Demoni si ingeri la Rares Bogdan in studio: Alexandru Florian si Doamna Mariuca Vulcanescu de ZiaristiOnlineTV
Dna Mariuca Vulcanescu – Foto Victor Roncea
După pseudo-dezbaterea de la Realitatea TV pe tema “legii anti-legionare” (video aici), întrebată fiind de reporterul Ziaristi Online ce părere i-a făcut Alexandru Florian, directorul de la “Elie Wiesel”, doamna Mariuca Vulcănescu a dat un răspuns stupefiant pentru omul obişnuit, dar pe măsura învăţăturii lăsate de tatăl său, filosoful-martir Mircea Vulcănescu, pe patul de moarte. “Vaaai, ce milă îmi e de el!”, a spus doamna Măriuca Vulcănescu, continuând: “Trebuie să ne rugăm mult pentru el ca să fie şi el, bietul, primit de Dumnezeu”. No comment. Iată mai jos şi opiniile unui al doilea participant, silit să fie izolat într-o debara în urma unei crize de xenofobie a lui Alexandru Florian. (V.R.)
Reflecţii din „izolatorul” Realitatea TV
de Florin DOBRESCU
La Realitatea TVA am acceptat umilinţa de a fi izolat într-un studio mic, unde am stat singur aproape patru ceasuri, doar pentru a putea mărturisi, pe un post TV de mare audienţă, chiar câteva minute, eroismul şi sacrificiile celor ce au luptat în rezistenţa anticomunistă.
În definitiv, izolarea mea a reflectat fidel statutul pe care exponenţii statului comunist şi ai Securităţii l-au rezervat luptătorilor anticomunişti şi urmaşilor lor, în societatea românească a ultimilor 25 de ani: acela de marginalizaţi. Toleraţi. Outsideri. Aceasta a fost reconcilierea clamată în nesigurele zile ale lui decembrie 1989 de foştii tovarăşi, în frunte cu Iliescu. În realitate, o crudă continuitate, atât a structurilor fostului regim totalitar, cât şi a dominanţei acestora asupra victimelor.
La asta am reflectat în cele patru ore petrecute în micul studio, privind de unul singur, pe monitoare, masa nu tocmai rotundă din în studioul mare, ceea ce mă făcea să asemuiesc „debaraua” (cum a numit-o istoricul Mircea Stănescu) ce fusese rezervată reprezentanţilor rezistenţei anticomuniste cu izolatoarele ce nu lipseau din nici o închisoare politică de după 1945.
Dar am mai reflectat la ceva în tot acest timp. Am realizat cât de importantă este mediatiatizarea. Am realizat-o atunci, dar şi în zilele următoare, în timp ce primeam neîncetat mesaje pe conturile Facebook, pe mail sau chiar pe telefonul indicat de site-ul Fundaţiei Ogoranu. Am înţeles cât au contat acele minute în care, pe fondul unui rating-record, am putut spune răspicat adevărul în faţa a milioane de români. Am înţeles de ce noi şi bătrânii noştri nu am avut voie să apărem la televizor în ultimii 25 de ani. Am înţeles de ce Ion Gavrilă Ogoranu nu a putut vorbi la Televiziunea Română, în decembrie 1989.
Şi am mai înţeles ceva. Am înţeles că nu are rost să ne lamentăm la nesfârşit, victimizându-ne, deplângând marginalizarea care ni s-a rezervat, ca un exil în propria ţară. Am înţeles că mare parte din situaţia precară a posibilităţilor de acţiune şi mediatizare ne revine chiar nouă. Dacă vom fi sinceri şi vom analiza lucid ultimii 25 de ani, va trebui să recunoaştem că s-a investit prea puţin. Că s-a lucrat extrem de puţin şi mai ales extrem de dezordonat. Resursele logistice – la început nu puţine – provenind din contribuţiile foştilor deţinuţi politici şi ale exilului anticomunist, au fost irosite în proiecte deseori prost întocmite şi mai cu seamă prost managerizate.
