Doamna Eva Reisz si un fragment dintr-un tablou realizat de sotul ei, Gheorghe Reisz

Un profesoras din Lugoj, Robert Doron Reisz, conferentiar la Universitatea de Vest, a starnit valuri intr-un paharel cu apa, dupa ce a contestat denumirea unei strazi din Timisoara cu numele filosofului genial Petre Tutea, fost detinut politic timp de 13 ani, pe criteriul ca a fost “un propagandist legionar, clamat in mod fals si stupid ca fiind filosof”.

Alti mari romani, posibil considerati, la fel, “in mod fals si stupid ca fiind filosofi”, cum ar fi Mircea Eliade si Emil Cioran, il descriau pe Petre Tutea ca fiind “omul cel mai adnotat din România”, un “fenomen spiritual” unic (Eliade) si “un geniu al vremurilor noastre sau, mai degraba, singurul spirit genial pe care mi-a fost dat sa-l intalnesc in viata mea” (Cioran). Dar Reisz il considera si pe Eminescu un tip “paranoid si asocial” (Dilema veche).

Cu atat mai ciudata ne apare initiativa lui Robert Doron Reisz cu cat din viata evreiasca a familiei sale, descrisa cu lux de amanunte de parintii sai, Eva si Gheorghe Reisz, nu razbate nici un sentiment de ura fata de romani, asa cum transpare din cererea sa aberanta. Dimpotriva. Iata:

EVA REISZ (n. MIZRAHI, 1940, Lugoj) – “Eu n-am întâmpinat niciodată nici o dificultate pentru că am fost evreică” (*)

Autor: Roxana PĂTRAȘCU

Numele meu de fată este Mizrahi Eva, cu accent pe prima silabă în Banat, iar în Orient pe silaba din mijloc. Mizrahi înseamnă de fapt “răsărit”. Acest nume provine de la bunicul meu, care a ajuns pe meleagu­rile acestea, însă nu știu exact când. Singurele date pe care le am despre provenienţa acestui nume sunt de la pianistul Dan Mizrahi, care trăiește în București și care a fost surprins să afle că mai este un Mizrahi în ţară, în Banat.

El mi‑a povestit că ar fi fost trei fraţi, care au venit din Orient prin secolul al XIX‑lea, și probabil că unul dintre descendenţii acestor fraţi a ajuns aici. Bunicul meu a murit când eu am avut 3 ani. Soţia lui a fost o bănăţeancă get‑beget, adică a avut tată german și mama evreică. Ea vorbea limba germana ca limbă maternă.

Din partea mamei a fost o altă combinaţie, austro‑ungară de data aceasta. Bunicul din partea mamei s‑a numit Friedländer și era lugojan, iar soţia lui a fost din Slovacia, venită aici pe vremea Austro‑Ungariei. Această bunică a vorbit tot limba germană ca limbă maternă.

Așa că la noi în casă s‑a vorbit mai mult nemţește. Eu nu mă pot considera o sefardă. Tatăl meu s‑a numit Mizrahi Iosif, iar mama Edith, cu numele de fată Friedländer.

Eu m‑am născut în septembrie 1940, la Lugoj, și aici am făcut și școala. Au fost ani grei pentru o familie de evrei. Am început la școala românească și nu știu ce nemulţumiri au fost, căci m‑am mutat după o lună la școala maghiară, care era școală catolică de maici, de călugăriţe. Până în clasa a II‑a am avut o învăţătoare călugăriţă, dar apoi s‑a desfiinţat ordinul de‑aici, din Lugoj. După aceea am avut o învăţătoare laică. Până în clasa a V‑a am fost la școala maghiară, iar după aceea am trecut la școala română.

Liceul, pe vremea noastră, era de zece clase, la termen redus, cum îi ziceam noi. Pe vremea aceea erau la Lugoj două licee, liceul de băieţi și liceul de fete. Liceul de fete era atunci Școala Medie nr. 2.

Eu am terminat în ’57, iar în ’58 am început Medicina la Timișoara, pe care am terminat‑o în ’64. A urmat apoi repartiţia și am lucrat iniţial la Făget, timp de aproape cinci ani, și am făcut naveta. După aceea am obţinut un post în Lugoj ca medic de medicină generală și așa am ieșit la pensie.

