Situatia cenzurarii la TVR a documentarului “Mostenirea Clandestina” – realizat de jurnalista Monica Ghiurco impreuna cu istoricul american Larry Watts –, chiar in timpul transmisiei unui episod despre cazul colonelului polonez Ryszard Kuklinski vs Ion Mihai Pacepa, ne-a readus in atentie o lucrare stiintifica exact cu acest subiect. “Cazul Ryszard Kuklinski – un Pacepa al Poloniei?”, de prof. dr. Ion Constantin, lucrare publicata de Institutul National pentru Studiul Totalitarismului (INST) – Academia Romana, trateaza aceasta chestiune cu acribie, apeland la documente, memorii, studii, cercetari. Cu ajutorul profesorului Ion Constantin vom prezenta asadar, spre intelegerea mai clara atata a resorturilor actului de cenzura cat si a problematicii tradarii nationale, introducerea in tema, semnata de prof. dr. Cristian Troncota, urmata apoi de extrasele relevante legate de cele doua personaje si legaturile lor cu serviciile speciale occidentale, respectiv rasaritene. Autorul, Ion Constantin, născut în 1952, la Călugăreni, jud. Giurgiu, este absolvent al Facultăţii de istorie a Universităţii din Bucureşti (1977); cursuri postuniversitare de relaţii internaţionale. Ataşat cultural la Ambasada României din Varşovia (1996-2000). Doctor în istorie al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (1995). Cercetător ştiinţific principal la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului – Academia Română; Cercetător ştiinţific la Biblioteca Metropolitană Bucureşti – Centrul de Studii pentru Românii de Pretutindeni.

CUVÂNT ÎNAINTE

Nimic nu este mai prejos de condiţia şi demnitatea umană, mai pervers, umilitor şi nu în ultimul rând mai grav decât trădarea, adică urâţenia pământului, ca să contrasteze cu ceea ce Brâncuşi crea pentru românii de pretudindeni şi o dată cu ei pentru umanitate, cuminţenia pământului. Trădarea unui prieten, unei instituţii, unei idei, unei naţiuni este aceeaşi peste tot şi în toate timpurile. Dar pentru că frontul secret, acolo unde intelligenceul face legea, actul pe care încerc să-l traduc în cuvinte trebuia să poarte un alt nume, nu-i aşa, adaptat la specificul domeniului. Iată de ce, profesioniştii au înlocuit noţiunea de trădare, prevăzută şi sancţionată în toate codurile penale de pe mapamond foarte aspru, uneori chiar prin execuţii publice, cu termenul de defector. E un terman mai misterios, mai greu de înţeles, iar pentru cei păţiţi ori neiniţiaţi foarte derutant, ce poate crea în opinia publică în loc de indignare şi blamul societal, confuzie şi dezbinare.

Mă bucur că m-am aflat printre cei ce nu s-au încumetat să devoaleze un aspect tabu din activitatea instituţiei securităţii regimului comunist din România, şi anume existenţa a nu mai puţin de trei duzini de defectori. Adică ofiţeri care în timpul unor misiunii speciale au trecut cu tot cu bagaje, a se citi secrete de stat, de partea opusă baricadei. O baricadă ridicată la sfârşitul celei de a doua mari conflagraţii a secolului trecut, pe criterii strict ideologice. Dar marea problemă o constituie faptul că pe frontul secret, nu criteriul ideologic este cel ce operează distincţia între învins şi învingător, între succes şi insucces, ci criteriul valoric al profesionalismului, tradus prin poziţia de a fi, când se trage linia, cu un pas înaintea competitorului. Intelligenceul exploateză de regulă şi insuccesul temporar, căutând să obţină beneficii, important este să scapi cu faţa curată pentru ca apoi să o poţi lua de la capăt, savurând de data aceasta o experienţă în plus, ceea ce crează fascinaţia şi dârzenia activităţii în domeniu.

