Nu degeaba zice o vorbă din popor că frica păzeşte bostănăria. Tot frica a fost cea care a păzit regimul comunist între 1964 şi 1989. După teroarea anilor ’50, Securitatea nu a mai trebuit decît să administreze frica intrată românilor în oase. Deschiderea spre Occident de la începutul anilor ’60 nu-i mai permitea regimului să continue cu metodele terorii fizice, dar nici nu mai era nevoie. Frica păzea deja bostănăria: o rezistenţă activă faţă de regimul comunist nu mai exista, oamenii mai cîrteau, cel mult, în şoaptă. Dar pentru că frica se estompează în timp, ea se cere întreţinută. Aceasta a devenit misiunea Securităţii în timpul regimului ceauşist. Frica era esenţială. Ea făcea ca simpla ameninţare să aibă pe loc efectul dorit, punerea ei în aplicare devenind inutilă.
Pentru a inspira cît mai multă teamă, pentru a-şi atinge deci scopul de a intimida şi ţine sub control, Securitatea trebuie percepută constant ca atotputernică şi omniscientă. Nimic şi nimeni nu-i scapă Securităţii – acesta era drogul incapacitant infuzat permanent unui corp social devenit, în consecinţă, tot mai letargic şi debil. Un drog produs în laboratoarele specializate ale Securităţii de experţi în dezinformare, diversiune şi intoxicare prin zvonistică.
Dintre miturile fabricate în aceste laboratoare ale Securităţii face parte şi cel despre moartea “suspectă”, în serie, a mai multor directori români de la Radio Europa Liberă afectaţi de un “cancer galopant” indus, evident, de atotputernica Securitate. Numai că acest mit este, de fapt, o manea. Indecentă prin felul în care se exploatează propagandistic soarta nefericită a acelor oameni. Stupidă şi nocivă prin efectul ei implicit: hiperbolizarea Securităţii (pe tiparul consacrat). Altfel, de prost gust, ca orice manea.
O versiune re-re-reîncălzită a acestei manele ne-a fost servită de un duo deja bine rodat, Pacepa – Bădin, în ajun de Crăciun pe postul B1 TV, prilejul fiind, sau mai curînd pretextul, comemorarea morţii lui Noel Bernard, la 23 decembrie 1981. Moarte suspectă, zicea Andrei Bădin, de “cancer galopant”, luîndu-i apoi la rînd pe Mihai Cismărescu, decedat în urma “aceleiaşi forme de cancer galopant”, pe Vlad Georgescu, tot cu “cancer galopant” şi, deşi nu a fost director, pe Emil Georgescu cu “acelaşi cancer ciudat”. Măi să fie! Chiar aşa? Faptele ne spun cu totul altceva. Să le luăm pe rînd:
Noel Bernard este răpus de un cancer metastazat la plămîni şi ficat. Cancerul primar se manifestase la prostată, probabil încă din 1979. Nimic galopant. Altfel, da, a fost “o eroare a destinului”, cum spunea Virgil Ierunca în celebrul său necrolog. Nu o reuşită a Securităţii. În 1981, cînd era deja grav bolnav, Noel Bernard primeşte de la Securitate scrisori de ameninţare cu formulări de genul “te vom doborî ciuruit de gloanţe”. Ce sens mai aveau ele dacă starea deja critică a lui Bernard ar fi fost rezultatul acţiunilor Securităţii? Nici unul, desigur. Securitatea îşi continua campania de ameninţări şi intimidări deoarece nu ştia încă nimic despre cancerul pe care i-l “indusese” lui Noel Bernard (cu “Radu” mobil sau cu taliu, depinde ce ediţie din “Orizonturi Roşii” aţi citi).
