CAND DOI FOSTI DIRECTORI AI C.I.A. SE CONTRAZIC, CASTIGA ALIANTA “HIGH TECH” ISRAELIANO-CHINEZA:

CINE A SPUS ADEVARUL, GENERALUL MICHAEL HAYDEN  SAU AMIRALUL STANFIED TURNER ?

de Aurel I. Rogojan

Prezenta si spusele  lui  Michael Hayden la Bucureşti au fost intens mediatizate, chiar cu  vadita adulatie, daca am lua-o ca etalon pe realizatoarea Ruxandra Săraru  de la Radio România Actualităţi, care si-a mărturisit, sperăm sincer, sentimentele, spunandu-i : “Aţi fost ca un mare actor de cinema american care a sedus întreaga audienţă. Meritaţi un Oscar.”

Si noi credem ca aceste calităti, de actor si capacitatea de seductie, au fost precumpanitoare in rolul pe care generalul  Hayden si l-a asumat si la Bucuresti, caci nevoia de retuş a imaginii mult prea şifonate a sistemului american de colectare a informatiilor a pus in mişcare, la nivel mondial, un amplu efort propagandistic.

Michael Hayden, în vârstă de 69 de ani, a fost director al NSA (1999- 2005) şi al CIA ( 2006-2009). In prezent este consultant al companiei de consultanţă în domeniul securităţii “Chertoff Group”, unde sunt externalizate si unele dintre activitatile agentiilor de spionaj americane.

Hayden: SUA fură informaţii pentru a-şi proteja cetăţenii, chinezii pentru a-i îmbogăţi

Printre multele lucruri frumos spuse, chiar cu real talent si o gestica de actor, dublata  si  de măiestrie pedagogic, fostul sef al N.S.A. si, ulterior, al C.I.A.  a afirmat si ca Statele Unite ale Americii, prin N.S.A., au furat informatii de alte state. “(…) Am fost director al NSA şi, din motive de strângere de informaţii şi împotriva unor ţinte legitime, am furat informaţii de la alte state. Asta nu ne pune pe picior de egalitate cu chinezii. Si chinezii fură lucruri. Si noi, americanii, furăm. Dar o facem pentru a asigura securitatea cetăţenilor noştri, nu o facem pentru a-i îmbogăţi pe cetăţenii noştri. Si asta este diferenţa dintre noi şi chinezi”.

Am fi fost poate tentati, cu oarecare ingaduinta, sa intelegem motivele acestei negari si delimitari, daca un alt fost sef al C.I.A. nu ar fi afirmat exact contrariul.

Amiralul Stanfield Turner: Spectrul informaţiilor din domeniul economic poate varia de la politici şi strategii economice sau linii directoare generale ale companiilor străine, până la ceea ce competitorii individuali străini licitează împotriva corporaţiilor naţionale

Amiralul Stanfield Turner (director CIA Martie 9, 1977 – Ianuarie 20, 1981) consideră că impactul specific cel mai evident al noii ordini mondiale se dovedeşte a fi acela că „pericolele preponderente la adresa securităţii naţionale se anunţă din sfera economicului”[1].

Chiar şi Statele Unite au devenit dintr-o mare naţiune creditoare cel mai mare debitor din lume, iar industriile în care marile companii americane au devenit necompetitive sunt tot mai numeroase.

O redefinire a securităţii naţionale prin atribuirea unui rol mai mare puterii economice ar însemna „schimbări esenţiale în planificarea şi desfăşurarea operaţiunilor secrete destinate obţinerii de informaţii economice într-o structură calitativă mult superioară şi mai diversificată pentru a se putea anticipa şi preveni surprizele economice cum ar fi descoperirile tehnologice de mare perspectivă, noile strategii comerciale, penurii neaşteptate de materii prime sau practici economice inechitabile ori dezavantajoase pentru economia unei naţiuni, aflate în permanentă competiţie determinată de pieţele mondiale şi interesată în a-şi impune afacerile profitabile”[2].

Spectrul informaţiilor din domeniul economic poate varia de la politici şi strategii economice sau linii directoare generale ale companiilor străine, până la ceea ce competitorii individuali străini licitează împotriva corporaţiilor naţionale.

Disputele în legătură cu cât de departe trebuie să meargă statele cu furnizarea unor date secrete companiilor au, însă, loc pe fondul unor realităţi care aproape că furnizează de la sine răspunsul, respectiv lipsa oricăror îndoieli că, în domeniul economic, state prietene îşi folosesc serviciile de informaţii unele împotriva altora.

