Miercuri, 23 iulie 2014, a încetat din viaţă scriitoarea Oana Orlea (Maria Ioana Cantacuzino) la Maignelay-Montigny (Franţa).
Dumnezeu s-o odihnească în pace !
Biografie : Oana ORLEA (Maria Ioana Cantacuzino), prozatoare, născută la 21 aprilie 1936, la Bucureşti. Tatăl : Constantin (Bîzu) Cantacuzino ; mama : Anca Diamandi. Nepoata lui George Enescu, decedat în 1955 la Paris. Arestată în 1952, ca elevă în clasa a X-a, sub acuzaţia de complot şi acţiune subversivă împotriva statului. Condamnată la patru ani închisoare. Eliberată după trei ani de detenţie. Ajutor de sudor pe un şantier din Bucureşti (1955-1956), taxatoare la IRTA (1959-1960), şamponeză la Cooperativa Higiena (1962-1965) etc. Rearestată în 1960, în legătură cu un atac săvîrşit în septembrie 1959 asupra unui furgon al Băncii Naţionale din Bucureşti (« operaţiunea Ioanid ») şi reţinută două luni la Miliţia Capitalei. Absolventă a Liceului « I.L. Caragiale » din Bucureşti, secţia fără frecvenţă (1965). Stabilită din noiembrie 1980 în Franţa, ţară în care solicită şi obţine azil politic.
Volume apărute : Calul de duminică (schiţe şi povestiri), Bucureşti, 1968 ; Ţestoasa portocalie (roman), Bucureşti, 1969 ; Numele cu care strigi (schiţe şi povestiri), Iaşi, 1970 ; Pietre la ţărm (roman), Bucureşti, 1972 ; Competiţia (roman), Bucureşti, 1974 ; Cerc de dragoste (roman), Bucureşti, 1977 ; Un bărbat în rîndul lumii (roman), Bucureşti, 1980 ; Un Sosie en cavale, Le Seuil, Paris, 1986 (Perimetrul zero, Bucureşti, 1992) ; Ia-ţi boarfele şi mişcă ! Interviu realizat de Mariana Marin, Bucureşti, 1991 (versiune în limba franceză : Les Années volées. Dans le goulag roumain à 16 ans, Le Seuil, Paris, 1991) ; Le Pourvoyeur (roman autoeditat), Compiègne, 2000 ; Alexandra iubirilor (roman), Bucureşti, 2005 ; Rencontres sur le fil du rasoir (schiţe), Gallimard, Paris, 2007.
(După Florin Manolescu – Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989, Editura Compania, Bucureşti, 2003)
„Puterea prin înspăimântare”
În anul 2008, Editura Compania a realizat o nouă ediţie a dialogului-mărturie dintre Oana Orlea şi Mariana Marin, intitulată Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă !, cuprinzând comentariile şi lămuririle autoarei la prima ediţie a cărţii, cea din 1991. Iată un fragment grăitor despre felul în care vedea Oana Orlea în 2008 drama românească a puterii şi minciunii din ultimii 70 de ani (pp.15-16) :
„Sigur că am putea acuza generaţiile dinaintea noastră – deşi nu în bloc, fireşte – că au fost conservatoare, atinse de scleroză, că au întîrziat în ceţurile feudalismului, că au ţinut cu dinţii de privilegii. I-am putea învinovăţi pe latifundiari că au adunat prea multe averi, pe politicieni că au fost găunoşi, înguşti la minte, mînaţi de interese personale, ca mulţi politicieni dintotdeauna etc. Mai mult ca orice le putem reproşa unora ferma convingere de a fi fost superiori prin naştere, prin sîngele ce le curgea în vine. Experienţa m-a făcut să înţeleg cît de grav, de universal şi de fără leac este morbul superiorităţii – de arbore genealogic, de rasă, de clasă, de avere, de putere. Un virus contractat demult şi transmis sub diverse forme, care face ravagii şi azi. Spectaculoase sînt şi revoluţiile : oropsiţii reuşesc atunci să-i doboare pe cei de sus şi se grăbesc să se caţere în locul lor, cărînd virusul după ei, moştenind toate racilele, ba mai aducîndu-le şi « îmbunătăţiri ».
Ce îi reproşam mamei în fond ? Esenţialul, probabil : că nu avea vîrsta mea, că nu resimţea ca mine şocul celor două lumi. Dar ce ştiam eu atunci despre ce resimţea ea, care, cu dinţii strînşi, mergea înainte, singură, trăgînd barca pe uscat ? Generaţia mamei şi cea a părinţilor ei s-au trezit brusc în infern – oameni umiliţi, spoliaţi de toate bunurile, de orice drept, alungaţi din case numai cu un geamantan sau două, huliţi, ajunşi în cîteva ceasuri fără adăpost, găzduiţi de rude, de prieteni, pînă cînd erau şi aceştia aruncaţi în stradă. Inventarul făcut la luarea în primire a unei proprietăţi este un document impresionant : veselă, tablouri, cărţi – toate adunate de generaţii –, arhive de familie, oi, vite, ce să mai vorbim de lucrurile neconsemnate, care au fost pur şi simplu furate. Li se spunea şi li se repeta acestor oameni că sînt ruşinea naţiunii. Iar eu, mlădiţă a acestei ruşini, eram sfîşiată între nedumerire şi furia de a nu şti care era adevărul. Pe de o parte, mi se spunea că totul fusese roz şi idilic înainte, pe de alta, nu auzeam decît orori despre ai mei. În satul Rogoaza, bunica mea, Annie Diamandy, clădise un cămin cultural, o casă parohială, se pregătea acolo ridicarea unei şcoli – astea le trăisem doar. Şi atunci ? Din ambele părţi mi se părea că sînt minţită – în cel mai bun caz, prin omisiune –, fiecare parte fiind cînd de bună, cînd de rea credinţă. Mă pierdeam într-un labirint de întrebări fără răspuns.
Celor din generaţia mamei li s-au aplecat grumazurile pînă la genunchi, iar ei au trebuit să supravieţuiască astfel. Majoritatea celor din generaţia mea care au devenit părinţi şi-au plecat singuri grumazul atît cît au considerat ei că e necesar ca să nu aibă soarta părinţilor lor. Aici este toată deosebirea. E vorba, în fond, de condiţiile obiective de impunere a puterii prin înspăimîntare. Primii au fost guvernaţi doar cu bîta sau cu patul puştii, fără a putea alege ceva ; ceilalţi au fost mînaţi cu bîta şi cu morcovul, situaţie în care alegerea părea să devină posibilă.”
Editura Compania si Ziaristi Online
