Incompetenţă şi rea-credinţă

Un documentar al TVR Cluj rescrie istoria.

Revoluţia ungară din 1956 a redat lumii spiritul libertăţii şi a legitimat dorinţa de suveranitate a popoarelor, demonstrând că nu poţi sechestra, pentru totdeauna, un întreg popor într-un sistem politic străin şi neviabil. Aspiraţia către democraţie, libertate naţională şi libertate politică au fost plătite cu o mare jertfă de sînge. De aceea, tratarea tragediei de acum cinci decenii cu superficialitate, conformism sau nesinceritate echivalează cu o blasfemie. Este cazul unor episoade ale documentarului „1956”, realizat de Alin Gelmărean şi Emese Vig de la TVR Cluj, difuzat pe postul public de televiziune în două părţi: „Revoluţii eşuate” şi „Afacerea Imre Nagy”, la 4 şi 11 noiembrie.

Cea mai reprobabilă este folosirea dramei trăite de Imre Nagy, prim-ministrul guvernului revoluţionar din 1956, pentru a promova un fals istoric. Astfel, în a doua parte a documentarului realizat de TVR Cluj, printr-o manipulare grosolană se încearcă acreditarea ideii că azilul politic oferit lui Nagy şi apropiaţilor săi în România (de fapt, un domiciliu obligatoriu strict supravegheat) a fost parte a unui troc între Hrusciov şi Gheorghiu-Dej. În urma acestuia s-ar fi obţinut, nici mai mult, nici mai puţin decât retragerea din România a trupelor sovietice!

Această inepţie a fost lansată prin intermediul numeroaselor „promo-uri” care au anunţat „Afacerea Imre Nagy”. Spre finalul documentarului, este evocată dramatica transformare a găzduirii la Snagov într-o adevărată detenţie, urmată de transferarea lui Imre Nagy în Ungaria de către agenţii poliţiei politice ungare şi execuţia sa, la 16 iunie 1958, de către regimul lui János Kádár. După o pauză de efect, se accentuează faptul că în acelaşi an are loc şi retragerea trupelor sovietice din România. „Afacerea Nagy s-a dovedit profitabilă pentru toţi partenerii!” comentează insinuant o voce din off… Bazată pe efectul falsei consecuţii dintre cauză şi efect („post hoc, ergo propter hoc” – „după aceea, deci din acea cauză”), formularea este o mostră de dezinformare.

De fapt, arată istoricul Florin Constantiniu, cererea retragerii trupelor sovietice de pe teritoriul României fusese iniţiată de Biroul Politic al CC al PMR încă din august 1955. După înăbuşirea Revoluţiei ungare de către sovietici, reluarea cererii devenea foarte delicată. Totuşi, la 15 aprilie 1957 a fost semnat un acord româno-sovietic privind „staţionarea temporară” a trupelor sovietice pe teritoriul României cu condiţia ca acestea „să nu se amestece în treburile interne ale ţării”. În iunie 1958, Moscova va consimţi să-şi retragă cei 25000 de militari. Motivele sunt două, precizează istoricul. Primul era că intervenţia sovietică în Ungaria îngheţase cursul destinderii lansat după moartea lui Stalin, iar pentru Moscova această destindere era imperioasă pentru a câştiga un răgaz necesar întăriri potenţialului său militar. Retragerea trupelor sovietice din România se înscria în acel gen de acţiune care ar fi demonstrat bunele intenţii ale Moscovei. Al doilea motiv era că staţionarea trupelor sovietice în ţările satelite era foarte costisitoare, în timp ce Uniunea Sovietică avea nevoie de fonduri pentru a pune la punct producţia sa de rachete intercontinentale şi pentru dezvoltarea producţiei bunurilor de consum necesare propriei populaţii care începuse să dea semne de nemulţumire. (O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, 1997, pp. 491 – 492)