Apariţia defectorilor a bulversat pur şi simplu aceste reguli nescrise ale jocului. Respectul faţă de adversar, cum stă bine oricărui gentlemen, a fost înlocuit cu lovitura pe la spate, ceea ce crează un pericol fără precedent: lichidarea adversarului. Pericolul pentru beneficiar este că rămâne fără competitor. Într-o asemenea situaţie, competitorul fără apărare riscă să-şi expună conaţionalii la manevre dintre cele mai abjecte. Ţinta nu e neapărat de a face ceea ce vrei din fostul adversar, ci mai mult decât atât, de a-l împiedica să-şi creeze un nou inteligence, bazat pe alte principii, de regulă cele ale democraţiei, de exemplu, pentru că tot s-a vorbit de succesul acesteia, cel puţin într-o parte a continentului european, şi deocamdată redus doar la sfârşitul anilor 80 şi începutul celui următor.

Comunismul, ca formă de organizare politică, perceput şi ca formă deviantă a puterii politice, a demonstrat de-a lungul carierei sale universale faţete dintre cele mai contradictorii, mai inumane, alteori de-a dreptul criminale. Printre acestea şi trădarea. Dicţionarele erudite ce tratează activităţile de spionaj şi contraspionaj dezvăluie existenţa a două categorii de defectori. Defectorii transfugi sunt cei care părăsesc teritoriul naţional şi o dată cu el privaţiunile unui sistem în care nu-şi mai găseau locul. Se metamorfozează extrem de rapid, devenind memorialişti sau moralişti, adică dispuşi oricând la „sacrificiul” de a fi folositori şi foştilor conaţionali prin sfaturi despre cum trebuie să se procezeze într-o nouă economie de piaţă şi în democraţie, devenite valori ale securităţii globale ce trebuie apărate prin cooperare. A doua categorie o formeză defectorii en place, cum îi mai numesc francezii. Aceştia rămân pe teritoriul naţional, fiind dispuşi la sacrificii şi mai mari, în sensul că se confruntă nu numai cu privaţiunile regimului, dar mai ales cu riscurile deconspirării. Şi pentru ca nu cumva cineva să nu înţeleagă exact despre ce este vorba, să mai precizăm că există o deosebire fundamentală între defectori şi agenţi. Defectorii au luat din proprie iniţiativă hotărârea de a trece de partea adversarului, iar agenţii au fost studiaţi în prealabil de adversari pentru a fi atraşi treptat la colaborare prin şantaj ori mirajul unor beneficii materiale de substanţă.

Dar şi unii şi alţii produc conaţionalilor aceeaşi pagubă. Îşi deposedează conaţionalii de cele mai teribile secrete, ca să nu mai amintim de inducerea lipsei de încredere, care, într-o societate de laborator, adică pe care s-a făcut şi se face periodic experienţe strategice la scară istorică, poate să producă un adevărat dezastru. Ori, apărarea valorilor unei naţiuni se realizează pe frontul secret tocmai prim păstrarea cu sfinţenie a secretelor, secondată de încrederea în instituţii şi profesionalismul de bună calitate.

Potrivit unui act normativ, intitulat Final Report Senat Select Committee on Intelligence, elaborat de Congresul SUA la 24 aprilie 1976, „defectorul” este definit ca „persoana care, din raţiuni politice sau din alte raţiuni şi-a abandonat ţara şi se află sau s-ar putea afla în posesia unor informaţii care interesează guvernul Statelor Unite”. Mai mult, potrivit Public Law 110, un alt act normativ elaborat tot de Congresul SUA, „defectorii”, au fost împărţiţi, în funcţie de interesele urmărite, în trei categorii: personalităţi, agenţi ai altor servicii de informaţii şi persoane care au spionat, trădat sau lucrat în favoarea SUA. Incluşi sub incidenţa indicativului „110’S”, aceştia primesc salariu şi protecţie din partea CIA; transfugi de importanţă medie (diplomaţi de carieră, politicieni, militari, cercetători etc.) care n-au fost anterior în raporturi de subordonare sau conlucrare organizată cu serviciile americane de informaţii. (Afiliaţi indicativului „55’S”, aceştia sunt sprijiniţi şi protejaţi de CIA, de la caz la caz); personalităţi din domeniul artistic, cultural, sportiv, ştiinţific etc., care, din considerente propagandistice sau de altă natură, sunt bineveniţi pe pământul american.

