Motto Ziaristi Online: “Am fost si io la festival, la Enescu. Dom`le, as avea niste propuneri pentru ca sa se imbunatateasca treaba. Bilete sa se dea pe patru categorii; fraierii care nu se uita la telefon, in fata. Aia care folosesc telefonul des.,pe la mijloc. Aia cu tableta si laptopuri, in spate, ca se misca mai greu. Ultima categorie, sa se faca niste custi de sticla, sa vorbeasca acolo lumea in voie, sa nu sopteasca pe sub scaun.
In alta ordine de idei, m-am uitat hipnotizat la imaginea lui Enescu de pe scena, strajuita in dreapta de un cacat, sau de o inghetzata de cacao fleshcaita, si in stanga de niste jeturi de ceva tot cacaniu.
Designul romanesc a dat inca o lovitura capitalismului aflat in ultima stare de descompunere si arata lumii o superba introspectie in traducerea plastica a notelor muzicale adiacente unei stari izvorata din efluviul nemarginit al creatiei umane, care se manifesta nestavilit si la veceu.” – Dinu Lazar
„Concertgebouw” a reînviat comunismul
Celebra Royal Concertgebouw Orchestra din Amsterdam, considerată cea mai bună din lume, a încheiat Festivalul “Enescu”, ediţia XXII. A oferit la Sala Mare a Palatului două concerte.
În prima seară, am stat lângă un domn în vârstă, voinicos, scund, care mi-a spus că a fost ambasadorul Olandei la Bucureşti în perioada 1989 – 1993 şi că aici, unde ne aflam noi acum, a fost Sala Congreselor, aşa e cunoscută, unde aveau loc Congresele PCR şi unde Ceauşescu îşi lansa tezele revoluţionare. L-a cunoscut pe Ceauşescu, în ianuarie 1989, când şi-a prezentat scrisorile de acreditare.
Erau în sală foarte mulţi invitaţi olandezi, mulţi oficiali, care stăteau în loja lui Ceauşescu, fiindcă, înainte de concert, a urcat pe scenă ministrul de externe al Olandei, Bert Koenders, care a vorbit despre vechea prietenie româno-olandeză, care se continuă şi azi, iar muzica e cea mai bună cale de cunoaştere, de speranţă.
Toate bune şi frumoase, dar ce ne-a prezentat Concertgebouw au fost două piese care nu ne îndeamnă nici la cunoaştere, nici la speranţă, uitând parcă dictonul Sine scientia ars nihil est (“Fără cunoaştere, arta nu este nimic”). Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră de Béla Bartók este model de zbucium, de tensiuni demonice, aşa cum îmi spunea şi fostul ambasador. El este inspirat dintr-o dramă personală a autorului, exprimă nefericirea sa la părăsirea iubitei, la respingerea cadoului muzical, ceea ce l-a făcut pe compozitorul maghiar să-şi retragă definitiv partitura, care s-a cântat abia după moartea sa şi a iubitei lui. Această dramă este redată sfâşietor, cu accente de furie oarbă. Totul e un suspin al deziluziei, al dezolării, o chemare întunecată.
Frumoasă în acest concert a fost doar violonista, olandeza Janine Jansen, îmbrăcată într-o elegantă rochie lungă, de culoare verde, care cânta în draci, zbătându-se din toţi porii trupului ei longilin, ca şi dirijorul Andris Nelsons, care pur şi simplu sărea pe pupitru, făcea nişte mişcări acrobatice, la limita pericolului. De altfel, el are şi un stil de dirijat neobişnuit, mereu stă cocârjat, aplecat spre orchestră, de parcă ar sta pe vine. E o poziţie care îl face să fie mai aproape de instrumentişti cu câţiva centimetri, să controleze absolut toate mişcările lor? La fel controla şi Petrenko Filarmonica din Liverpool, însă el avea o poziţie verticală, elegantă, olimpiană, cum îi stă bine unui dirijor. Dar Andris Nelsons, tot un leton, ca şi dirijorul principal al orchestrei, Mariss Jonsons, reprezenta ideal ceea ce cânta, această muzică drăcească, din bolgiile danteşti.
De mult ori am citit despre aberaţia apropierii dintre muzica lui Enescu şi Bartók. Dar e o diferenţă ca de la cer la pământ. Deşi născut în România, la Sânnicolau Mare, în acelaşi an cu George Enescu, 1881, Bartók scurmă în rărunchi, e numai demonism, totul ca în subteranele unei conspiraţii, pe când Enescu are distanţarea necesară spre a cuprinde orizontul. Faţă în faţă întunericul şi lumina, încruntarea şi seninătatea. E ca şi diferenţa dintre Ungaria şi România. Însă în concertul respectiv a lipsit opoziţia, adică lumina.
