Foto: Jurnalul National

Jurnalul lui Ștefan Andrei din închisoare în perioada 18 XI 1990 – 11 XII 1991, reprodus de Ion Cristoiu în EvZ:

” (…) În aproape toate întâlnirile cu N. Ceauşescu de la Yalta, în convorbirile mele cu Gromîko şi anterior cu Katuşev (secretar al C.C. al P.C.U.S. pentru relaţiile U.R.S.S. cu ţările socialiste), conducerea sovietică manifesta o nervozitate, o sensibilitate şi o irascibilitate bolnăvicioasă faţă de orice referire în publicaţii româneşti la Basarabia şi chiar faţă de publicarea la noi în ţară a hărţii României dintre cele două războaie mondiale, ca şi faţă de modul cum se prezenta momentul 1812 şi „ultimatumul“ (sovieticii dezavuau folosirea acestui cuvânt) din iunie 1940. Sovieticii erau nemulţumiţi chiar şi de lucrările care îl menţionau pe Constantin Stere (apreciat de Moscova drept antisovietic) şi vedeau negru în faţa ochilor când în lucrările româneşti se evoca Hotărârea Sfatului Ţării din martie 1918. N. Ceauşescu, dimpotrivă, sublinia că numai atunci au fost consultaţi basarabenii cu privire la soarta şi viitorul Basarabiei, pentru că la 1812, în cadrul Păcii de la Bucureşti, turcii nu aveau dreptul să cedeze Basarabia („… cedând ceea ce n-aveau dreptul să cedeze“, cum a arătat chiarKarl Marx), iar în 1940 Basarabia a trecut în componenţa U.R.S.S. pe baza unui ultimatum izvorât din Acordul Molotov – Ribbentrop (am văzut o carte de propagandă scoasă atunci de sovietici, motivând trecerea Basarabiei la U.S., carte în care era şi o fotografie cu o tânără având în mână un buletin de identitate şi spunând versurile lui Maiakovski: „Sunt mândră că sunt cetăţeană a Uniunii Sovietice“). După Al Doilea Război Mondial, soarta Basarabiei s-a hotărât tot fără consultarea basarabenilor.

Sovieticii făceau aluzii ameninţătoare în legătură cu referirile la Basarabia, care nu le conveneau, subliniind că asemenea manifestări naţionaliste stimulează revendicările teritoriale şi pun „gaz pe foc“ în Republica Moldova, contravin Tratatului de pace, colaborare şi prietenie dintre România şi Uniunea Sovietică, din februarie 1948, violează Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, semnat în 1975 la Helsinki de şefii de state şi guverne europene.

Ceauşescu respingea ferm aceste afirmaţii ale părţii sovietice şi spunea că în această problemă este ca în dragoste: „Este nevoie de doi!“ Ca atare, la afirmaţiile nejuste ale istoricilor sovietici, istoricii români răspund pe bază de argumente istorice, plecând de la fapte reale, de la adevăr.

Cunoşteam deci motivele din cauza cărora Ceauşescu tergiversa difuzarea Ediţiei Maiorescu a volumului „Poesii“ al lui Mihai Eminescu. La începutul verii lui 1989, am procurat de la Nicolae Chilie, corespondentul Agerpres la Moscova, un exemplar al unei reviste editate de scriitorii basarabeni, cu grafie latină şi tipărită într-una din cele trei republici baltice (exact nu mai ştiu în care). Pe prima pagină – poezia „Doină“. I-am prezentat această revistă lui N. Ceauşescu şi i-am argumentat că acum, când basarabenii au dovedit acest splendid curaj, putem difuza şi noi Ediţia Maiorescu. Ceauşescu n-a comentat. Dar după puţin timp, a dat drum liber publicării „Doinei“, iar în mesajul adresat participanţilor la adunarea consacrată centenarului morţii lui Mihai Eminescu a ţinut să le amintească celor care şi-ar fi vândut sufletul „diavolului străinătăţii“ câteva versuri eminesciene:

„Cine-au îndrăgit străinii

Mâncă-i-ar inima cânii,

Mânca-i-ar casa pustia

Şi neamul nemernicia!“

Deoarece scriitorii basarabeni evocau ca precursori moldoveni pe Alecu Russo, Hasdeu, Creangă, Eminescu şi alţii, secţia de propagandă a C.C. a propus să se ia pozitie faţă de încercarea de a „moldoveniza“ scriitori români. Ceauşescu considera că, dimpotrivă, acest fapt este pozitiv, deoarece „moldovenii“, pe bună dreptate, ca români, se regăsesc şi se consideră urmaşi ai scriitorilor Moldovei, şi deci ai României. (…)”

Extrase dintr-un volum în curs de apariţie la Editura “Orizonturi”

Sursa: Ion Cristoiu via Ziaristi Online