În loc de prefaţă

DESPRE NOI, ROMÂNII

O personalitate a unei generaţii de excepţie din perioada interbelică, I.D. Vulcănescu, matematician şi filozof deopotrivă, după ce a trecut prin calvarul şi surghiunul închisorilor comuniste, la fel cu întreaga elită de conştiinţă a neamului românesc, a continuat să lupte pentru libertatea şi demnitatea omului. Fundamentul luptei şi l-a clădit pe operele şi ideile care au definit mari gânditori şi epoci istorice, nu numai în România, ci şi în cultura altor neamuri înscrise în universalitate.

Cartea lui I.D. Vulcănescu, RĂSPUNS ÎNTÂRZIAT LA O PROBLEMĂ DE MESIANISM ŞI ISTORIE, nu a fost rezultatul unei amânări la răspunsul uneia dintre întrebările esenţiale de spiritualitate ale lumii vechi şi noi. Acesta a apărut atunci când autorul, după o trăire a suferinţei dincolo de înţelegerea omului normal, a reuşit să privească detaşat şi complet dimensiunea transcendentă a omului şi a neamurilor în drumul lor prin timp, spre Creator – Cel care se dezvăluie fiecărui om, fiecărui popor în funcţie de capacităţile sufleteşti şi de pătrundere a sensului metafizic al existenţei, îmbrăcate în lumina creaţiilor marilor gânditori care dau sens, conţinut şi forţă naţiunii căreia îi aparţin şi pe care o înscriu în patrimoniul de trăire al umanităţii. Acesta este motivul pentru care nu este permis nimănui şi nici unui popor, oricât de vechi s-ar considera, să-şi proclame superioritatea şi “pretenţia de monopol asupra revelaţiei divine”.

Din această perspectivă, I.D. Vulcănescu, în paginile lucrării sale, analizează sintagma de “popor ales” prin sensul mesianic al poporului evreu, greu încercat în lunga sa existenţă, folosind analiza lui Nae Ionescu, pe această temă, din prefaţa romanului DE DOUĂ MII DE ANI a lui Mihail Sebastian.

Calităţile circumscrise matricei spirituale a evreilor sunt datorate, după cum afirmă autorul: “… prin legăminte cu Divinitatea, în vederea realizării unei universalităţi fundamentată pe o înaltă morală: instaurarea pe Pământ, pentru toate neamurile, prin Israel, a Împărăţiei lui Dumnezeu”. Însă, aceste adevăruri cu vocaţia Absolutului Divin au fost trăite în vremuri şi de alte neamuri, poate la fel de vechi ca şi cel evreu, şi care nu au ignorant şi dispreţuit niciodată bagajul de spiritualitate şi cultură al celorlalte popoare.

Pe adevărurile revelate fiecare popor, prin elitele luminate ale fiinţei sale, ajunge să cunoască Revelaţia Divină. Iar condiţia sine-qua-non pentru acest dar al cunoaşterii revelate este păstrarea identităţii şi a sufletului naţional prin vitregia timpurilor, şi doar atunci când pierdem fundamentele spirituale, prin fuga de Dumnezeu, ne îndepărtam de vocaţia divină a sufletului nostru.

În cazul lucrării de faţă, autorul, prin cultura şi acribia sa, descrie şi analizează adevăruri şi frumuseţi revelate, din învăţăturile şi spiritualitatea poporului evreu, prin vocaţia de universalitate pe care o poartă, ceea ce confirmă, încă o dată, faptul că elita organică a României le-a apreciat profunzimea şi adevărurile de necontestat, iar neamul românesc, prin conştiinţele sale, nu a negat şi nu a întinat vreodată în istorie aceste adevăruri perene. Însă, întotdeauna au luptat pentru a şi le însuşi pe modul lor de simţire şi gândire tocmai pentru ca erau învăţături cu vocaţie de universalitate, pe temelia cărora creşte fiecare neam.

Pe această logică a vocaţiei universale, filozoful I.D. Vulcănescu, în cartea de faţă, face o prezentare a celor patru momente esenţiale în evoluţia spiritualităţii poporului evreu, din perioada antică, de o valoare inestimabilă pentru învăţătura lumii: I. al Patriarhilor; II. al lui Moshe; III. al Profeţilor; IV. al lui Isus, iar pentru fiecare moment reuşeşte să pătrundă dimensiunea şi importanţa covârşitoare pe care a avut-o în dezvoltarea spiritului şi sufletului omului iudaic, precum şi a întregii umanităţi.