Dar suprema aberaţie a fost după pauză, când Concertgebouw a avut în program Simfonia nr. 7 în Do major de Şostakovici, supranumită “a Leningradului”. Ea a fost scrisă în timpul asediului nazist asupra oraşului de pe Neva. A devenit simbolul deşteptării Rusei sovietelor, al rezistenţei în faţa armatei lui Hitler. Vă daţi seama cu ce au venit să ne cucerească olandezii?! De ce nu au venit cu “Olandezul zburător” sau cu un compozitor de-al lor, olandez, să ascultăm şi noi ce are să ne spună “ţara lalelelor” “prietenă”?
Încă nu mi-a fost dat să ascult şi să văd o asemenea perfecţiune, un atâta efort gigantesc depus pentru a reda marşurile comuniste, triumfaliste, interminabile, compuse cu atâta iscusinţă revoluţionară de compozitorul sovietic Dmitri Şostakovici! E cea mai lungă dintre cele 15 simfonii scrise de el. Durează 75 de minute. Cele patru părţi ale simfoniei au titlurile: Războiul, Reminiscenţe, Întinderea Rusiei, Victoria. După trecerea războiului însă, Şosakovici a reunţat la aceste titluri, nici tema “invaziei” hitleriste, care creşte ameninţător, ce simbolizează tancurile Wehrmacht-ului, nu i-a mai plăcut lui Stalin. Şostakovici, el însuşi victimă a stalinismului, şi-a schimbat cu uşurinţă mesajul. Dar oricât geniu a avut „gaspadin Dmitri”, nu a putut evita compromisurile. Simfoniile sale sunt pline de clişee, dominante fiind marşurile, apoi trecerile la şoapte, ca şi cum, după ce mujicul defilează pe stadion, intră în casă şi şuşoteşte cu Maşa lui sau tace împietrit, când vede că nu are nimic pe masă. Mai există un clişeu inevitabil, sugerând caricaturalul, sarcasmul, cu trimitere la lumea care a pierdut, a burgheziei sau aristocraţiei învinse.
În acei ani belicoşi însă, învingătorul era egal în crimă cu agresorul. Tezismul şi tonul lozincard sunt mascate de note lirice şi, la fel ca în Simfonia nr. 5, victoria este schimonosită, mimată, cum declarase ulterior Şostakovici în Memoriile sale. Evident, totul este echivoc, deşi fineţea orchestrei din Amsterdam căuta să catifeleze inutilitatea sacrificiului. Semnificativ este şi faptul că în 1948, zbirul Jdanov l-a exclus pe Şostakovici din viaţa muzicală, împreună cu Prokofiev şi Haciaturian, acuzându-i de “formalism”.
O epocă a marilor compromisuri, însă în Sala Congreselor nimeni nu citise Memoriile lui Şostakovici, toţi au receptat numai victoria sovietelor interpretată magnific de Concertgebouw. Încă mai răsunau ecourile Simfoniei nr. 5, cântată zilele trecute de o orchestră bavareză, plină şi ea de mărşăluiri soldăţeşti. Acum însă aceste marşuri erau minuţios pregătite de un fel de linişte care anunţă furtuna. Orchestra olandeză, fondată în 1888, este renumită pentru delicateţea sonoră, pentru sunetul “catifelat” al instrumentelor de coarde şi cel “auriu” al celor de suflat. Şi furtuna a venit. Cu potop cu tot! Triumfalismul era atât de puternic, marcat de părţile şoptite, ca de cavou (nimeni nu i-o fi spus lui Nelsons cum se aud aici fineţurile?!) încât a sculat şi morţii din groapă, adică a reînviat comunismul şi pe reprezentanţii săi din Sala Congreselor. Dovadă că la sfârşitul super-triumfalist al simfoniei, spectatorii s-au ridicat în picioare şi au ovaţionat! Parcă e pe vremea lui Ceauşescu, mi-a şoptit ironic, din colţul gurii, şi domnul ex-ambasador al Olandei la Bucureşti. Da, fiindcă majoritatea spectatorilor erau în vârstă, cu părul alb, adică au apucat aceste manifestări comuniste, mulţi au fost cu siguranţă aplaudacii lor!
