“Ca fiu credincios al Bisericii mele, laud dumnezeirea, căci m-a făcut român; iubirea ce am către Națiunea mea mă îmboldește a stărui în fapta, ca încă și după moarte să erump de sub gliile mormîntului, spre a putea fi pururea în sînul Națiunii” – Emanuil Gojdu (Ziarul budapestan Concordia, nr.1/ 33 iulie 1862. Gojdu a rostit aceste memorabile cuvinte la o intilnire cu tinerii studenti din Budapesta, cu ocazia zilei sale onomastice)
„Gojdu trăia simplu şi igienic. El bea numai apă. Era mîndru de originea sa de român ortodox şi asta o manifesta oriunde i se dădea ocaziunea, atît cu cuvîntul, cît şi cu fapta.Ceea ce nu era lucru mic atunci şi nu este lucru mic nici astăzi în Pesta, casa lui atît nainte cît şi după 1848 era recunoscută de casă românească, unde toţi Românii erau bine primiţi şi sprijiniţi. În cancelaria lui advocaţială aplica numai tineri Români. Trăiesc încă mulţi din acei tineri universitari de odinioară, cari Duminicile şi serbătorile după amiazi vara le petreceau în vila lui Gozsdu, unde fără nici o invitare erau bineprimiţi şi ospetaţi. Gozsdu îşi petrecea cu ei, glumea şi cînta cu ei cîntece naţionale, însufleţindu-i pentru idealuri naţionale. Era unul din acei rari bătrîni din Ungaria, cari aveau ferma speranţă în viitorul naţiunei române…” – Partenie Cosma
De Duminica Tomii, prima duminica dupa Invierea Domnului, romanii din Budapesta l-au comemorat, ca in fiecare an, pe marele mecena Emanuil Gojdu. Redam mai jos cuvantul Doamnei cercetător ştiinţific Maria Berényi, Director al Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria:
DISCURS ROSTIT DE MARIA BERÉNYI LA MORMÎNTUL LUI EMANUIL GOJDU DIN CIMITIRUL KEREPESI (BUDAPESTA)
Moştenirea lui Emanuil Gojdu e un subiect chinuitor, care a fost prea mult ţinut în sertar şi nu a fost adus la cunoştinţa românilor şi maghiarilor.
Aprecierea obiectivă a istoriei trebuie să fie că Emanuil Gojdu, prin sentimentele sale, prin manifestările sale politice, culturale ca şi prin celebrul său testament, s-a arătat a fi un om de excepţie, un om al faptelor şi un bun român.
Pe parcursul întregii sale cariere politice a fost un susţinător fervent al drepturilor comunităţii române din Transilvania şi Ungaria şi al creării unei relaţii speciale româno-maghiare. Atitudinea împăciuitoare adoptată de Gojdu faţă de maghiari, a creat o atmosferă de suspiciune în jurul său. El a trăit într-o perioadă dificilă, frămîntată de manifestări naţionale, pe care le-a înţeles în profunzimea lor şi a implicaţiilor lor pentru emanciparea românilor. Gojdu a fost sincer toată viaţa sa şi s-a manifestat cu aceeaşi naturaleţe ca frate al românilor şi prieten al ungurilor. Mulţi dintre contemporanii săi au pus la îndoială anvergura deosebită a personalităţii sale. Acest fapt de multe ori l-a dezamăgit. Din ziarul Concordia aflăm, la începutul lui ianuarie 1863, Anastasia, prima lui soţie, înainte de moartea sa cu cîteva zile îi zicea soţului său: „Amate Emanuile, ştiu că totdeauna ai fost bun român, fuse de un timp încoace mi se pare că fruntea ta s-a înnorat şi te-ai înstrăinat de naţiunea ta, pentru că doară unii ţi-au mîhnit sufletul; ci naţiunea nu meritează asta răceală din parte-ţi, dînsa nu te-a vătămat. Mai aduci-ţi aminte cîndu-mi ceteai odinioară din istoria străbunilor întîmplarea lui Coriolan? Să ştii că el atunci fu mai mic, cînd pornise a învinge eterna Roma; şi atunci mai mare, cînd l-a învins pe el Mamă-sa!” Acestea spuse de muribunda soţie l-au impresionat pe Gojdu, şi-a dat seama că cei care l-au iubit au fost incomparabil mai mulţi decît cei care l-au criticat.
