From Ziaristi Online

La Târgul Internaţional de Carte “Gaudeamus”, scriitorul Grid Modorcea lansează albumul de artă BRANCUSI IN AMERICA. THE CATALOGUE OF THE “UNKNOWN WORKS”, ediţia engleză, volum publicat cu suportul Fundaţiei “Voci Strămoşi” şi scos la cunoscuta editură Aius din Craiova.

Este invitat să participe însuşi Prof. Friedrich Teja Bach, Viena, ilustru brâncuşolog al lumii. Participă cu un cuvânt şi doamna Sorana Georgescu-Gorjan, brâncuşolog, fiica lui Ştefan Georgescu-Gorjan, inginerul care a executat Coloana infinitului de la Tg. Jiu. BRĂNCUSI IN AMERICA este a 88-a carte a lui Grid Modorcea, care a avut amabilitatea să ne acorde un interviu.

– Câţi ani aţi lucrat la această carte?

– Subiectul Brâncuşi m-a preocupat mult încă din studenţie. Am visat mereu să fac un film despre el şi am izbutit în 1996 să fac nu unul, ci două filme, BRÂNCUŞI – CIOPLITORUL DE SUFLETE şi INFINITIVUL LUNG BRÂNCUŞIAN. Primul, fiind o docudrama, se află şi se proiectează curent la Tate Modern din Londra, la Atelierul Brâncuşi de la Centre Pompidou, Paris, şi la MoMA, New York. Succesul acestui film mi-a adus mulţi prieteni, dar şi surprize, venite în special din partea celor care deţineau ceea ce avea să se numească “opere necunoscute” atribuite lui Brâncuşi.

Însă principalul suport pentru această carte a fost stabilirea familiei mele la New York şi împlinirea marii dorinţe să merg acolo pe urmele lui Brâncuşi.

– Şi de ce v-aţi hotărât să lansaţi mai întâi în România această carte, apoi în Statele Unite?

– Fiindcă este o carte scrisă cu faţa spre România, spre români, şi am dorit ca acest gest al meu să fie ca un semnal de alarmă, fiindcă în multe momente importante ale carierei lui Brâncuşi, românii s-au purtat ingrat cu marele artist, obligându-l în finalul vieţii, prin refuzul de a-i primi donaţia – Atelierul său parizian -, să-şi ceară cetăţenie franceză. Brâncuşi i-a iubit pe români, iar ei nu au urmărit decât să profite de el.

Gândiţi-vă numai la impietatea numită “reclama CEC”, care se difuzează de câteva ori pe zi pe posturile de televiziune. Francezii au descoperit filmul realizat de Brâncuşi şi Man Ray, iar românii fură, alterează! Filmul e alb/negru, mut, iar hulpavii de la CEC ce au făcut? I-au dublat vocea lui Brâncuşi şi l-au pus să facă reclama bancii CEC!!! Iar imbecilii de la televiziuni, pentru un pumn de arginţi, difuzează non-stop această mizerie. Cine să-i oprească dacă nu au conştiinţă?! Din acest punct de vedere, cartea mea face multe dezvăluiri dureroase, spune multe adevăruri incomode, fiindcă Brâncuşi este cine este datorită străinilor! Şi soarta multor scriitori şi artişti români s-a scris pe punţi vitrege. Am venit să lansez aici această carte în speranţa că va fi cunoscută mai bine, cât mai nemijlocit, cariera de peste ocean a lui Brâncuşi şi că greşelile faţă de el nu se vor mai repeta şi faţă de alţii! E necesar ca românii să se privească atent în această oglindă.

– Ce ştim noi, este procesul lui Brâncuşi cu vama americană, care a interzis să intre în State nişte sculpturi de-ale lui…

– Nu i-a interzis, i-a impus să plătească taxa de intrare, fiindcă vameşii au considerat că nu sunt opere de artă, ci materiale şlefuite industrial. O operă de artă intra fără taxă, in regim duty free. Mă ocup într-un capitol şi de acest caz, care a fost celebru în epocă. I-a adus gloria lui Brâncuşi, care a câştigat procesul, deschis la ideea prietenului său, Marcel Duchamp. Acest moment a impus conceptul de artă modernă.

