dezlegat rănile, ca prin minune, Sf. Gheorghe erau vindecate şi nu mai era nicio urmă a lor.  Credinţa i-a dat putere să învingă durerea şi să se vindece, cum tot credinţa i-a dat puterea să învie un mort spre uluirea tuturor privitorilor. Văzând toate acestea, mulţi dintre cei de faţă au cerut  să fie botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh;, de necrezut, între ei era şi vrăjitorul Anastasie. Ajuns la capătul puterii sale de îndurare, împăratul a poruncit să-i fie tăiat capul. În noaptea premergătoare execuției, pe când Sf. Gheorghe se ruga, l-a văzut pe Domnul care, încurajându-l, i-a spus că va primi cununa muceniciei.

În ziua execuţiei, Diocleţian şi-a mai folosit abilitatea perfidă de a-l aduce de partea sa pe Sf. Gheorghe. Înfruntarea a fost necruţătoare căci tânărul Mucenic s-a îndreptat hotărât spre templul lui Apollo, s-a rugat şi – minune!-  toate statuile zeilor au căzut ca nişte marionete uitate de mânuitor. Martoră fiind la toate, împărăteasa Alexandra a prins curaj şi-a mărturisit credinţa creştină şi îndreptându-se către locul execuţiei s-a rugat cu toată puterea: „Dumnezeule a lui Gheorghe, ajută-mă că Tu eşti atotputernic.” Ieşindu-şi din fire, împăratul, a poruncit ca Sf. Gheorghe să fie decapitat, pedeapsă dată şi pentru soţia sa. Cu seninătate, Sf. Gheorghe s-a îndreptat spre locul osândei, şi-a plecat capul  a rugăciune către Tatăl Ceresc apoi şi-a dat sufletul în mâinile Celui de la care l-am primit. Pe împărăteasa Alexandra, Bunul Dumnezeu a chemat-o la Sine înainte ca torţionarii să-şi facă datoria lor criminală.  Îndată a început şirul minunilor care continuă şi acum ceea ce a făcut ca în memoria poporului să fie ca un „purtător de biruinţă”. Nu orice fel de biruinţă, ci aceea la care se ajunge urmând lui Hristos care şi azi ne spune: „În lume, necazuri veţi avea. Dar, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”. Prin Sf. Mare Mucenic Gheorghe, pământul  şi-a dobândit biruinţa sfinţeniei prin ascultarea lucrătoare a lui Dumnezeu.

A da lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu

Mormântul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Lida. Foto: Doxologia

Rugându-ne la Sf. Gheorghe înțelegem, între altele, că drumul spre biruință este unul al măsurii ca  bine cumpănind mersul vremurilor să ”dăm cezarului cele ce sunt ale cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Ostaș și demnitar, bogat și chipeș, Marele Mucenic și-a făcut datoria în mod strălucit, binemeritându-și cinstea care i s-a dat ca și rangul social. Ar fi putut, lesne, să obțină mai mult, dar a știut adevărata măsură, pe care nu este îngăduit să o depășești, fără a-ți răpi singur veșnicia – credința în Hristos, Mântuitorul, care l-a a eliberat pe om de veșnicia morții și i-a dăruit veșnicia vieții. Încredințează Sf. Ev. Ioan: ”Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, pentru ca cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică”.  Am spune că astăzi e mai ușor să ne mărturisim credința, care aproape că se înțelege de la sine, dacă am uita de necesara disociere dintre „a te numi creștin” și a ”fi creștin”, între ritualismul sterp cam zgomotos, doritor de străluciri false,  și viața tainică de pocăință, milostenie și rugăciune. ”Prigonirile” de azi, , dacă le-am putea  numi astfel, sunt mai rafinate, mai viclene, mai amăgitoare pe măsura fiecăruia și a tuturor. Nu odată perfide, ele ne îndepărtează de drumul dreptei credințe lăsând a înțelege că  o urmăm, în fapt înrobindu-ne ”clipei”,  făcând a uita de cele care sunt cu adevărat ale lui Dumnezeu. Sf. Mare Mucenic Gheorghe ne e alături, înţelept sfătuitor şi apărător  de nebiruit când îl chemăm.

În icoanele ce împodobesc bisericile, casele și sufletele noastre, Sf. Gheorghe este înfățișat cel mai adesea ucigând un balaur, simbol ce adună în el aproape întreg răul ce vine din lume. Ostașii creștini,avându-l mereu înainte, s-au avântat în lupta împotriva balaurului vremii, a păgânilor sfințind pământul țării. Sigur, mucenicia este unul dintre roadele credinței, o culme spre care suntem împinși în vremuri de restriște, când este evidentă alegerea între Dumnezeu sau mamona. Dar până acolo,  Marele Mucenic arată cum anume să lucrăm pământul din care suntem  alcătuiți ca să rodească în virtuțile creștine, dătătoare de pace, liniște și bună sporire în tot lucrul folositor dobândirii unui loc în lumina cea fără înserare a iubirii lui Dumnezeu. Așa înțelegem rostul bogatelor tradiții  legate de Sf. Gheorghe care au preluat, deloc la întâmplare,  elemente precreștine de la truditorii pământului dintotdeauna.  Toate mărturisesc un etos deschis luminii și bunei rodiri, un mod de a fi în lume împlinit prin credința creștină mărturisită în fapte fără de care ar fi moartă. Se credea, bunăoară, că  Sf. Gheorghe  începe primăvara, fiindcă ”bate cu biciușca de foc, pădurea s-o înfrunzească, adună și scutură norii” şi ocrotește animalele, prevestind împliniri viitoare.

Astăzi se vorbeşte foarte mult despre lipsa de ideal şi nevoia de modele.  Ideal avem în Hristos, Cel care îndeamnă: „Fiţi desăvârşiţi cum tatăl vostru Cel ceresc, desăvârşit este.” Modele aşijderea, în fiecare dintre sfinţi care ne ocrotesc trecerea zilelor şi care arată cum iubirea lui Dumnezeu creşte în nemărginire cu fiacre dintre cei care se leapădă de sine, îşi ia propria cruce şi urmează lui Hristos. Între ei, Sf. Mare Mucenic Gheorghe pe care suntem datori a-l cinsti căutând a ne asemăna în biruinţa asupra zilelor „care rele sunt”.  Era chipeş şi bogat, avea în faţă o carieră demnă de invidiat dar, vorba Eclesiastului, a văzut deşertăciunea lor şi mai  mult, cum să se sustragă ei, urmând pe Hristos, „Biruitorul lumii”.

La ceas de sărbătoare să sădim în inimă, locașul transcendenței, credinţa înfăptuitoare că totul ne este dăruit spre a sfinți pământul din care suntem făcuţi şi în care ne vom duce,  lucrând neabătut voia cea bună și îndelung răbdătoare a lui Dumnezeu. Astfel, putem face din dăruirea de sine întâiul pas spre dăinuire unde se aud şoaptele de lumină ale veşniciei

Sursa: Ziaristi Online