Cele spuse de Stanfield Turner au fost confirmate si de fostul consultatnt al N.S.A. Edward Snowden, potrivit unui fragment difuzat (25.01.2014) dintr-un interviu acordat unui post german de televiziune. (…)

Edward Snowden: NSA serveşte şi interese economice

“Dacă există informaţii, spre exemplu despre “Siemens”, care sunt în interesul naţional, dar care nu au nimic de-a face cu securitatea naţională, ei vor folosi, totuşi, această informaţie”, a explicat Snowden, conform traducerii în germană a unui fragment difuzat în jurnalul canalului public de televiziune “ARD”.

Israelul si China  coopereaza in domeniul culegerii electronice a informatiilor economice

Cu ocazia Forumului Economic Mondial de la Davos,   premierul israelian, Benjamin Netanyahu, s-a întâlnit (24.01.2014) cu omologul său chinez, Wang Yi.  Netanyahu a declarat că întrevederea constituie o reflectare a relaţiilor intense la nivel de stat între Israel şi China şi că ţara sa doreşte dezvoltarea, în continuare, a cooperării bilaterale în domeniul tehnologiei (…)

La randul sau, Wang Yi a precizat că, ulterior întrevederii avute ca urmare a vizitei efectuate în Israel  (18.12.2013)  , au fost înfiinţate cinci comisii comune care s-au întrunit şi că problemele abordate au necesitat discuţii detaliate, în special în domeniul high-tech, a relatat “The Jerusalem Post” din 24.01.2014 .

Preponderenţa, pe agenda relaţiilor internaţionale, a problemelor economice, a creat o legătură puternică între lumea afacerilor şi cea a informaţiilor secrete.

Asa cum toate statele admit ca economia este dimensiunea esentiala a securitatii nationale , tot asa , in mod oficial, se spune ca asemenea obiective ale serviciilor secrete devin, însă, neacceptabile ori de câte ori statul exercită ingerinţe care deformează sistemul liberei iniţiative.

Realitatea se afla, de cele mai multe ori , tocmai la polul opus. Dacă puterea economică tinde a avea în ecuaţia securităţii naţionale cel puţin aceeaşi valoare cu puterea militară, aceasta înseamnă că statele conferă şi economiei valoarea ei reală de securitate, existand probleme foarte serioase în legătură cu furtul şi utilitatea secretelor economice.

Rezolvarea acestor probleme implică numeroase aspecte, deoarece ministerele economice ori de comerţ sunt puse în situaţia de a aprecia ce corporaţii anume pot beneficia de informaţiile obţinute în secret şi cum pot fi acestea folosite.

Există, însă, şi un acord unanim în ceea ce priveşte necesitatea ca serviciile de informaţii să conlucreze îndeaproape cu comunitatea de afaceri pentru a se preveni acţiunile de spionaj împotriva proprietăţii private desfăşurate de state străine ori în interesul acestora.

Răspândirea noului sistem de creare a averii începe astfel să transforme una dintre funcţiile universale ale naţiunii-stat – recoltarea de informaţii străine.

In acst sens, asistăm la o fuziune a afacerilor informative private şi guvernamentale pe o scară nemaivăzută  si în economiile capitaliste.

Întreprinderi informative private pot oferi „capacitate de dezminţire” guvernelor care le angajează şi pot atrage cei mai buni profesionişti pe piaţa liberă.

Este de aşteptat, însă, o mai bună coordonare sau funcţionare integrată a serviciilor de informaţii guvernamentale.

Dovada de departe cea mai elocventă a ceea ce s-ar putea numi crescânda „privatizare” a informaţiilor are loc nu pe pământ, ci în spaţiu. Cinci naţiuni – Statele Unite, Franţa, Japonia, India şi chiar şi Rusia – comercializează, în prezent, date recoltate de sateliţii lor orbitali.

Procesul a început în 1972, când N.A.S.A. a lansat primul „Landsat” pentru uz civil. Acum există mai mulţi astfel de sateliţi care transmit date de uz curent în explorările geologice, prognozele agricole, operaţiunile forestiere şi alte domenii similare.  Imaginile din „Landsat”-urile americane sunt transmise automat în mai mult de cincisprezece ţări, fiecare primind, contra unei taxe de 600.000 $ pe an, un flux constant de imagini digitalizate. Unele dintre acestea au semnificaţii militare. Astfel, Departamentul Apărării S.U.A. este el însuşi un achizitor de date „Landsat”. Sistemul mai este folosit şi de armata japoneză pentru a supraveghea Siberia de Est.

Ulterior, sistemul american „Landsat” a intrat în competiţie cu sistemul francez „SPOT”. De atunci, savanţii, oamenii de ştiinţă şi publicul au putut avea acces la operaţiuni militare şi industriale din orice loc de pe Pământ, monopolul american şi sovietic asupra informaţiilor de origine spaţială fiind spart violent. Deşi imaginile „SPOT” şi „Landsat” nu sunt la fel de bune ca acelea care le stau la dispoziţie militarilor, sunt totuşi destul de grăitoare. Astfel, guvernele cărora le lipsesc sateliţii proprii formează o piaţă pentru informaţiile militare disponibile din aceste sisteme.