În cartea mea arăt pas cu pas ascensiunea americană a lui Brâncuşi, care, timp de 44 de ani, de când a expus prima oară la New York, în 1913, a fost pe culmile gloriei datorită colecţionarilor şi iubitorilor de artă americani. La o mare retrospectivă a operei sale de la Guggenheim Museum, în octombrie 1955, Brâncuşi a oferit un interviu ziarului „The New York Times”, unde a declarat, în faţa celor 59 de sculpturi expuse: „Without the Americans, I would not have been able to produce all this, or even to have existed”.

– Aşadar, atât creaţia, cât şi existenţa sa, Brancuşi şi le pune sub destinul său american?…

– Întocmai. Fiindcă cu banii oferiţi de americani pe piesele lui, el a putut să lucreze fără griji. În Statele Unite, artiştii l-au considerat întotdeauna pionierul artei moderne americane. Mulţi susţin că fulminanta carieră mondială a lui Brâncuşi, care se numea pe sine “comis-voiajor planetar”, s-a datorat faptului că a fost francez, fiind asimilat frecvent cu cultura franceză. Chiar în sala care îi este dedicată la MoMA, se scrie despre Brâncuşi că este “French, born Romania”. Sigur, fiind îngropat în Montparnasse ca francez, e o aberaţie să fie deshumat şi adus la Hobiţa, cum vor unii culturnici de la noi, care i-au îmbrobodit şi pe guvernanţii incompetenţi, dar Brâncuşi trebuie altfel apărat ca român, nu prin deshumare, fiindcă are şi un fiu recunoscut, care consideră acest fapt o blasfemie. Eu îl apăr altfel. Brâncuşi nu numai că s-a născut român, însă toată viaţa s-a considerat pe sine român şi nici o clipă nu a negat sursele de inspiraţie profund româneşti. O dovedeşte până şi rolul imens pe care l-a avut în orientarea românească a unor mari artişti, precum Matisse. În carte, mă ocup în mod special de cazul Blouse Roumanie / Iia Românească. Şi un punct forte, cheie, al cărţii stă în capitolul dedicat vieţii din boema americană, unde Brâncuşi se simţea ca acasă, mai ales în saloanele celebrei Romanie Mary!

– Pe cei care ajung la New York, îi îndemnaţi să caute această locaţie? Unde se află?

– În Greenwich Village. Căutaţi Minetta Street. Cariera americană a lui Brâncuşi este poate cea mai importantă oglindă în care trebuie să se privească orice artist român, mai ales în ziua de azi, când mulţi se orientează spre ducă. Cealaltă oglindă este Eminescu. Şi ultimul capitol al cărţii este dedicat celor doi titani români, care reprezintă faţa complementară, naţională şi universală, a României, a românilor. Am vrut ca şi străinii să afle mai multe despre coloanele eternităţii româneşti, implicit despre Eminescu, aşa cum am făcut şi prin volumul Shakespeare and Eminescu. Minunat este că Brâncuşi l-a sculptat pe Eminescu. E reprodus acest bust în carte. De 40 de ani primăria New York-ului aşteaptă de la români să-i trimită statuia lui Eminescu, să fie plasată acolo, în locul aprobat. Toate popoarele au reprezentanţi pe Aleea Scriitorilor, în Central Park, numai românii, nu. Iar statuia ideală a lui Eminescu există. A cioplit-o Brâncuşi. De ce nu o punem acolo, alături de Shakespeare? Care este rostul miniştrilor sau ambasadorilor dacă nu au o asemenea grijă primordială? Există un Departament al românilor de pretutindeni, ce face? Taie frunză la câini. Şeful lui se plimbă peste tot şi declară că le rezolvă problemele românilor! Un prăpădit, un neica-nimeni. Bani risipiţi aiurea! Mă revoltă că unii creează minuni, iar alţii, gunoaiele, profită, fără nici un respect pentru valori.