Vedem cum în perioada Patriarhilor avem un Dumnezeu al familiei – Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacov –, care a pregătit calea spre legământul omului cu Divinitatea creând, aşa cum defineşte autorul, un “raport contractual cu cel mai înalt for posibil existent”, iar rezultatul a fost trezirea ideii de demnitate umană în conştiinţa poporului evreu, acordată, de altfel, transcendent, tuturor neamurilor de pe pământ, la momentul pe care îl creează prin graţie însuşi Dumnezeu, prin fii săi. Iar aceştia nu sunt acei Cezari care se autointitulau trimişii lui Dumnezeu pe pământ şi care se comportau despotic şi străin cu popoarele conduse, împilându-le conştiinţele şi spiritele libere. Supremaţia acestor stăpânitori ai popoarelor era fundamentată pe orgolii deşarte, egoism şi pentru care momentul istoric constituia doar un mijloc în satisfacerea intereselor meschine, în afara legământului Dumnezeu – om, numiţi de autorul RASPUNSULUI INTARZIAT… “faliţi”.

Istoria a demonstrat faptul că, ori de câte ori un popor ajungea pe o treaptă superioară în evoluţia sa, numărul “faliţilor” creştea exponenţial. Doar acesta este motivul pentru care românii s-au rupt de “faliţii” lor şi au boicotat transistoric, atât conducătorii vremelnici, cât şi istoria. A fost, pe lângă spirit şi tradiţie, o modalitate de supravieţuire în vâltoarea timpurilor. Istoricul George Brătianu a definit acest fenomen printr-un titlu de carte: O ENIGMA ŞI UN MIRACOL – POPORUL ROMÂN, în care, cu o dragoste neţărmurită faţă de poporul său şi cu erudiţia cărturarului, a explicat CUM şi DE CE acest popor a reuşit să supravieţuiască vicisitudinilor istoriei şi a intereselor mai-marilor vremilor. Din nenorocire şi acest cărturar al românilor şi-a găsit sfârşitul în iadul închisorilor comuniste, în condiţii neelucidate, în 1953, în închisoarea din Sighet.

Doar aşa, în condiţiile distrugerii fizice şi morale ale elitei româneşti în închisorile comuniste, avem încă o explicaţie de ce în prezent poporul s-a izolat şi în acelaşi timp este măcinat de „răul” care descompune fiinţa, de dispreţ şi de neîncredere faţă de falşii conducători, care şi-au pus singuri “coroana” de tinichea, zornăind-o strident, fără încetare, asemeni unor saltimbanci.

I.D. Vulcănescu, în răspunsul pe care îl dă în lucrarea sa la o problemă de mesianism, o problemă transcendentă, prezintă două puncte de vedere din perioada de aur a României, perioada interbelică, care se întâlnesc în romanul lui Mihail Sebastian, DE DOUĂ MII DE ANI…, prefaţat de Nae Ionescu, un titan şi un mentor al generaţiei interbelice.

Profesorul, Nae Ionescu, l-a cunoscut pe Mihail Sebastian în 1926, la Brăila, când acesta din urmă îşi susţinea examenul de bacalaureat. Impresionat de inteligenţa tânărului Sebastian, îl angajează, în noiembrie 1927, la ziarul “Cuvântul”, dându-i mână liberă să scrie cum simte şi cum vrea. De asemenea, îl trimite în 1929 la Paris cu o bursă de doi ani. La întoarcere Mihail Sebastian îi spune mentorului şi binefăcătorului său că intenţionează să scrie o carte în care să dezbată problema iudaismului şi pe care îl roagă să i-o prefaţeze. Desigur, interesat de părerea şi aprecierea profesorului – o părere aşteptată atât de discipolii săi „năişti”, dar mai abitir de adversari, care nu erau puţini în epocă.