Societatea civilă – mă refer la acea parte sănătoasă a sa, neprevertită de banii şi ideile marxismului cultural injectat pe filieră vestică – ei bine, acea societate civilă construită după 1990, deseori stângaci şi neprofesionist, de foştii deşinuţi politici şi urmaşii lor, trebuie să-şi asume acum, mai ferm ca oricând, comandamentul unei alte rezistenţe. De astă dată culturale. Rezistenţa împotriva neorollerismului agresiv, care falsifică Istoria prin legi de esenţă stalinistă. Rezistenţa împotriva celor care, prin aceleaşi legi, îngrădesc – pentru prima oară din 1990 încoace – într-o manieră brutală, drepturi şi libertăţi pentru care în ţara asta s-a murit. Rezistenţa împotriva unor minţi îmbâxite de marxism, care nu reuşesc să se detaşeze de încrâncenarea „luptei de clasă” şi care, camuflate abil sub paravanul unor ONG-uri şi instituţii publice, pun la zidul corectitudinii politice părţi întregi din patromoniul cultural al acestui popor. E de ajuns să exemplificăm cu declaraţiile lui Aurel Vainer, care a etichetat drept prolegionari pe toţi cei care au criticat aşa numita lege a memoriei, dar şi aprecierile halucinante ale lui Alexandru Florian care a trasat o sentinţă desprinsă din anii 1950: oricine se îmbracă în costum naţional fără a fi ţăran, este automat fascist.
Dacă nu vom interveni fără şovăire, în ritmul acesta riscăm ca, în câţiva ani, să retrăim arestările şi reeducările din România comunistă. Cu consecinţa dramatică a ştergerii memoriei identitare a generaţiilor viitoare.
Un mare om spunea că un popor căruia i s-a falsificat istoria este deja un popor cucerit. Restul, cucerirea militară sau economică este doar o chestiune de timp. Pierderea identităţii naţionale este uneori mai gravă decît pierderea teritoriului naţional. Evreii au supravieţit ca naţiune şi entitate religioasă, două mii de ani, risipiţi fiind pe tot pământul. Legaţi între ei, peste miile de kilometri ce-i despărţeau, eu au putut să-şi recapete ţara, graţie conservării identităţii lor naţionale.
Noi românii avem, la rândul nostru, dreptul dar mai ales datoria de a ne apăra Istoria recentă şi memoria rezistenţei anticomuniste a poporului nostru, tot în aceeaşi măsură în care avem datoria de a ne apăra pământul patriei şi bogăţiile sale. Pământzul şi văzduhul unui popor nu pot constitui obiect de discuţie cu nimeni şi pentru nimic.
Reprezentanţii societăţii civile creştine, cei ce şi-au dedicat existenţa apărării memoriei rezistenţei anticomuniste trebuie să se coaguleze. Trebuie să ţinem legătura între noi. Comunicarea şi cunoaşterea reciprocă ne vor ajuta să punem în practică proiecte comune. Realizate la nivel profesionist şi în spiritul veacului nostru, ele vor impune în cele din urmă o nouă şcoală de educaţie şi gândire. Forţei financiare colosale şi incisivităţii adepţilor Şcolii de la Frankfurt – din rândul cărora s-au recrutat neokomisarii care arestează astăzi Istoria – li se poate opune o societate civilă profesionist organizată, eficientă şi mai ales viabilă în raport cu epoca noastră. Dincolo de toate acestea, Dumnezeu e cu noi.
Un Muzeu al Rezistenţei la Bucureşti ar reprezenta astăzi un astfel de proiect, ultimul lucru pe care tovarăşii falsificatori de istorie îl doresc, ca piedică în calea uitării la care ei condamnă, prin legi şi ordonanţe, memoria suferinţei şi demnităţii unui neam. Va trebui să ne construim – e drept, cu sacrificii enorme – propriile nostre bastioane de mediatizare. Posibilităţile de astăzi sunt variate, iar internetul – ca cel mai la îndemână şi deocamdată gratuit – ar trebui exploatat la maximum. Iar o revistă, aşa cum este Rezistenţa, ar trebui să fie disponibilă fiecărui român.
E timpul să ne mişcăm. Vremea lamentaţiilor şi plînsului a trecut. La treabă!