Noi n‑am fost o familie habotnică, nici nu am fost crescuţi astfel, poate și pentru motivul că era o combinaţie de naţii în familia noastră. Bătrânii erau cei care mai păstrau tradiţiile. Se ţineau și Crăciunul, și Paștele în familia noastră, dar și sărbătorile evreiești, în egală măsură. Poate că mai mult ne bucuram de sărbătorile creștine, care pentru copii sunt mult mai frumoase și mai interesante.

Eu consider că majoritatea evreilor din Banat sunt în această situaţie. Necunoscând limba ebraică, pentru noi slujbele și sărbătorile evreiești spun prea puţin. Când te duci la o slujbă și nu înţelegi nici un cuvânt, simţi că slujba nu ţi se adresează și nu poţi face o comuniune senti­mentală cu ceva ce este total abstract. Bineînţeles însă că toată lumea a participat și participă și acum la aceste slujbe. Și copiii, și nepoţii noștri participă.

De aceea, de multe ori m‑am simţit atrasă mai mult de religia creștină. Indiferent că e la ortodocși, catolici sau reformaţi, când ești la o slujbă poţi într‑adevăr să înţelegi ceva.

În familie vorbeam germana, la școală maghiara, iar româna am învăţat‑o de mică, pentru că în această curte, unde sunt douăzeci de locuinţe, trăiesc cel puţin șaizeci de oameni și veșnic erau cel puţin douăzeci de copii, de toate neamurile, începând de la ucraineni până la evrei. Ucraineni sunt și‑acuma în Lugoj, unii le zic peiorativ ?rusnaci?. Există în Lugoj și o biserică ucraineană. ?Și‑atunci sigur că vorbeam și românește.

Eu niciodată n‑am întâmpinat nici o dificultate pentru că am fost evreică, căci problemele mari au fost până în anii ?40.

La grădiniţă am fost la maici, la catolici. Îmi amintesc că acolo se făceau serbări cu ocazia sărbătorilor creștine și am participat și eu la acele serbări. Ce m‑a deranjat a fost faptul că eu n‑am primit niciodată un rol mai deosebit. De exemplu, prietena mea, la una din serbările de Crăciun, a fost Iisus copilaș, eu însă am fost doar îngeraș. Mi‑aș fi dorit și eu să port toaletele acelea mai frumoase. N‑am simţit însă niciodată vreo diferenţă, nici chiar la serviciu. Poate că am avut și colegi cu vederi largi, care n‑au ţinut cont de așa ceva. Eu m‑am înţeles foarte bine și cu germanii, și cu românii, și cu maghiarii. Ca adulţi, noi am participat la toate manifestările culturale din oraș, indiferent de ce parte au fost.

Fiul meu a făcut școala germană până în clasa a VIII‑a, și atunci ne‑am implicat mai mult în evenimentele culturale ale nemţilor de aici din zonă. Eu, făcând școala de limbă maghiară și având colegi maghiari, normal că n‑am pierdut niciodată un spectacol de limbă maghiară. Aici n‑au fost probleme niciodată.

Problemele au apărut ulterior, când în zonă au apărut maghiarii din Ardeal, care sunt ceva mai exclusiviști. Ei se împrietenesc mai greu cu alte naţionalităţi și sunt altfel decât maghiarii noștri din Banat.

Acum ţinem mai mult decât înainte sărbătorile evreiești. De Paște se consumă pâinea nedospită, maţa. Cei care sunt religioși ţin într‑adevăr această sărbătoare și nu mănâncă pâine cât durează sărbătoarea,ci numai pasca uscată.

Noi nu am fost foarte religioși și nu am ţinut asta, însă mâncăruri specifice evreiești s‑au făcut. De exemplu, de Paște se face o supă din carne de gâscă sau de găină, cu găluște din pâinea aceea nedospită, numite găluște de maţa. Prăjitura se face tot din făina aceasta. Toate acestea le ţinem și acuma de Pesah.

Nora mea, care este româncă, știe însă mult mai bine ce trebuie făcut de sărbătorile evreiești și chiar și face. Eu, dimpotrivă, mai bine știu ce se face de mâncare de Crăciun și de Paște la creștini decât la evrei.