Nu toţi defectorii-transfugi sunt consideraţi trădători din punctul de vedere al ţării pe care au părăsit-o. Serviciile secrete aveau obiceiul de a prelua sub control pe unii defectorii-transfugi, ca metodă de a-şi implanta agenţii cu o instruire specială în tabăra adversă. Gestapo-ul a provocat prin acest sistem mari pierderi mişcărilor de rezistenţã din ţările europene ocupate de armata germană, la fel şi sovieticii au obţinut unele succese în perioada Războiului Rece, ceea ce înseamnă că din punct de vedere strict profesional pentru activitatea de informaţii, avem de-a face cu „defectori răi” şi „defectori buni”. Prin urmare, defectorii răi sunt trădătorii pentru că divulgă adversarilor secrete de stat autentice, iar defectorii buni sunt cei care continuă să-şi servească ţara sub acoperirea de trădători, divulgând doar secrete false (contrafăcute), lipsite de importanţă.

De excepţională importanţă, în acest sens, se dovedeşte aserţiunea lui Anatoli Goliţîn, un celebru defector transfug sovietic, care a cerut azil politic în SUA, în 1961: „ori de câte ori un transfug important din Est se refugiază în Vest, câţiva «transfugi falşi» sunt expediaţi în scurt timp în Vest, în scop de bruiere şi compromitere atât a transfugului adevărat, cât şi a informaţiilor furnizate de el”. Prin urmare, falşii transfugi erau în realitate, agenţi de evaluare expediaţi în Occident de KGB sau de un alt serviciu secret est-european, sub acoperire de defector, care aveau ca misiune „să-şi ofere serviciile CIA”, dar, în realitate, continuau să lucreze pentru KGB, plasând americanilor informaţii false, bine dozate, parţial exacte, parţial inexacte, în scop de „intoxicare”.

La rândul său, Jacques Boud, în a sa monumentală enciclopedie despre tehnicile de informaţii şi serviciile secrete, apărută la Paris în 1998, prezintă un nou tablou al defectorilor transfugi, cu 52 ofiţeri ai KGB şi GRU, 5 români, 4 cubanezi, 3 polonezi, un ceh şi un maghiar. Din studiul dosarelor de la fondul anchetă al fostei arhive aparţinând Securităţii din România rezultă însă că numărul de defectorii-transfugi români, care în perioada 1975-1989 au cerut azil politic în diferite ţări occidentale, ca Franţa, Anglia, SUA, Germania Federală, Belgia, Italia, Suedia şi Elveţia, este mult mai mare, nu mai puţin de 18, de unde se naşte o firească întrebare: Oare ce i-a nemulţumit atât de mult pe toţi aceştia, încât să-i determine la gesturi care practic au luat proporţia unui fenomen? Un posibil răspuns nu poate pierde din vedere explicaţia oferită de istoriografia occidentală despre această problemă, şi anume că o parte din defectorii transfugi din Blocul Estic erau în realitate dirijaţi de serviciile secrete sovietice. Americanii au fost primii care şi-au dat seama despre această metodă, şi ca urmare, au înfiinţat rapid un program special – Defector Program – administrat de CIA prin Interagency Defector Committe (IDC), în scopul de a coordona găzduirea şi exploatarea (debriefing) transfugilor. Până în 1990 au fost avuţi în vedere defectorii din Cuba, URSS şi celelalte ţări din Tratatul de la Varşovia. Rezultatele nu le cunoaştem, ele constituind, evident şi astăzi secrete de stat bine protejate.