Sursa: Buciumul
Citiţi si:
Să mai şi râdem… Momente de la dezbaterea legii antilegionare din studioul Realitatea TV.
de Florin DOBRESCU
Mai mulţi prieteni şi colaboratori m-au rugat să aştern pe hârtie relatarea momentelor petrecute în studioul Realităţii TV, în seara mega-dezbaterii pe marginea „legii antilegionare”, dată fiind pe de o parte absurdul de situaţie, iar pe de altă parte savoarea unor scene care, dacă nu aş fi fost protagonistul lor, aş fi crezut că sunt desprinse dintr-un sitcom, dacă nu cumva m-aş fi îndoit de veridicitatea lor.
Invitaţia la emisiunea „Jocuri de putere” din acea seară, care se anunţa una incendiară prin interesul suscitat de temă şi prin larga reprezentare a părţilor implicate, am primit-o destul de târziu, după ora 17, în condiţiile în care la ora 20,30 trebuia să fiu deja prezent în studiourile de pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti. Realizatorul Rareş Bogdan mi-a făcut impresia unui profesionist care doreşte, în modul cel mai deontologic, să dea posibilitatea participării tuturor celor implicaţi şi interesaţi, la o dezbatere clarificatoare pe marginea unei legi mai mult decât controversate. Eram încântat că unei instituţii de drept privat cu prestigiul Fundaţiei Ion Gavrilă Ogoranu, i se acordă in sfarsit consideraţia cuvenită în viaţa publică românească. „Iată un semn de normalitate”, mi-am zis şi mi l-am imaginat pe bădia Gavrilă zâmbind, de acolo, de sus…
Am fost punctual şi, la cabina de machiaj aveam să fiu încântat a cunoaşte personal pe distinsa doamnă Măriuca Vulcănescu, pe dl Liviu Rotman, ale cărui articole i le-am citit deseori în revista „Acum”, iar apoi pe agreabilul Alexandru Căutiş… Şi ceilalţi care continuau să sosească… Alexandru Florian, preşedintele Institutului „Elie Wiesel”, despre care ştiam că va participa la dezbatere, întârzia să apară. Întregul personal tehnic al Realităţii, oameni foarte tineri, se remarcau prin bună-cuviinţa şi eleganţa cu care tratau, în mod egal, pe toţi invitaţii. „Uite, domnule, că se poate…”, îmi spuneam privind cum se pregătea o discuţie civilizată, între oameni cu convingeri diametral opuse…
În platou, în jurul uriaşei mesei rotunde, am fost aşezat de unul din băieţii de la tehnic, alături de doamna Vulcănescu. „Ce onoare pentru mine…”, mi-am zis. Mi-am scos pe masă cărţile şi documentele pe care le adusesem de acasă, unele din ele ediţii îngropate timp de peste 40 de ani, iar altele apărute în exil şi intrate în ţară doar după 1990. „Poate vor fi utile în dezbatere, dată fiind şi nota lor de inedit”, îmi spuneam.
Minutele se scurgeau parcă mai repede, totul se precipita în jur, semn că nu mai era mult şi urma să intrăm în emisie, când… iaca ce văd doi tineri operatori care vin la mine, studiindu-mi atent şi pipăindu-mi cămaşa. „Ia!… E verde, mă?… Parcă nu e verde…” Cum să fie verde, când era bleumarin. Oricum, nu aş fi venit îmbrăcat în verde la această dezbatere, tocmai pentru a evita orice suspiciune de ostentaţie, le-am spus-o şi băieţilor… Doamna Mariuca Vulcănescu, suprinsă de modul în care eram pipăit, a replicat: „Păi acum o să se interzică şi copacii, că au culoarea verde?…”
În fine, băieţii se lămuresc şi conchid: „Nu e verde, mă… E albastră…” Albastră mi s-a părut mie situaţia când am aflat ce se întâmplase: sosit la machiaj, directorul Institutului Elie Wiesel trăsese cu ochiul prin geamuri către platou, mă văzuse… Şi de aici, scandal…
În fine, s-au dus băieţii şi i-au confirmat că e albastră cămaşa, nu verde, că au pipăit-o ei, doar…