Bunicul meu, Mizrahi, a murit în ?43 sau ?44. El a fost un om mai simplu și avea la marginea orașului, la ieșirea spre Caransebeș, o mică prăvălioară, care era și birt, și alimentară.

Bunica, mama tatălui, fiind pe jumătate nemţoaică, nu a ţinut așa de mult la ritualurile evreiești, dar mergea la biserică la toate sărbătorile.

Familia Friedländer s‑a considerat însă o familie cu un grad mai ridicat de cultură. Bunicul Friedländer a lucrat ca angajat, ca vânzător, într‑un magazin de stofe, timp de patruzeci și nouă de ani în același loc, ceea ce în ziua de azi nu se mai întâmplă. A avut trei copii : pe mama, un băiat, ce a fost avocat în Timișoara, și încă o fată, ce a locuit în Orșova. Bunicul era vânzător la magazin, iar soţia lui era casnică, însă ea și‑a făcut ulterior un mic atelier de modele pentru lucrul de mână. Pe vremea aceea se presau modele pe pânză, pe care ulterior se cosea. Femeile coseau în casă tot felul de șerveţele. Bunica doar presa modelele, ea nu le cosea.

Am găsit după aceea, după mulţi ani, acele modele în podul casei. Erau din metal, foarte interesante și foarte frumoase, însă copiii s‑au jucat cu ele și s‑au risipit. Se imprima modelul cu o cerneală specială pe o pânză, model ce ulterior urma a fi cusut.

Bunicii mei erau oameni modești, simpli, care nu cred că au avut venituri prea mari, și cu toate acestea au cumpărat patru case. Trei case le‑au cumpărat la Lugoj, printre care și aceasta în care locuim acum. O casă au cumpărat și în Timișoara, casa vizavi de Castelul Huniade, pe colţ, unde era cândva jos ceainărie, apoi o farmacie, pe strada Lucian Blaga nr. 14. Bănuiesc că bunicul a avut ceva bani dacă a cumpărat așa o casă, cu două etaje, în centrul Timișoarei, lângă Operă. A câștigat însă dintr‑o muncă modestă. Din câștigul lui a dat și pâine la cei trei copii.

Până la vârsta de 13 ani, tatăl meu s‑a ocupat destul de intens de educaţia noastră. El a făcut doar șase clase primare, după care a fost trimis ucenic la un tehnician dentar aici, în Lugoj, unde a învăţat meseria, și ulterior și‑a dat examenele care se dădeau atunci pentru a ajunge dentist. Era un tehnician dentar cu cunoștinţe stomatologice care avea dreptul de a lucra și ca stomatolog, fără a avea facultate. Asta era prin anii ?50, datorită și lipsei de cadre specializate.

Facultatea de Medicină din Timișoara s‑a înfiinţat în ?49, iar cea din Cluj avusese probleme în timpul războiului și de aceea a avut foarte puţini absolvenţi, studenţii din Cluj fiind chiar mutaţi la Sibiu în acea perioadă mai grea. Erau astfel puţine cadre medicale cu facultate. Cei care erau mai în vârstă făcuseră studiile la Budapesta, Viena sau în Italia. Totuși, s‑a găsit această soluţie, căci tata a fost fără facultate, a fost întâi ucenic și apoi a lucrat ca stomatolog, având cabinet particular chiar aici, în această locuinţă. A avut un laborator de tehnică dentară unde lucrau cinci tehnicieni, care și ei au fost mai întâi ucenicii tatălui meu. Tata fiind însă cardiac, a murit la vârsta de 43 de ani. După aceea, ca să putem trăi, mama s‑a asociat cu un medic stomatolog, care a preluat cabinetul și laboratorul de tehnică dentară. Nu știu dacă atunci s‑a mai ocupat cineva de noi, pentru că mama a trebuit să întreţină doi copii și trei bătrâni, pe părinţii ei și pe soacra ei. Eu nu ţin minte altceva decât că mama ciocănea la dinţi din zori și până‑n noapte.

De ce zic că tata s‑a ocupat de educaţia noastră ? Pentru că tata a fost muzician amator. El a studiat violoncelul și a fost solist și secretar al Filarmonicii din Lugoj.

În 1950, când s‑a înfiinţat Opera din Timișoara, a fost chemat la Timișoara la Operă, însă a refuzat, considerând că din meseria de stomatolog își poate întreţine mai bine familia.