*
În seara următoare, care a încheiat propriu-zis Festivalul, Concertgebouw Orchestra a mai venit de acasă, cântând piese mai senine, ale celor doi mari prieteni, Enescu şi Ravel, deşi a avut în program şi un Brahms, Simfonia nr. 2 în Re major op. 73, dar şi aceasta simfonie e tot senină, multicoloră, inspirată de natură, de o vacanţă a compozitorului în Alpii austrieci, fiind supranumită Pastorala, în consens cu Pastorala beethoveniană. Lirismul şi spiritul ludic domină această simfonie. Nu lipsesc însă accentele brahmsiene tipice, care sunt departe de a predispune la meditaţie şi visare.
Dar a venit Enescu cu Rapsodia nr. 2, care se află în noi, însă gândul că ne redă optimismul nativ, că va face să ne simţim din nou rădăcinile, cu sonurile luminoase ale jocului, ale spiritului, s-a năruit când am auzit cum marea, celebra Concertgebouw Orchestra a cântat-o. Mai bine o cânta Filarmonica din Iaşi, mi-a spus o doamnă de alături, reporter la radio, pe nume Daniela Vlad. Dar numai orchestra din Iaşi? De cea din Cluj ce spuneţi? Sau din Timişoara, Craiova şi alte oraşe unde există orchestre simfonice. Dar la această ediţie, nici una dintre orchestrele din ţară nu a fost invitată la Festival! Ce decepţie!
Sigur, se poate da vina pe Sala Palatului, pe o acustică nenorocită. Dar aţi văzut cum a cântat Orchestra Naţională de Tineret, condusă de Kristjan Järvi, Rapsodia nr. 1! Deci se poate! Şi am arătat cum a procedat Järvi. Dar distinsul saltimbanc Andris Nelsons a fuşerit-o, a scăldat-o cu plecăciunile sale de parcă ar fi cântat-o la ferăstrău!
Mult mai elaborată decât prima, a doua Rapsodie este emblematică, are pecete de imn naţional, de reper melodic pur românesc. Prima rapsodie a fost scrisă la Sinaia, iar a doua la Paris, dar are în ea imprimată, prin ample mişcări vălurite, nostalgia pentru plaiurile natale. Mult mai epică decât prima, Rapsodia a doua are o natură mitică, evocând istoria, dar aducând în simfonismul ei solemn, folclorul românesc, cu piese cunoscute, ca Sârba lui Pompieru, melodii ca Bâr oiţă de la munte şi Pe o stâncă neagră. Fantastic este şi momentul când flautul intonează iureşul Ciocârliei. Dincolo de aceste influenţe folclorice şi lăutăreşti, atmosfera generală imprimă o stare de gravitate, tipică problemelor de conştiinţă. Lucrarea se termină în glasul tot mai stins al flautului, care aşterne o stare de linişte isihastă, cu adevărat divină, eliberatoare.
Nimic din toate aceste nu am receptat la audiţia oferită de orchestra din Amsterdam. Parcă partitura a fost citită prima oară. O ruşine!
Şi s-a văzut deosebirea, când Nelsons şi orchestra s-au ambalat să cânte ultima piesă din Festival, Suita nr. 2 din baletul Daphnis şi Chloé, foarte pătimaş, dezinvolt, ca să redea speranţa şi optimismul în stilul impresionist cu care ne-a delectat această orchestră şi la ediţia 2009 a Festivalului, când a cântat numai şlagăre simfonice.
Evident, muzica de balet are o natură vizuală, fiind comandată compozitorului de celebrul coregraf Serge Diaghilev. Suita lui Ravel e ca o ilustrare a unor tablouri impresioniste, pictate de Monet şi Manet. Totul este învăluit în lumină şi căldură, într-o aură de mister ceresc, aureolând idila celor doi păstori, Daphnis şi Chloé, uniţi sub vraja zeului Pan, transformând iubirea lor în simbolul purităţii primordiale. Starea de graţie se îmbină cu elemente vitaliste, cu patosul din Bolero-ul ravelian.
Parcă am uitat de triumfalismul sovietelor din seara precedentă. Parcă. Dar vorba poporului:
Parcă şi cu dacă
Au căzut din barcă.
Cu acest concert, s-a încheiat un nou maraton muzical, ediţia XXII a Festivalului “Enescu”, care a avut de toate, bune şi mai puţin bune. O concluzie personală este necesară. Va fi ca un semnal de alarmă, sper de folos pentru următoarea ediţie a Festivalului.
Grid Modorcea
Sursa: Ziaristi Online