Mihai Cismărescu (Radu Gorun) era unul dintre adjuncţii lui Noel Bernard, şi urma să iasă la pensie (împlinise 65 de ani în aprilie 1981). El rămîne însă în funcţie ca urmare a bolii şi absenţei lui Noel Bernard. Apoi, după decesul acestuia, asigură interimatul pînă la definitivarea lui Vlad Georgescu ca director al departamentului românesc. Se pensionează la 1 ianuarie 1983 şi moare la sfîrşitul lui februarie.
În mai 1982, Cismărescu se internase în spital şi se operase de un chist la coapsă, disconfort de care se plîngea de mai multă vreme. Chistul s-a dovedit a fi un sarcom, localizarea la coapsă fiind cea mai frecventă formă de manifestare a acestui cancer de ţesut moale (condrosarcom). Acest tip de cancer produce uşor metastaze, ceea ce s-a întîmplat şi în cazul lui Cismărescu. Nimic galopant sau ieşit din comun. “Oamenii mai mor şi de moarte naturală”, cum spunea atunci chiar soţia lui Cismărescu.
Mihai Cismărescu nu a fost niciodată un “critic feroce” al regimului de la Bucureşti, cum îl descriu Pacepa şi Bădin. Nu doar că nu-i stătea în fire să fie feroce (mai curînd era complezent), ba era animat chiar de un fel de tradiţionalism patriotic ce rezona pe alocuri foarte bine cu naţional-comunismul ceauşist. Greu de imaginat un director mai adecvat al Europei Libere, din perspectiva Bucureştiului, decît Mihai Cismărescu. Securitatea ar fi trebuit mai curînd să-l salveze, dacă s-ar fi putut, decît să-l lichideze. De altfel, într-o fişă a CIE, Cismărescu este caracterizat drept “un element inteligent… cu o fire cumpătată şi cu o poziţie moderată în ceea ce priveşte ţara noastră”.
Emil Georgescu: moare pe 1 februarie 1985. În cartea sa “Securitatea contra Radio Europa Liberă” (Editura Adevărul, 2011), Richard Cummings, şeful serviciului de Security de la Radio Europa Liberă, l-a descris astfel: “Emil Georgescu era un om scund şi îndesat, şi un fumător înrăit, din care cauză tuşea întruna. Cu un ten care părea cenuşiu şi în timpul verii, Georgescu făcea impresia unui om bolnav”. Cît de “galopant” să fi fost, în atari condiţii, cancerul pulmonar care l-a răpus pe Emil Georgescu la vreo 4-5 ani de la momentul cînd lui Richard Cummings i-a făcut impresia redată mai sus?! Şi ar mai trebui precizat că Emil Georgescu a părăsit redacţia de la München deja în iulie 1984, ceea ce ar fi trebuit să-l scutească de necesitatea “iradierii” pentru un “cancer galopant”. Apoi, dacă “cancerul indus prin iradiere” s-a dovedit, chipurile, atît de eficient în cazul lui Noel Bernard, de ce s-a folosit Securitatea de nişte interlopi francezi pentru a-l înjunghia pe Emil Georgescu în iulie 1981? De ce nu s-au folosit de aceeaşi armă a iradierii? Probabil pentru că ea nu a existat.
Vlad Georgescu: moare pe 13 noiembrie 1988. Forma de cancer care îl răpune este o tumoare cerebrală, formă cunoscută ca virulentă şi intratabilă. Cînd anume şi de ce i s-a declanşat boala, nu poate şti nimeni. Că ar fi fost “galopant” este pur şi simplu o părere. Cît priveşte cancerul ca sinonim al morţii, acesta era o noţiune des uzitată în scrisorile de ameninţare expediate de Securitate. “Eşti o bestie măcinată de cancer şi venin…”, se spune într-o asemenea scrisoare de ameninţare adresată lui Vlad Georgescu la începutul anului 1981, cînd acesta trimitea colaborări ocazionale din Statele Unite şi nu era nici măcar în discuţie ca viitor director la München. Cancerul ca ameninţare şi insinuare a morţii – da, a fost o armă de teroare psihologică a Securităţii. Ca şi arma “iradierii”.