Cartea a apărut în 1934, iar prefaţa Profesorului era o analiză din perspectivă românească şi prin prisma filozofiei, culturii şi a convingerilor sale. Din păcate, paginile lui Nae Ionescu au fost percepute de autorul romanului ca fiind un atac, nu numai la persoana sa, ci şi la problema iudaismului dezbătută în carte. Părerea lui Nae era că această lucrare este una de literatură şi în consecinţă trebuie să se supună criticii literare şi artistice, în nici un caz vieţii politice, filozofice, sociale şi economice. Abordarea lui Mihail Sebastian era partinică, iar Profesorul nu putea să nu analizeze problema decât trăind prin „latenţele sufleteşti” «sintagmă Ilie Bădescu» şi prin istoria neamului nostru.

Sigur, prefaţa a fost dură, grea, aproape de nesuportat pentru autorul romanului. Însă, pentru cunoscătorii drepţi şi corecţi a personalităţii, inteligenţei, culturii şi puterii de pătrundere a lui Nae Ionescu nu este nicio surpriză în metoda de analiză a problematicii ridicate de M. Sebastian, pe care acesta o abordează literar şi nu în ordinea politică a timpului.

I.D. Vulcănescu ne spune că, după această poziţie a lui Nae Ionescu, au fost foarte mulţi intelectuali şi gânditori care au încercat să explice şi să găsească un răspuns pentru prefaţa JURNALULUI. Este citat în contextul sus menţionat un titan al culturii româneşti şi universale, Mircea Eliade, al cărui punct de vedere faţă de poziţia Profesorului se rezuma astfel: “… Pentru un om care scrisese «evreii sunt nişte întârziaţi pe calea mântuirii», care studiase Kabala şi mistica evreească şi care în 1927-1928 declarase, pe când era student, că a fost tentat să abandoneze ziaristica şi politica pentru a se dedica studiilor ebraice, o asemenea prefaţă constituia o netă retragere pe poziţii considerabil mai rigide …”

O afirmaţie plină de adevăr, consideraţie şi respect a lui Eliade pentru mentorul generaţiei de excepţie, căreia i-au aparţinut atât Eliade, cât şi I.D. Vulcănescu, alături de mulţi, foarte mulţi şi care din păcate aproape necunoscuţi într-o epocă prezentă unde “domneşte” fără dreptate, grobian şi grotesc conspiraţia tăcerii.

Scurta explicaţie a lui Eliade scoate la iveală clar că propaganda împotriva curentelor naţionale şi creştine a fost şi este fundamentată pe ideea falsă a urii de rasă, cu precădere a evreilor, evidenţiind faptul că toţi cei care au luptat pentru valorile culturale, spirituale şi tradiţionale ale neamului românesc şi ale creştinismului nu au negat şi nici nu au întinat valori ale altor neamuri de pe pământ. Dimpotrivă, le-au apreciat şi de multe ori au constituit baza de plecare în analize şi creaţii intelectuale cu specific naţional.

În sensul spuselor de mai sus, I.D. Vulcănescu afirmă şi susţine că Mihail Sebastian în romanul său DE DOUĂ MII DE ANI… a simţit “nevoia să realizeze o armonie între spiritualitatea românească şi tradiţia iudaică”. Însă această “nevoie” de armonie între spiritualitatea românească şi cea a altor popoare, la marii creatori români, a fost una din temeliile pe care au înălţat calea spre universalitate a etnicităţii noastre. Din acest motiv, ideea că Nae Ionescu ar fi încercat să oprească drumul spre universalitate prin naţionalism este cel puţin nedreaptă, iar dacă se face o analiză cu bună-credinţă a fenomenului istoric şi cultural românesc este evident că nouă ni s-a stăvilit şi negat drumul specific “gliei” spre universalitate.

Doar generaţia interbelică, prin cei mai buni, a reuşit să aşeze cu dreptate, pe verticală, memoria spiritului şi a sufletului României.

De nedreptăţile şi suferinţele de care vorbeşte şi pentru care a luptat elita românească interbelică, poporul evreu nu este străin, ambele neamuri au fost dispreţuite, umilite, lovite cu brutalitate în fiinţa transcendentă, au fost supuse unor procese mişeleşti de desfiinţare de-a lungul istoriei. Şi poate, măcar pentru aceste suferinţe trăite de cele două popoare, ar trebui, dacă nu este o poruncă şi un semn al Divinităţii, măcar să se apropie, respecte şi, de ce nu, să se sprijine unul pe celălalt în devenirea fiecăruia.