Dragi cititori, nu este glumă, ceea ce vă povestesc este cât se poate de real. Este situaţia creată de directorul unui institut guvernamental, cu cîteva minute înainte de o dezbatere care a ţinut milioane de oameni în faţa televizoarelor…
Dar ceea ce a urmat avea să întreacă orice imaginaţie. Cred că erau mai puţin de 3 minute până când trebuia să intrăm în direct, când iarăşi văd că vin spre mine nişte băieţi de la tehnic, care, vizibil jenaţi, scuzându-se şi frecându-şi mâinile, îmi spun, în timp ce îmi scoteau microfonul şi-mi luau scaunul de sub fund… “Ştiţi… cum să vă spunem… ne pare rău da… nu o să puteţi să staţi aici…” La început nu înţelegeam ce se petrece. Credeam că trebuie să stau în altă parte a mesei rotunde… “Nu”, îmi spune unul din băieţii care, vizibil stresaţi, mă conduceau spre ieşirea din platou… “De fapt, dvs o să staţi în alt platou…” “Păi sunt două platouri?…” “Îhâm…”
“Înseamnă că sunt mulţi invitaţi şi se transmite, în duplex, din două studiouri odată…”, îmi zic în sinea mea. Mă pricep şi eu cît de cît, am mai fost la TV…
Trecem printr-un hol cât un hangar şi intrăm într-un studio mic, în care era o masă la fel de mica şi unde nu era nimeni. Când am realizat că aici urma să stau eu, singur-cuc, ca reprezentant al Fundaţiei Ogoranu, cred că s-a produs schimbarea mea la faţă… Şi pentru că mă făcusem, pesemne, de culoarea cămăşii (care, vă reamintesc, nu era verde, ci albastră…) şi începusem să vociferez în legătură cu faptul că mă simţeam ca un negru din America de acum 70 de ani, sau ca un sidos, TBC-ist sau puşcăriaş abia eliberat, băieţii au apelat la prezenţa realizatorului TV. Dl Rareş Bogdan a apărut, miraculos, machiat ca o figurină de ceară, strălucind în lumina reflectorului de la camera prin care urma să intru în direct din izolarea care mi se hărăzise… Omul, n-am ce să zic, cu bun simţ, s-a scuzat de cîteva ori, a spus că-i pare rău, că e pus într-o situaţie jenantă dar… Scandal la intrarea în platoul mare: Alexadru Florian vocifera şi şantaja numărătoarea inversă a secundelor ce se scurgeau impacabil spre momentul când emisiunea trebuia să înceapă, motivând că nu intră în platou cîtă vreme acolo se află “fascistul” de Dobrescu… “Şi cum a motivat?”, îl întreb pe dl Rareş Bogdan. “Zice că i-aţi atacat familia în mod public… E adevărat?…” Mă gândesc oleacă: “singura chestie trebuie să fie că am afirmat că taică-său, Radu Florian, a venit în ’44 pe tancurile ruseşti şi a bolşevizat România… Dar asta nu e atac… e istorie…”
Bine, mai târziu, pe la miezul nopţii când aveam să intru în direct şi eu, din „debaraua” în care eram ţinut (ca să folosesc expresia folosită pe Facebook de cercetătorul Mircea Stănescu), la reclamaţia mea cu privire la comportamentul său intolerant, tovarăşul Florian a invocat un cu totul alt motiv: o fotografie în care, la troiţa de la Tâncăbeşti, salutam cu salutul legionar…
Îmi fac următoarea socoteală: „E umilitoare situaţia, discriminatoare, cum ar zice reprezentanţii conaţionalilor dlui Florian… Şi nu atât pentru mine, cât pentru instituţia pe care o reprezint, pentru numele pe care-l poartă… Dar nici nu se poate compara cu situaţia în care s-au aflat bătrânii noştri, umiliţi şi marginalizaţi o viaţă… Şi un minut dacă am prilejul să mărturisesc adevărul istoric despre lupta şi suferinţa celor ce au luptat pentru libertatea şi demnitatea poporului român, şi tot merită să stau câteva ore în chiţimia asta”… Sincer vă spun că şi într-un WC dacă m-ar fi băgat, tot aş fi acceptat să rămân, pentru a spune adevărul pe un post TV de maximă audienţă.