– Ne faceţi martori la un eveniment în premieră mondială. Nici românii nu cunosc multe dintre cele ce ne-aţi spus… E o carte unică…

– Lecţia americană a lui Brâncuşi nu este cunoscută în România decât parţial. Mi-aduc aminte ce mult dorea Barbu Brezianu să facă o astfel de cercetare, a paşilor americani ai lui Brâncuşi. Nu a făcut-o nici Sidney Geist, care era brâncuşologul american cel mai cunoscut. Nu a făcut-o nici Constantin Antonovici, care, de asemenea, a fost elevul cel mai apreciat al lui Brâncuşi. Sper că acum s-a umplut un gol…

– Însă cartea dvs are şi un al doilea titlu, The Catalogue of the “Unknown Works”. La ce se referă?

– O altă limpezire pe care o aduc în cartea mea este legată de problema puilor brâncuşieni sau a “operelor necunoscute”, de care v-am pomenit la început. După evenimentele din decembrie, apele din jurul operelor lui Brâncuşi s-au tulburat rău de tot, în momentul când a început pirateria cu “opere necunoscute”, cum s-au numit ele generic, spre a le deosebi de operele cunoscute. Brâncuşi le numea, simplu, “pietroaie”. Multe proveneau din depozitul secret al lui Ceauşescu. Orice provenea din Atelierul lui Brâncuşi de la Paris, unde sculptorul îşi invita oaspeţii români să aleagă drept suvenir câte o mică piatră cioplită, aflată pe pervaz, era confiscat de securitate încă de la aeroport.

Eu am surprins tot acest fenomen în volumul APOCALIPSA DUPĂ BRÂNCUŞI (2001). Orice mare artist al lumii, fie Da Vinci, fie Rembrandt sau Van Gogh, generează după moartea sa o adevărată apocalipsă. Se poate vorbi deci despre Apocalipsa după Da Vinci, după Rembrandt, după Van Gogh etc. adică generează fenomenul pirateriei. Însăşi istoria artei este o desfăşurare paralelă şi îngemănată între artă şi pirateria artei, între artist şi profitor, care uneori îmbracă haina colecţionarului, cum ştim după cazul lui Goya sau al românului Luchian.

– A fost, la un moment dat, un adevărat război mediatic în jurul acestei descoperiri…

– Lumea, la noi, s-a împărţit în două tabere, în detractori ai “operelor necunoscute” şi în susţinători interesaţi, şi unii şi alţii fără măsură. Aşa s-a ajuns la aberaţii. Eu am cunoscut ambele tabere, dar, aşa cum am declarat în articolul Calea de mijloc, apărut în “România literară”, nr. 44/2000, text inclus în APOCALIPSA DUPĂ BRÂNCUŞI, nu m-am situat nici de partea detractorilor sau şuşăreilor, nici a brâncuşeilor, a profitorilor, ci am ales calea de mijloc, despre care Aristotel spune că e calea înţelepciunii. Şi cu calm am continuat această cercetare şi am ajuns să întocmesc un catalog. Pe care îl public în această carte, pentru că există o legătură între început şi sfârşit, între primii paşi au lui Brâncuşi şi ultimii paşi, ai celor care îi calcă pe urme. Acest Catalog va stârni multă agitaţie, dar eu am simţit nevoia să-l întocmesc, să introduc lucrurile în normalitate, în legalitate, fiindcă sper că ne-am maturizat, că se poate vorbi şi la noi la masa tăcerii, cu înţelepciune, aşezat. Este un pas important, primul mare pas important către limpezirea apelor. În primul rând el confirmă previziunea lui Brâncuşi însuşi, care afirma profetic: “Frunzişul şi ramurile crescute din opera mea trebuie şi ele să se întindă asupra lumii viitoare pe puţin pe câteva milenii”.