Aceleaşi semne de întrebare le ridică şi tratamentul neuniform aplicat, după prăbuşirea Blocului Estic, asupra defectorilor transfugi. În vreme ce unii au rămas în postura de trădători, alţii au fost reabilitaţi cu acte în regulă chiar de noile autorităţi democratice, din Polonia (colonelul Ryszard Kukliński), România (generalul Ion Mihai Pacepa şi maiorul Liviu Turcu) şi Federaţia Rusă (Boris Yutsin).

Un posibil răspuns – la întrebarea referitoare la motivele care au provocat această adevărată maree de defectori transfugi din Blocul Estic către Occident, sau pusă în slujba intereselor occidentale, şi nu numai, – îl putem formula, dacă e să avem în vedere faptul că Departamentul de Stat din SUA, prin CIA, au pus bazele, în 1989, unei structuri informative denumită Trust Organization, cu sediul central în California şi cu filiere în Austria şi RFG. Nou creata organizaţie, în rândul căreia se aflau foşti ofiţeri de informaţii transfugi, plecaţi din România, URSS, Polonia şi Cehoslovacia – printre aceştia numărându-se şi fostul general de Securitate Ion Mihai Pacepa -, primise următoarele misiuni: „de a începe şi sprijini mişcarea de disidenţă în ţările socialiste, organizarea şi dirijarea activităţilor informative în rândul emigraţiei originare din aceste ţări, iniţierea unor acţiuni îndreptate împotriva statelor socialiste prin intermediul elementelor ostile din rândul emigraţiei sau disidenţilor”. Printre acţiunile considerate reuşite ale lui Trust Organization, Nota nr. 00444 din 14 noiembrie 1989 a CIE menţiona contribuţia adusă la destabilizarea situaţiei din Polonia, Ungaria şi RDG. Potrivit datelor şi informaţiilor deţinute la jumătatea lunii noiembrie 1989 de principala structură de spionaj a Securităţii din România, Trust Organization îşi propusese să-şi concentreze acţiunile cu preponderenţă pe spaţiul României şi Cehoslovaciei. Având în vedere evenimentele din noiembrie-decembrie 1989 de la Praga şi Bucureşti e sigur că organizaţia care grupa foştii defectori transfugi din Blocul Estic a jucat un rol important, rol pe care îl vom putea cunoaşte mai bine pe măsură ce istoriografia va beneficia şi de alte documente ce se vor declasifica.

Cazul colonelului polonez, Ryszard Kukliński e diferit faţă de situaţia ofiţerilor din structurile de securitate ale ţărilor din fostul Bloc estic comunist. Timp de zece ani (1972-1981) din prorie iniţiativă, şi fără să pretindă sau să accepte recompense materiale şi expunându-se unor mari riscuri, Kukliński a oferit serviciului de spionaj american (CIA) peste 42 000 de file de documente secrete, de planificare strategică, ale Tratatului de la Varşovia. Oficialităţile de la Casa Albă, Pentagon şi Langley s-au pronunţat la unison: informaţiile procurate în acest fel au contribuit decisiv la remodelarea poziţiei SUA faţă de URSS, asigurându-i în cele din urmă victoria în aşa numitul Război Rece. Prin urmare, Kukliński i-a trădat pe sovietici – aliaţi nedoriţi de poporul polonez. Cu toate acestea, fapta ofiţerului polonez, unul dintre cei mai buni stat-majorişti din istoria armatei poloneze, a fost şi rămâne receptată în mod diferit, atât în Polonia cât şi în întreaga lume. Pentru serviciile secrete americane, forţele politice de dreapta poloneze şi emigraţia poloneză din SUA, Kukliński este un „mare pariot”, „un erou autentic”, „omul de aur al armatei poloneze”, „un tip cât se poate de polonez”, în timp ce pentru alţii – forţele politice de stânga din Polonia, liderii „Solidarităţii“, corpul ofiţerilor polonezi şi, nu în ultimul rând pentru cunoscutul disident polonez Adam Michnik -, acelaşi personaj nu reprezintă decât un „trădător” şi nimic mai mult.