Pe mine tata m‑a îndrumat mult spre muzică, însă n‑am fost un copil ascultător și, cu toate că am avut aptitudini, nu le‑am putut valorifica și n‑am fost destul de ambiţioasă ca să mă duc pe acest drum. A rămas însă plăcerea de a asculta muzică de bună calitate, indiferent dacă e muzică clasică sau populară.

Faptul că părinţii s‑au ocupat și de domeniul medical m‑a determinat să ajung la Medicină. Eu am dat admitere în ?57 la Stomatologie, la Cluj, dar nu am reușit, iar în ?58 am dat admitere la Timișoara, la Medicină. Și admiterea a fost o problemă atunci la Timișoara, fiindcă în ?57 a venit din partea Ministerului Învăţământului de atunci ideea de a se înfiinţa burse de stat popular, care erau burse date de stat tinerilor care veneau mai ales de la sat și care dădeau admitere separat. De exemplu, în anul ?58, la Timișoara au fost patruzeci de locuri la Medicină, din care douăzeci erau pentru bursierii de stat popular și doar douăzeci pentru ceilalţi, fapt ce îngreuna foarte mult intrarea la facultate. Chiar și subiectele de admitere pentru acei bursieri erau diferite, erau mai ușoare, pentru a‑i încuraja să studieze. Nu consider că este rău acest lucru, dar nu trebuia să se facă nici o deosebire. Am fost patru sute de concurenţi pe douăzeci de locuri și am avut noroc și am reușit.

Eram studenţi săraci, dar nu ne deranja, nu simţeam nevoia de a avea mai mult. Primul meu palton de stofă nouă l‑am primit abia în anul V de facultate.

Eu am avut noroc că am stat la unchiul meu, în casa de pe Lucian Blaga, care pe vremea aceea se numea Karl Marx. Eu n‑am stat la cămin, și fiind orfană de tată, am avut și o bursă de 360 de lei, care era atunci o bursă serioasă, pentru că unii aveau salariul de 400‑500 de lei pe lună. Știu că soţul meu, când a terminat facultatea, a avut primul salariu de 500 de lei. Deci o bursă de 360 de lei era pentru mine o sumă.

Eram iubitoare de muzică simfonică și aveam în Timișoara abona­ment la Filarmonică. Pe vremea aceea concertele de la Filarmonică erau sâmbătă seara. Aveam și o societate de prieteni, mai mult evrei erau, căci nici unul din colegii mei de facultate nu venea la concerte.

Eram singura dintre cei patruzeci care mergeam la concerte, cu prieteni de la alte facultăţi. De regulă, după concert ne duceam la restaurantul ?Lloyd?, unde aveam o masă. Cei care erau mai bine situaţi material serveau ceva, iar noi, care eram mai săraci, stăteam și noi pe lângă ei, dar ne făcea plăcere. Se servea eventual un pahar de băutură, un pahar de vin sau de vermut. […]

În ?62 m‑am căsătorit cu Gheorghe Reisz. În ?64 am născut băiatul și totodată am primit și repartiţia la Circumscripţia sanitară Bara, care e un sat lângă Belinţ, însă n‑am fost niciodată acolo. Am avut noroc că un alt coleg, ce a primit la repartiţie Făgetul, a vrut neapărat s‑ajungă la Bara, căci acolo era soţia lui profesoară, și am făcut schimb de repartiţii, așa că m‑am dus la Făget și patru ani și jumătate am făcut naveta acolo. A fost foarte greu, dar și plăcut, căci eram toţi tineri. Eram mulţi medici, tehnicieni dentari și profesori care făceam naveta.

În Făget erau mai mulţi români și unguri, nemţi era mai puţini. Eu însă, vorbind trei limbi, am avut întotdeauna o relaţie bună cu pacienţii mei, căci vorbeam cu fiecare în limba lui maternă, ceea ce în meseria noastră a contat foarte mult.

După ?89, când au plecat nemţii, s‑a terminat brusc cu vorbitul limbii germane, pentru că nu am mai avut pacienţi cu care să vorbesc nemţește. Și‑au luat rămas bun de la mine rând pe rând.