Au fost, deci, patru decese din cauza cancerului la Europa Liberă (dintre care trei directori). Dar, după cum se vede, în fiecare caz a fost vorba despre o altă formă de cancer. Patologii diferite, evoluţii diferite. Cauze, evident, diferite. Nimic “galopant” ca numitor comun.
Ficţiunea iradierii directorilor de la Europa Liberă a fost moşită de generalul de Securitate Ion Mihai Pacepa. Aş crede, şi nu doar din această cauză, că iniţialele numelui său constituie, nu întîmplător, începutul cuvîntului IMPostor. Calificativul şi-l merită IMPacepa din plin şi şi-l adjudecă prin numeroase exemple. În cazul de faţă, Pacepa ne serveşte, în două ediţii ale cărţii sale “Orizonturi Roşii”, două versiuni – diferite – ale “iradierii” lui Noel Bernard cu numitul “Radu”: în prime ediţie, “Radu” este un dispozitiv aparent mobil de iradiere, pe care Securitatea urmează să-l primească de la KGB. În a doua ediţie, fără nici o explicaţie pentru modificare, “Radu” este un izotop de taliu radioactiv, primit tot de la KGB, fireşte. O pulbere care, “odată ingerată, provoacă o formă letală de cancer pulmonar”, scrie Pacepa. E clar că IMP ne ia de proşti. O dată pentru că n-ar trebui să observăm cum o suceşte fără nici o explicaţie şi “Radu” devine, din dispozitiv de iradiere, o pulbere de taliu. Apoi, pentru că oricine caută puţin pe Net va descoperi că taliul otrăveşte pur şi simplu, dar nu induce cancer. Tuşa groasă a fostului general de Securitate mai vehiculează încă o diversiune: colaborarea Securităţii ceauşiste cu KGB-ul sovietic, implicată prin aserţiunea că “Radu” în diversele sale variante, dar şi altele (explozibil Semtex), ar fi fost furnizate de ruşi. Or, raporturile dintre Securitate şi KGB erau atunci de aşa natură încît ruşii i-ar fi administrat mai curînd lui Ceauşescu personal “Radu” sub diverse forme, decît să-l furnizeze Securităţii acestuia pentru întrebuinţări alternative.
Clădirea radioului
De regulă, impostori ceva mai răsăriţi, cu morgă, gen Pacepa, sunt curtaţi de imitatori, impostori mai mărunţei, gen Bădin. Se căpuşează unul pe celălalt în interesul promovării reciproce – fiecare se alege cu ceva – şi în dezinteresul oricărei probităţi sau decenţe. Alţi “tovarăşi de drum” ai lui Pacepa sunt Vladimir Tismăneanu, Nestor Rateş şi Lucia Hossu Longin, ţuţări mereu pe fază şi care nu pierd nici o ocazie pentru a-i lustrui lui Pacepa imaginea de mare luptător anticomunist. Pacepa, Bădin, Tismăneanu, Rateş, Hossu Longin: dincolo de aparenta incongruenţă, oare ce îi uneşte şi îi mînă pe ei sub stindardul reşapat al lui IMP: cel mai probabil, o combinaţie în diverse doze de lipsă de scrupule, veleitarism, tare de caracter şi cine ştie ce complexe sau muşte pe căciulă. Scorneala lui Pacepa cu “Radu” mobil a fost colportată mai ales de Nestor Rateş – iată, un director (interimar, 1988-89) al Europei Libere care a scăpat de epidemia de “cancer galopant” în care crede atît de mult. N-a scăpat însă de deconspirarea ca fost informator al Securităţii. Conştient, probabil, de accidentul său de imagine, Rateş s-a dat la fund şi nu se mai încumetă să scoată acea carte despre Europa Liberă şi Securitate, cu care se laudă de vreo 10 ani. Shit happens…
“Fostul şef al spionajului românesc” – aşa îl gratulează pe Pacepa, eronat, atît Bădin, cît şi Rateş în diverse articole (uşor de verificat pe Net). De ce îl promovează cei doi pe Pacepa într-o funcţie pe care ştiu prea bine că nu a deţinut-o niciodată? Pentru că dă mai bine ca “şef al spionajului”, îi conferă lui Pacepa autoritatea potenţată de care este nevoie pentru ca fabulaţiile sale să devină credibile. Ce dacă Pacepa nu a fost tocmai “şeful spionajului românesc”, ci doar un adjunct? Jurnaliştii de mare clasă gen Bădin nu se împiedică în asemenea detalii. “Domnule general”, îl apelează insistent Andrei Bădin pe Pacepa în interviurile sale. De ce nu-i spune, mai adecvat, “domnule general de Securitate”? Să fie clar cu ce fel de general avem de-a face.