În campania electorală din 1865 la Tinca Gojdu a ținut un discurs foarte reușit, printre altele spunea:
“ (…) mai toată viaţa-mi am petrecut-o între străini, m-am silit însă să-mi cunosc conaţionalii, pe poporul român, şi eu cugetam că-l cunosc pe deplin, însă acuma văd cumcă multe însuşiri nobile ale bravului popor român nu le-am cunoscut, atîta perseverenţă, tărie şi alipire cătră cauza naţională, cîtă avui norocire a experia cu aceasta ocaziune în poporul nostru n-am aşteptat, m-a pus în uimire, credinţa şi alipirea voastră către mine nu se poate cu nimic în lume remunera decît iarăşi cu credinţă, vă jur dară şi din partea-mi credinţa neclătită, fiţi convinşi că toţi paşii mei vor fi îndreptaţi pentru fericirea şi binele poporului român, Dumnezeu aşa să-mi ajute¤”
Dragostea faţă de ortodoxie şi cultura românească a lui Emanuil Gojdu, neputînd fi împărtăşită propriilor săi copii, a început a se revărsa, în masură tot mai largă, asupra studenţilor români de la Universitatea din Budapesta – cei mai iubiţi oaspeţi în casa şi la masa lui.
Cînd, cu prilejul unei zile onomastice, raspunzînd urărilor şi toasturilor venite din partea studenţilor, Gojdu sugerînd un scop nobil, răspundea în felul următor: Ca fiu credincios al bisericii mele laud Dumnezeirea, căci m-a crescut Român; iubirea ce am către naţiunea mea neîncetat mă imboldeşte a stărui în faptă, ca încă şi după moarte să erump de sub gliile mormîntului, spre a putea fi pururea în sînul naţiunii mele
Emanuil Gojdu s-a ţinut de cuvînt. Prin cea mai însemnată operă a vieţii sale, prin dărnicie şi înţeleptele prevederi, cuprinse în textul testamentului semnat în Pesta la 4 noiembrie 1869 a izbutit să-şi asigure putinţa de a vietui pururea în sînul naţiunii române, care va şti să-i perpetueze amintirea şi în viitor cu recunoştinţa nepieritoare.
În formarea intelectualităţii române din Ungaria şi Transilvania, pe parcursul secolelor al XIX-lea şi XX-lea fundaţiile au avut un rol covîrşitor. În condiţiile lipsei unei clase prospere din punct de vedere economic, sau încă insuficient consolidată, cu o slabă reprerzentare a elementului românesc în mediile urbane, cu o populaţie preponderent rurală, formarea intelectualităţii a fost rodul, în mare parte, al operei de susţinere colectivă prin fonduri şi fundaţii de stipendii. În acest efort colectiv se remarcă activitatea şi contribuţia Fundaţiei Gojdu, care a fost una dintre cele mai mari fundaţii din Austro-Ungaria. Timp de 50 de ani a avut un important rol în activitatea şi viaţa culturală românească din Ungaria şi Transilvania. În baza prevederilor din testament, studenţi, preoţi şi învăţători săraci, familii numeroase şi îmbătrîniţi puteau beneficia din bunurile fundaţiei.
În ziua de 4 noiembrie 1869, cu cîteva săptămîni înainte de moarte, semnînd Emanuil Gojdu actul istoric cu atît de fericite consecinţe, în faţa martorilor testamentari şi-a exprimat dorinţa de a se ridica din mormînt peste 100 de ani ca să vadă ce s-a ales de testamentul şi de fundaţiunea sa.
De la moartea lui au trecut 144 de ani. Dacă s-ar ridica din acest mormînt ar vedea că nu mai există Fundaţia Gojdu, în pasajul Gojdu în afară de capela ortodoxă nimic nu mai are caracter românesc. În acest moment, din moştenirea lui este accesibilă doar entitatea morală şi intelectuală, fiind de cea mai mare actualitate. Ar mai vedea, că românii din Budapesta sînt cei mai apropiaţi de subiectul Emanuil Gojdu şi de 22 ani au o preocupare renăscută, pentru a-i cultiva memoria şi omagia amintirea. După anii 1990 a început recuperarea arhivistică şi bibliografică a subiectului Emanuil Gojdu. Începînd din 1992, în fiecare an comunitatea românească din Budapesta alături de corpul diplomtic al Ambasadei României din capitala ungară, organizează un pelerinaj la mormîntul său şi îi oficiează parastas în Duminica Tomii la Capela Ortodoxă. De la bun început, aşa credem, cinstindu-i memoria, împlinim un act de înaltă responsabilitate istorică şi aducem în faţa contemporanilor exemplul, vrednic de urmat, al unui om deosebit, care şi-a dăruit cu fervoare atît spiritul, cît şi fapta. Locul său de frunte între marii noştri înaintaşi şi l-a cîştigat prin neobosita-i strădanie pentru afirmarea naţiunii şi a limbii româneşti, dar, mai ales, prin excepţionala sa activitate de ajutorare şi de susţinere morală şi materială, a sutelor de tineri dornici de învăţătură.
Eternă să-i fie memoria!
DUMINICA TOMII, 27 APRLIE 2014
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
Puteti sa cititi si descarcati de AICI cartea doamnei Maria Berényi – Viata si activitatea lui Emanuil Gojdu (1802-1870)