– Da, este un aforism misterios, nedesluşit…

– La fel de misterios ca şi acesta: “Sculptura este apă, apa însăşi”. Acest mister îl dezleg în filmul despre cioplitorul de suflete. Eu, în toată cercetarea mea, m-am bazat numai pe cuvintele lui Brâncuşi. El a fost Dumnezeul acestei cercetări. Nu întâmplător, în intimitate, Brâncuşi era supranumit “Dumnezeu”. Aşa i-a spus prima oară Eric Satie. În acest fel am reuşit să duc la bun capăt această muncă spinoasă, în care au intrat în joc piraţii, datorită faptului că am realizat-o complet dezinteresat. Orice cercetare îşi arată magnificul rod şi devine chiar plăcută dacă se face dezinteresat. Nu mai ai presiunea câştigului şi acea disperare a celor care vor gloria peste noapte, nemeritat, şi atunci lucrurile merg firesc. Pe mine m-a interesat fenomenul, nu să expertizez “pietroaie”, cum au numit unii aceste lucrări, crezând că tot ce zboară se mănâncă, fiindcă s-a ajuns până acolo încât s-a susţinut că orice piatră din Hobiţa ar fi cioplită de Brâncuşi, aşa cum şi Familia lui a devenit fără margini, s-a ajuns azi să numere peste 200 de membri (fiecare hobiţean sau peştişan se dă rudă cu Brâncuşi).

– Aşadar, v-a interesat fenomenul…

– Da, fenomenul prevăzut de însuşi Brâncuşi. Adun în carte toate sursele lui, începând cu originea pieselor, aflată în moştenirea arhitectului la care a locuit Brâncuşi în timpul studenţiei lui bucureştene. În casa acestui arhitect, Brâncuşi a cunoscut-o şi pe Aretia Tătărăscu, soţia primului ministru, cea care îi va comanda Ansamblul de la Tg. Jiu. Sunt în carte zeci de nume de persoane legate de această problemă, unii avizi după câştig imediat, foarte periculoşi, alţii total în afara problemei, dar cu pretenţii, aflaţi în funcţii importante. Fenomenul “frunzişului” brâncuşian se configurează din trei surse principale: piese originale cioplite de însuşi Brâncuşi, piese cioplite de elevii lui, ce ţin de Şcoala Brâncuşi, şi piese cioplite cu voie de la securitate, în anii când conducerea PCR a dat poruncă să fie compromis artistul român, să se producă imitaţii, falsuri, kitsch-uri, cu care să se umple şi deregleze piaţa vânzărilor de artă. Aşa s-a ajuns la o cantitate uriaşă de piese atribuite lui Brâncuşi. Să fac lumină în această maşinărie istorică, în care se amestecă autenticul cu falsul, iată ce mi-am propus. E şi un alt mod de a face un proces comunismului. Şi cred că am reuşit.

– Şi noi sperăm că aţi reuşit…

– Prin cercetarea mea se deschide perspectiva Noului Brâncuşi, Brâncuşul briareic, cum se dorise chiar el să fie, regretând că nu a avut o sută de braţe să lucreze tot ce a visat. The Unknown Works fac parte din acest frunziş al Noului Brâncuşi, fiindcă Brâncuşi cel vechi, Brâncuşi consacrat, este bine ştiut, nici nu e greu, fiindcă a lăsat un număr relativ mic de piese cunoscute, 215, toate epuizate, în sensul că se află în muzee şi colecţii private. Lupta se va da în viitor pe aceste piese necunoscute, care vor umple lumea, aşa cum a profetizat însuşi Brâncuşi. Eu mă aştept ca tot americanii să fie mai receptivi faţă de Noul Brâncuşi, fiindcă de la români nu mă aştept decât să fie ei înşişi, adică să-şi continue atitudinea alterată faţă de Brâncuşi. Sunt meşteri în a compromite tot ce-i sfânt. Nu vorbim de excepţiile care confirmă regula. Aşa cum au făcut-o ieri, o vor face şi mâine.

Redacţia Ziarişti Online

CARTEA ESTE DISPONIBILA SI LA AMAZON.COM

Evenimentul lansării are loc la Pavilionul Romexpo, din Piaţa Presei Libere, sâmbătă, 22 noiembrie 2014, orele 10-11,  la Sala Cupola, etaj I. Pe întreaga perioadă a Târgului, 19-23 nov., la standul 311 al Fundaţiei “Voci Strămoşi” vor fi expuse cărţile publicate de Grid Modorcea în ultimii 20 de ani, circa 50 de titluri. La stand se va proiecta şi filmul său BRÂNCUŞI – CIOPLITORUL DE SUFLETE, cu subtitrare în limba engleză.

From Ziaristi Online