Tot Bădin este cel care incriminează “tăcerea ciudată a conducerii americane” cu privire la “crimele” de la Europa Liberă. Adică, de ce nu a dat conducerea americană apă la moară Securităţii?! Păi, de-aia. Se trece consecvent sub tăcere faptul că varianta iradierii a fost luată în calcul de la început. “În vara lui 1982 am cerut verificarea birourilor de la Europa Liberă, a apartamentului şi automobilului lui Noel Bernard. Nu a fost depistată nicio urmă de substanţe radioactive”, scrie Richard Cummings în cartea citată mai sus.
Se face caz de ameninţările cu moartea primite de Vlad Georgescu pentru a se împiedica difuzarea de fragmente din “Orizonturi Roşii” la începutul lui 1988. Iar din cauză că a difuzat acel serial şi avea să moară în noiembrie 1988, fandaxia-i gata: l-a omorît Securitatea. Pacepa n-are nicio îndoială. Ce altceva ar scoate mai mult în evidenţă importanţa persoanei sale şi semnificaţia cărţii sale decît prezumata asasinare a lui Vlad Georgescu ca urmare a difuzării fragmentelor din “Orizonturi Roşii”. De fapt, “nu înseamnă că tot ce scrie generalul este adevărat”, spunea Vlad Georgescu într-o emisiune difuzată de Europa Liberă pe 25 ianuarie 1988 (şi care poate fi găsită pe YouTube). “Generalul este foarte imprecis şi nu întotdeauna convingător”; “sunt semne de întrebare asupra generalului însuşi”; “eu aş fi dorit ca, în numele exactităţii şi al acribiei ştiinţifice, să fie mai puţină literatură, şi mai multă analiză”. E limpede, cred, că Vlad Georgescu s-a hotărît în favoarea difuzării acelui serial nu fiindcă ar fi fost copleşit de relevanţa textului sau de “valoarea” autorului, ci mai curînd pentru că nu a vrut să se creadă la Bucureşti că ar fi cedat în faţa ameninţărilor Securităţii. Că Securitatea şi-a tras moartea lui Vlad Georgescu pe spuza ei, nimic mai firesc. Ar fi fost proşti să nu o facă. Doar îl ameninţaseră, nu? Ca şi pe toţi ceilalţi, de altfel.
Doar despre asasinarea lui Cornel Chiriac, singurul din redacţia Europei Libere care a murit de o moarte violentă (asasinat la München la 4 martie 1975), nu vorbeşte nici unul dintre ţuţării lui Pacepa. Cu atît mai puţin IMP însuşi. Nu veţi găsi nici cea mai vagă referire la asasinarea lui Cornel Chiriac în tot ce a scris sau spus Pacepa vreodată.
IMPropriu
P.S. “Radu” a existat în măsura în care, în cîteva locuri din România, aparate Roentgen au fost modificate şi folosite la iradierea anumitor persoane pentru inducerea de cancer. Dar, despre asta, generalul de Securitate Pacepa nu ne spune nimic.