Ceea ce odinioară le stătea la dispoziţie numai puterilor spaţiale le este tot mai la îndemână celorlalte state şi, la un oarecare nivel, mijloacelor de informare publică.

În aceste condiţii, mass-media însăşi devine un principal concurent al serviciilor de informaţii. După cum declara un fost funcţionar superior de la Casa Albă: „Când am ajuns prima oară (n.n. la Casa Albă), eram o victimă a «misticii secretului» – dacă un document purta ştampila «secret», avea să fie realmente valoros. Curând am descoperit că adesea citeam câte ceva ce citisem anterior în «Financial Times». Mai rapide chiar, comunicaţiile televizate instantanee îi bat la puncte în mod normal pe spioni”[3].

Continua privatizare şi „mediatizare” a informaţiilor sau „para-informaţiilor” obligă serviciile secrete să-şi restructureze operaţiunile şi să se adapteze şi ele noului sistem de creare a avuţiei pe planetă. În pofida acestor realităţi, culegerea de informaţii se confruntă cu probleme pe care alte industrii nu le cunosc.

Guvernele şi companiile au avut dintotdeauna multe de împărţit. Unele firme gigant au oferit „acoperire” agenţilor guvernamentali. De exemplu, Corporaţia „Betchel”, firma de construcţii cu baza la San Francisco care avea în Orientul Mijlociu contracte în valoare de sute de milioane de dolari, oferea posturi nominale agenţilor C.I.A.. În schimb, „Betchel” primea informaţii de valoare comercială de la C.I.A..[4]

La un moment dat, afacerile S.U.A. au oferit acoperire unui număr mai mare de două sute de agenţi de informaţii plasaţi peste hotare, care se dădeau drept funcţionari. Companiilor le-au fost rambursate costurile. Pe de altă parte, în vreme ce multe ţări, pur şi simplu, „se aşteaptă” şi nu ştiu cum să-şi determine oamenii lor de afaceri să coopereze cu serviciile informative, fiind practicate şi presiuni dacă aceştia refuză, Statele Unite nu cunosc, cel puţin în lumea afacerilor, o astfel de problemă. Directorii firmelor americane, inclusiv aceia care au avut contacte cu politicieni străini de înalt nivel, nu sunt interogaţi decât rareori.

Linia de demarcaţie dintre spionajul public şi cel privat va continua să devină tot mai difuză. Odată cu proliferarea corporaţiilor multinaţionale, multe dintre acestea îşi dezvoltă propriile reţele informative. Faptul este evident pentru companiile petroliere sau băncile europene şi pentru casele de comerţ japoneze, precum şi pentru firmele de construcţii americane.

În paralel cu operaţiunile „para-informative” din străinătate, se desfăşoară recenta propagare a aşa-numitelor unităţi de „informaţii competitive” din industria internă. Concepute să opereze în limitele legii, acestea aplică, cel puţin la un nivel rudimentar, multe dintre aceleaşi metode şi practici folosite de către structurile informative ale guvernului. Posibilităţile unor legături neoficiale cu guvernul sporesc, odată ce aceste firme de afaceri angajează foşti agenţi şi analişti din organismele guvernamentale. Mai mult, reunite în „holding”-uri transnaţionale, în fruntea cărora sunt puşi foşti înalţi responsabili ai celor mai redutabile servicii de informaţii, companiile private de informaţii şi consultanţă pentru securitate sunt uneori preferate serviciilor oficiale.

Asemenea „relaţii incestuoase – subliniază A.Toffler – se vor înmulţi, ca o consecinţă a restructurării lumii afacerilor, care duce la alianţe de afaceri trans-naţionale complexe. Compania care intră într-o „alianţă strategică” cu altă firmă poate să nu ştie niciodată că o parte dintre operaţiunile partenerului său sunt în fond activităţi de spionaj, îndeplinite în folosul vreunui guvern. Sau s-ar putea să vrea să ştie – şi să ceară spionilor propriului său guvern s-o afle”.[5]

Inevitabil, asemenea schimbări vor determina ca multe activităţi de afaceri foste „private” să devină transparente, prilej de a fi politizate şi a atrage o succesiune de acuzaţii, contra-acuzaţii, frământări şi scandaluri explozive.

O altă schimbare paralelă cu recentele evoluţii din afaceri va fi o comutare a accentului pus pe producţia de masă, spre specializarea informaţiilor. Factorii de decizie politică ai guvernelor vor pretinde tot mai multe informaţii precise, particularizate, cu ţintă clară. Consecinţa unor astfel de comenzi de informaţii va impune atât colectare specializată de informaţii, cât şi analiză specializată.