Numai că acum, privind peste veacuri, nu putem să nu constatăm că neamul nostru a fost ţintuit la periferia timpului şi istoriei de către interesele mercantile ale mai puternicilor vremilor, oameni şi imperii. Aceştia nu au putinţa şi nu vor să vadă că prin creaţiile geniale ale neamului am îmbogăţit patrimoniul universal.

Dar pentru această recunoaştere trebuie să fie dăruiţi cu inteligenţa inimii şi a spiritului, inteligenţă net superioară celei care ţine de acumularea cantitativă de informaţie pe varii domenii. Din această perspectivă, faţă de români, poporul evreu este privilegiat, fapt pentru care nu putem decât să încercăm un sentiment de bucurie.

Însă, aşa cum spune tradiţia noastră strămoşească, un ochi plânge, altul rade. Plânge pentru perseverenţa cu care nedreptatea şi mizeria în care am fost aruncaţi ne sufocă în continuare, râde pentru că un neam la fel de oropsit ca şi al nostru este repus la locul care i se cuvine.

Meritul lui I.D. Vulcănescu, în prezentarea romanului DE DOUĂ MII DE ANI…, este că a reuşit să readucă în dezbatere o epocă, cu oamenii şi pasiunile lor, cu trădările ei, încercând să prezinte de pe poziţia omului de cultură propriile răspunsuri la probleme care, la momentul apariţiei romanului, constituiau teme solide în creaţiile intelectualilor români implicaţi în viaţa culturală şi politică.

Pentru acele vremuri, Nae Ionescu reprezenta şi apăra cu toată puterea minţii sale doctrina naţionalistă. Doctrina care începuse să prindă forţă în epocă nu numai datorită contextului internaţional – Hitler preluase puterea în 1933, iar comunismul implantat în Rusia îşi întindea tentaculele ameninţător spre Europa –, ci şi din cauza situaţiei dinlăuntrul ţării care se degrada grav cu concursul „elitelor” politice ale timpului, foarte departe de nevoile ţării, şi care „lucrau doar în satisfacerea intereselor proprii”.

Stare la care Profesorul şi cele mai strălucite minţi ale acelei generaţii nu puteau să asiste şi să aplaude batjocura şi dispreţul aruncate asupra noastră fără dreptate şi temei. Era mai mult decât o datorie. Era o poruncă metafizică a unui neam ameninţat. Iar atunci era ameninţat în fiinţa sa naţională, iar reacţia elitei a fost pe măsura pericolului.

Aşa este drept să judecam controversele apărute pe marginea divergenţelor de opinii dintre Nae Ionescu şi susţinătorii problematicii din romanul lui Mihail Sebastian.

Astfel, filozoful I.D. Vulcănescu nu putea, chiar dacă mult mai târziu, când patimile se stinseseră de mult, să nu-şi înscrie în patrimoniul cultural românesc analiza sa cu privire la o problematică care nu aparţinea numai acelui timp, ci a existat ca o permanenţă a umanităţi în petrecerea ei prin istorie.

De altfel, spiritul de luptător nu a fost abandonat de Vulcănescu nici după ce a ieşit din universul concentraţionar al închisorilor şi a intrat în celălalt univers al “libertăţii”. El a continuat să lupte pentru libertatea spiritului şi a dreptului la opinie, a încercat să trezească fărâma de demnitate a oamenilor care era absolut necesară existenţei “în picioare” a unui popor. Iar singurul mijloc “permis” a fost condeiul.

Pentru recuperarea personalităţii lui I.D. Vulcănescu, un rol major l-a avut Fundaţia „I.D. VULCĂNESCU”, care, cu responsabilitate pentru memoria şi cultura acestui popor, a reuşit să o aducă în PREZENT.

Mariana HEROIU

Ion D. Vulcanescu, Raspuns intarziat la o problema de mesianism si istorie

Editura MICA VALAHIE, 2014

Foto CNSAS: Fundatia I.D. Vulcanescu

Sursa: Ziaristi Online