Excepţională comparaţia lui Adam Michnik între Ryszard Kukliński şi Richard Sorge, acesta din urmă un german care a trădat, lucrând cu spionajul sovietic şi contribuind într-un fel la prăbuşirea celui de Al Treilea Reich. Despre Sorge nimeni, dar absolit nimeni nu s-a gândit să-l considere erou al Germaniei democrate. La fel şi în cazul „Orchestrei roşii”, o echipă de spioni germani care au activat în beneficiul sovieticilor în anii celui de Al Doilea Război Mondial. Pe bună dreptate se întreabă Michnik: de ce Ryszard Kukliński se bucură de o altă logică?

Iată că istoria ne dezvăluie o realitate crudă. Eroii frontului secret nu sunt întotdeauna şi eroi naţionali. De ce? Pentru că frontul secret este o altă lume, o lume paralelă cu cea reală. Pe frontul secret, şi din „raţiuni de stat”, se pot petrece uneori şi nelegiuiri, fapte imorale, iar alte ori chiar abominabile, care într-un fel sau altul pot contribui la o victore de conjunctură. Numai că tradiţia naţională nu le acceptă în rândul valorilor. Oriunde şi oricând în lumea modernă, globalizată şi globalizatoare se acceptă doar eroii care au contribuit prin mijloace onorabile la realizarea unui deziderat naţional.

O altă evaluare a cazului Kukliński, conturată în toiul disputelor, privind reabilitarea sa oficială, se referă la felul în care a fost obţinută libertatea poporului polonez. Unele voci s-au exprimat tranşant: dacă libertatea poporului nu este obţinută prin forţe proprii e o falsă libertate. Ajutorul extern, nu ar face altceva decât să schimbe o slugărnicie cu alta. Nu e vorba doar despre reabilitarea unor defectori impusă de noul mare aliat şi garant al libertăţii, după formula: vreţi în NATO, atunci reabilitaţi-vă defectorii pe care noi îi desemnăm ! Se pune problema creării precedentului, în sensul că se pot găsi de acum în colo „trădători”- „eroi ai luptei pentru libertate” în orice formă de guvernare. Se deschide astfel calea ofiţerilor sub jurământ să execute ordinele superiorilor şi să ia decizii capitale pe considerente pur politice. În esenţă, reabilitarea ofiţerilor trădători/patrioţi înseamnă politizarea de facto a organismului militar, ceea ce nu poate fi acceptat nicăieri în lumea democratică. Dacă prin căderea Blocului estic comunist, ţările beneficiare nu au făcut altceva decât să schimbe o slugărnicie cu alta, atunci totul este posibil, inclusiv consacrarea în vocabularul politic a sintagmei „trădători-patrioţi”.

Iată doar câteva aspecte extrem de interesante pe care cititorii iubitori de istorie contemporantă foarte recentă le pot găsi bine sintetizate şi prezentate cu mâna sigură de istoric a lui Ion Constantin, în paginile acestei lucrări. Bun cunoscător al istoriei Poloniei, autorul reuşeşte prin această lucrare să pună la dispoziţia publicului din România o excelentă sinteză asupra cazului Ryszard Kukliński, dar mai ales asupra implicaţiilor sale politice prezente şi viitoare ale unei lumi în schimbare, precum şi un util instrument de lucru pentru istoriografie.

Cristian Troncotă

Sursa: Ziaristi Online

_______________

“Cazul Ryszard Kuklinski – un Pacepa al Poloniei?”

Autor: Ion Constantin

INST, 200913 x 20; 254 p.

ISBN 978-973-7861-50-4