Rareş Bogdan fuge şi văd pe unul din monitoarele amplasate prin studio cum începe emisiunea „Jocuri de putere”, la masa rotundă care, mie cel puţin, mi se părea acum în colţuri… Principial vorbind…
După primele 10 minute – un sfert de oră, încep să primesc SMS-uri pe telefon. Cunoscuţi, prieteni care urmăresc emisiunea în direct şi care ştiu că sunt invitat, mă întreabă, indignaţi, de ce nu mă văd şi eu la „masa rotundă”. Le explic tuturor cu un un SMS-şablon, care e situaţia… Intru pe Facebook şi văd că Victor Roncea, Eugen Cişmaşu şi alţi jurnalişti anunţă că reprezentantul Fundaţiei Ion Gavrilă Ogoranu este ţinut izolat, în altă încăpere. „Florin Dobrescu interzis in studioul de la Realitatea Tv ca un adevarat dusman al poporului ce e! Rares Bogdan a acceptat cerinţele comisarului Feinstein. Aşa a început sfârşitul presei în 45. Dupa care au urmat epurările. Acum s-a inversat puţin. Au început cu epurările. Deh, exeperienţa…” (Victor Roncea)
De altfel, de ce ne-am mira? Acesta a fost locul rezervat luptătorilor anticomunişti şi urmaşilor lor, de către exponenţii regimului comunist şi ai Securităţii, care au continuat să controleze toate pârghiile politice şi economice în România ultimilor 25 de ani: marginalizaţi, excluşi, toleraţi. Până la urmă situaţia de la Realitatea TV n-a făcut decât să reflecte această tristă realitate socială…
Reacţiile sunt în consecinţă: începem să primim cereri de prietenie şi mesaje de încurajare pe Facebook, în timp ce reţelele de socializare se încing de înjurături la adresa lui Al Florian, Liviu Rotman şi… în special bietul Rareş Bogdan… Iată care sunt efectele demenţialului demers legislativ al neobolşevicilor camuflaţi în holocaustologi. Un val de simpatie pentru memoria celor ce s-au sacrificat în deceniile de represiune, pentru neamul românesc şi credinţa creştină. Dovadă – şi ratingul excepţional care a făcut pe realizatori să prelungească durata dezbaterii la aproape patru ore… Dar şi oamenii care şi azi, la câteva zile după emisiune, ne contactează continuu, spunându-ne că vor să se implice în răspândirea adevărului despre istoria recentă.
Una peste alta, a fost bine… Cu excepţia faptului că, aflându-mă într-o altă încăpere, nu am putut interveni în discuţii decât atunci când mi s-a dat accesul din platoul mare, fiind în imposibilitatea de a amenda nenumăratele aberaţii debitate de unii participanţi în legătură cu Ion Gavrilă Ogoranu ori cu Corneliu Zelea Codreanu ş.a.. În rest, nu mai am ce vă povesti, pentru că am văzut şi eu, pe monitoarele din studio, exact ceea ce aţi văzut şi dvs la televizoarele de acasă. Iar în legătură cu intervenţiile mele, rămâne să-mi spuneţi dvs cum au fost. Ceea ce unii aţi şi făcut-o deja…
Invitat la dezbaterea pe marginea „legii antilegionare” din cadrul emisiunii „Jocuri de putere”, din data de 13.08.2015, reprezentantul Fundaţiei Ion Gavrilă Ogoranu, dl Florin Dobrescu, a fost pus într-o situaţie absolut inedită în mass-media ultimilor 25 de ani. El a fost obligat să părăsească studioul cu masa rotundă la care fusese instalat, ca urmare a atitudinii directorului Institutului Elie Wiesel, dl Alexandru Florian, care a susţinut că nu poate sta la aceeaşi masă cu un „fascist”.
Florin Dobrescu a fost mutat într-un studio mai mic, unde a stat singur pe tot parcursul dezbaterii ce a durat 4 ore şi de unde i s-a dat legătura, în direct, de trei ori.
El a deplâns în direct această situaţie, considerând-o definitorie pentru statutul pe care foştii deţinuţi politici şi urmaşii lor îl au în societatea românească de azi, marginalizaţi de exponenţii fostului regim comunist şi continuatorii lor.