Pentru a veni în întâmpinarea noilor cereri de informaţii – mai ales în domeniul economiei, tehnologiei şi mediului ambiant – vor trebui obţinute informaţii tactice concrete într-o diversitate de probleme atât de amplă, încât nici chiar cei mai mari producători de informaţii nu vor fi în stare să recruteze, să menţină şi să plătească toţi specialiştii necesari. Serviciile de informaţii vor face ceea ce fac companiile: vor externaliza tot mai multe activităţi, abolind caracteristica de integrare verticală a operaţiunilor informative.

Conform lui Lionel Olmer, fost Sub-Secretar al Comerţului în Statele Unite, japonezii sunt aceia care „au cel mai rafinat şi mai organizat sistem de informaţii economice din lume, printr-o reţea de «agenţi operativi» – cuvânt pe care nu-l folosesc în sens peiorativ – în oficiile lor de export. J.E.T.R.O. [Japanese External Trade Organization[6]] este principalul beneficiar. Dar companiile comerciale japoneze trăiesc şi mor din informaţii, fiind active pretutindeni, din Africa până în Europa de Est. Nu ştim cât de mult din informaţiile pe care le recoltează sunt aduse la cunoştinţa guvernului, dar presupunem că aproape toate”[7].

Când lucram la Comerţ, afirma Olmer, „am petrecut un an, odată încercând să dovedim că japonezii manipulau în secret valoarea yenului – în perioada din jurul anului 1983. N-am putut găsi nici o probă concludentă pentru a demonstra că guvernul orchestra mişcări de urcare şi coborâre în valoarea monedei curente. Dar am fi vrut, desigur, să aflăm”.

În 1988-1989, un focar major de război comercial a izbucnit între Japonia şi Statele Unite, în legătură cu producţia asociată a avionului de luptă „FSX”. În cadrul acestor negocieri, relatează Olmer, „ar fi fost foarte util dacă guvernul nostru ar fi fost mai bine informat asupra intenţiilor reale ale guvernului japonez. (…) Considerau oare proiectul «FSX» o rampă de lansare pentru a ajuta Japonia să-şi dezvolte afaceri cu turboreactoarele comerciale de pasageri în concurenţă cu ale noastre? Nu aveam decât o mulţime de incongruenţe”. Şi aici, miza consta nu în vânzarea câtorva avioane, ci în soarta unor industrii întregi.

Acestea, însă, nu sunt decât semnele de început ale unui război informativ economic care va deveni tot mai sistematic, ocupând o poziţie tot mai centrală în politica guvernelor şi strategiile corporaţiilor, deopotrivă, în deceniile decisive care urmează.

Principalii producători de informaţii ai lumii sunt împinşi tot mai adânc în spionajul economic de către mai mulţi factori convergenţi.

Mai întâi, odată cu sfârşitul Războiului Rece, toate agenţiile majore caută noi misiuni pentru a-şi justifica bugetul.

În al doilea rând, pe măsură ce noul sistem de creare a avuţiei forţează tot mai multe industrii să se globalizeze, din ce în ce mai multe companii au de identificat, promovat sau apărat interese în străinătate. Companiile accentuează presiunea asupra guvernelor pentru susţinere politică şi informaţii economice, care pot fi inaccesibile oricărei firme individuale. Indiferent dacă informaţiile publice pot sau nu pot fi folosite pentru câştiguri private, aceste presiuni au toate şansele să crească odată cu progresul globalizării.

În al treilea rând, subzistă un fapt de importanţă şi cu urmări covârşitoare, în mare măsură trecut cu vederea. Odată ce companiile, în scopul de a funcţiona în economia interdependentă, devin tot mai dependente de informatizare,   înfiinţându-şi reţele extensive, care cuprind toată planeta, făcând schimb direct de date între computerele lor şi cele ale altor companii. În acest fel, întregul sistem al afacerilor devine mai vulnerabil penetrării electronice din partea unor instituţii ca N.S.A., G.C.H.Q., „Chobetsu” sau F.A.P.S.I..[8].

În al patrulea rând, pe măsură ce mizele rivalităţilor comerciale mondiale cresc, rivalităţile informative se vor încălzi în paralel, ducând la un echivalent informativ al cursei înarmărilor. Izbânda serviciului de spionaj al unei ţări le va introduce pe toate celelalte în competiţie, ridicând miza la fiecare mişcare.

Spionajul, în mai mare măsură decât oricând de-a lungul ultimului secol, va fi presat să servească nu numai obiectivele guvernamentale, ci şi pe ale strategiilor marilor companii, pe baza ipotezei că puterea lor contribuie la puterea naţională.

Nu avem in intentie deschiderea unei polemici cu generalul Michael Hayden, dar era bine ca Domnia Sa să  fi cunoscut că  in Romania este cea mai mare densitate de doctori in stiinta informatiilor secrete, iar autorul acestor randuri nu  se numara printre ei.

Aurel I Rogojan / Ziaristi Online