O altă „inexactitate” a documentarului este cea referitoare la manifestarea unor atitudini iredentiste privind Transilvania. Documentarul ne asigură că acestea nu au existat, ceea ce este neadevărat. La 30 octombrie, sub acoperirea unei misiuni de Cruce Roşie, fuseseră trimişi la Budapesta Valter Roman, directorul Editurii Politice, şi Aurel Mălnăşan, ministru adjunct de externe, fost ambasador al României în capitala ungară. Într-o culegere de documente întocmită de istoricii Corneliu Mihai Lungu şi Mihai Retegan (1956 Explozia, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti 1996, p. 168) se arată că în raportul făcut la întoarcere pentru Biroul Politic al CC al PMR, Mălnăşan redă o convorbire pe care a avut-o cu Zoltán Vas, comisarul cu probleme de aprovizionare al guvernului Nagy. Acesta îl informează că în Ungaria a fost relansată vechea lozincă revizionistă „Nem, nem, soha!” (Nu, nu, niciodată!) şi îl avertizează de „primejdia izbucnirii unui val şovinist, iredentist şi antiromânesc”. La rândul său, Valter Roman susţine că a simţit „o stare de spirit antiromânească în conducerea ungară”, cauzată probabil „de o presiune de jos”, şi că János Kádár, care încă nu dezertase din guvernul Nagy, i-ar fi spus „daţi autonomie Ardealului”.

Aserţiunea lui Roman a fost pusă la îndoială de unii istorici, dar documente din arhivele ungare atestă că la 3 noiembrie, într-o convorbire avută la Moscova cu Nikita Hrusciov, în care era pregătită intervenţia militară sovietică în Ungaria, Kádár va aborda atât problema Transilvaniei, cât şi pe cea a „Provinciei de sus” (partea de sud a Slovaciei locuită şi de o importantă minoritate maghiară) ca pe unele care „au rănit frecvent sentimentele naţionale”. (Arhivele Naţionale Ungare, documentele Ministerului de Externe, XIX – J – l – k, însemnările fostului ministru de externe Imre Horváth, dosarul 55).

În ceea ce priveşte existenţa unor atitudini iredentiste în România, scrierile lui Paul Goma – care în 1956 a fost aruncat în puşcărie pentru că îşi exprimase solidaritatea cu Revoluţia ungară – sunt revelatoare. Redau un fragment dintr-un eseu intitulat Ungaria ’56 prezentat la colocviul internaţional Budapest 1956 – 1996, ţinut la Paris între 28 şi 29 octombrie 1996: „(…) Lucrurile nu s-au aranjat deloc după octombrie 1956, când au început a fi arestaţi şi „bandiţi” unguri. În închisori, în deportare, am avut nu doar colegi de celulă, de domiciliu obligatoriu, ci şi prieteni unguri. Nici unul dintre ei – ţărani, militari, preoţi, intelectuali – nu declara faţă de noi, fraţii lor de suferinţă, că ar fi fost arestaţi pentru anticomunism, pentru antirusism, ci pentru că ceruseră „Ardealul la Ungaria!” (…) Spuneam că ungurii nu aveau nevoie de solidaritatea ne-maghiarilor, cel puţin aşa s-au comportat în România. Revoluţia din 1956 era a lor, numai a lor: priveau cu mirare şi cu agasare la numeroşii deţinuţi nemaghiari care umpluseră închisorile sub denumirea de „ungarişti”, studenţii din 56 de pildă (…)”.

Trebuie accentuat că nici atitudinile iredentist-revizioniste şi nici cele antisemite nu au fost caracteristice Revoluţiei ungare din ’56. Ele au fost promovate de cercuri naţionaliste şi de extremă dreaptă însă trecerea lor sub tăcere, sau chiar negarea lor, este descalificantă.

Istoria arată că revoluţiile sunt fenomene incontrolabile, ca şi erupţiile vulcanice. Şi, asemenea erupţiilor în care lava incandescentă poartă cu sine zgura, revoluţiile sunt însoţite de excese de tot felul, ideologice, politice şi, nu de puţine ori, de evenimente sângeroase. De aceea, orice încercare de a prezenta ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 50 de ani în Ungaria drept un fenomen „politically correct”, în toate aspectele sale, ţine fie de domeniul gogomăniei, fie de cel al manipulării.

Documentarul „1956”, realizat de Alin Gelmărean şi Emese Vig de la TVR Cluj, este o ilustrare a butadei care spune că deosebirea dintre Dumnezeu şi istorici este că, spre deosebire de aceştia, Atotputernicul nu poate schimba trecutul…

Dorin Suciu

Sursa: Ziaristi Online