Florin Dobrescu a ţinut să amendeze afirmaţiile dlor Alexandru Florian, Loviu Rotman şi Sorin Ioniţă, care afirmaseră că Mişcarea Legionară ar fi fost o organizaţie fascistă şi antidemocratică. Secretarul Fundaţiei Ogoranu a afirmat că a existat o evoluţie a doctrinei legionare faţă de anii 1930 şi că, după 1945, legionarii au devenit adepţii fervenţi ai sistemului politic al democraţiilor de tip occidental, exemplificând cu o serie de cărţi şi documente din arhivele CIA, aduse în redacţie, între care un exemplar din „Destinee du nationalisme”, ediţia publicată de Horia Sima în 1951 la Paris, într-o perioadă în care liderul legionar era protejat de serviciile secrete occidentale, iar legionarii refugiaţi în Occident erau antrenaţi în baze militare americane şi paraşutaţi de aviaţia militară a SUA în România ocupată de sovietici, pentru acţiuni anticomuniste şi de spionaj în favoarea vestului. Florin Dobrescu a afirmat că legionarii au confirmat ataşamentul lor pentru valorile libertăţii, fiind executaţi de comunişti, după capturarea lor de Securitate.
Florin Dobrescu a arătat că legionarii care au luptat în rezistenţa anticomunistă nu au luptat pentru instaurarea unei dictaturi legionare, ci pentru revenirea României la valorile democraţiei şi statului de drept, suprimate după 1945 de ocupaţia comunistă.
El s-a mai referit şi la faptul că nu este normal ca legionarii, care au fost într-o măsură mult mai mare victime decât agresori, să fie condamnaţi, în mod pauşal, de o lege care încalcă în mod flagrant libertatea de exprimare, de asociere şi alte drepturi sacre garantate de Constituţie, exemplificând cu modificarea Art. 5 din vechea OUG31/2002, care în noua lege nu mai incriminează propaganda, ci – în mod evaziv – simpla răspândire în spaţiul public a unor idei de tip fascist şi legionar, dând posibilitatea unor largi interpretări şi abuzuri din partea procurorilor.
Florin Dobrescu a încheiat, citând dintr-unul din ultimele discursuri ale lui Ogoranu şi arătând că Rezistenţa anticomunistă nu poate fi despărţită într-una a legionarilor şi alta a celorlalţi, legionarii reprezentând 75% din ponderea rezistenţei, conform preşedintelui INST, Radu Ciuceanu. El a spus că Fundaţia pe care o reprezintă va continua să prezinte adevărul, încă prea puţin cunoscut, despre istoria recentă şi despre Rezistenţa anticomunistă din România, fenomen naţional unic ca amploare şi durată în toate ţările Europei de Est. El şi-a exprimat speranţa că societatea românească va evita experienţa violentă şi tragică a veacului trecut, cultivând valorile libertăţii, toleranţei şi respectului reciproc.
Întrebat de reporterul Buciumul.ro în legătură cu gestul de a fi scos din platou şi obligat să participe la dezbatere dintr-o încăpere alăturată, dl Florin Dobrescu ne-a declarat în exclusivitate:
„Sigur că m-am simţit discriminat, umilit, şi nu atât eu, ci memoria celor pe care această Fundaţie îi reprezintă. Nu vreau să fac nici un reproş realizatorului emisiunii, care şi el a fost pus într-o situaţie delicată, fiind nevoit să găsească o soluţie pentru detensionarea situaţiei. Dar trebuie să fac remarca tristă că dl Alexandru Florian, cel care a creat situaţia, refuzând să intre la masa rotundă câtă vreme eram şi eu acolo, nu a fost capabil, după 25 de ani, să deprindă spiritul democraţiei şi dialogului. Apucăturile d-lui ţin de o epocă de tristă amintire, în ciuda faptului că invocă frecvent democraţia.
Dar am acceptat umilitoarea situaţie, deşi m-am simţit ca la izolator, pentru că ea este relevantă pentru statutul pe care luptătorii anticomunişti şi urmaşii lor îl au, la 25 de ani de la Revoluţie: la marginea societăţii. Excluşi. De cine? Chiar de fiii celor care au adus comunismul în România, aşa cum este şi dl Florian…
Mă bucur totuşi că am avut posibilitatea să vorbesc la Realitatea TV despre Ion Gavrilă Ogoranu şi camarazii săi ce s-au sacrificat în rezistenţa anticomunistă. Aş fi îndurat orice umilinţă pentru a putea să vorbesc românilor despre aceşti oameni minunaţi…“
Preluare: Ziaristi Online