Eu sunt acum medicul Comunităţii Evreilor din Lugoj și dau în fiecare miercuri consultaţii la Comunitate. Federaţia Comunităţilor Evreiești din România dă ajutor social bătrânilor evrei cu venituri mici și aceștia au dreptul la consultaţie și la medicamente gratuite. […]

Autor: Roxana PĂTRAȘCU

Editura: “A Treia Europa”, Editura Polirom

Anul publicării: 2002

Sursa: Interviu realizat de ROXANA PĂTRAȘCU, în 2001, la Lugoj.

Categorii: Memoria slavată: Evreii din Banat, ieri și azi

GHEORGHE REISZ (n. 1934 – m. 2002, Lugoj): “Am fost crescut aici, în Banat, în această interferenţă de culturi” (*)

Autor: Adrian ONICĂ

Mă numesc Gheorghe Reisz, sunt născut în Lugoj, la 23 iulie 1934. Părinţii mei sunt evrei, atât tatăl, cât și mama, și bunicii mei la fel. Eu sunt născut în Lugoj, dar părinţii mei nu sunt născuţi toţi în această localitate. Bunăoară, tatăl meu este născut în Ungaria, lângă Csongrád. A fost militar în primul război mondial și a participat în cadrul armatei austro‑ungare, făcând frontul în Serbia, în Galiţia și în Italia. După primul război mondial, căsătorindu‑se, s‑a stabilit în Lugoj.

O dată cu România Mare, a optat pentru cetăţenia română, restul familiei rămânând în Ungaria. Un bunic al meu, pe nume Pollack Izidor, era din Regat și era stabilit și el în Lugoj, așa încât pot să spun că familia mea de la bun început a trăit într‑o interferenţă culturală, dat fiind că bunicul era regăţean, vorbea românește și limba germană, iar tatăl meu vorbea numai ungurește, foarte puţin limba germană, așa încât eu, mic copil fiind, am vorbit numai limba maghiară în familie și foarte puţin germană. În primele clase am avut chiar dificultăţi cu însușirea limbii române. Primele clase primare le‑am făcut la o școală evreiască, se numea Școala Primară Israelită, pentru că era în timpul războiului, când copiii evrei nu erau acceptaţi în școlile publice românești.

Tata era comerciant, avea cea mai frumoasă și mai elegantă prăvălie de coloniale și delicatese, era renumit în această privinţă, însă o dată cu rebeliunea legionară a fost dat afară din prăvălie, așa că pot să spun că, de azi pe mâine, am rămas fără nici un suport material. Aceasta pentru că locuinţa noastră era lipită de prăvălie și noi nu aveam o cămară de alimente sau de bunuri. Când era necesar, mama venea în prăvălie și aducea zahăr, făină și ce era necesar pentru gospodărie. Întâmplându‑se acest lucru, noi am rămas practic fără nici un bun în casă, încât zile în șir nu mâncam decât mămăligă. Erau niște zile foarte grele, foarte dificile, cu atât mai mult cu cât regimul Antonescu ne obliga să dăm și niște ajutoare armatei române, aceasta însemnând haine, pantofi, șosete, lenjerie, așternuturi de pat. Întreaga noastră familie o ducea foarte greu. Sora mea, mai mare decât mine cu șase ani, a fost și ea dată afară din liceu și s‑a apucat un pic de croitorie la o femeie, ca să mai facă câte ceva, să mai aibă un folos în casă.

Mama mea, Iuliana, născută Pollack, a fost o femeie deosebit de blândă, a lucrat alături de tatăl meu. A ţinut toate sărbătorile evreiești. Era foarte îndemânatică și harnică. Ne iubea deopotrivă, pe sora mea și pe mine.

Războiul terminându‑se, am urmat liceul, primele două clase, la un gimnaziu unic. Dat fiind că orașul este împărţit de Timiș în partea germană și partea românească și noi stăteam în partea româ­nească a orașului, iar programa analitică era identică, am făcut primele două clase în clădirea Liceului Comercial. Începând din clasa a III‑a de liceu, am trecut la Liceul ?Coriolan Brediceanu?. Ulterior școala aceea s‑a transformat în școală comercială, în liceu comercial. Or, intenţia mea a fost să nu merg pe linia aceasta, a studiului comercial, financiar, econo­mic, ci spre o ramură știinţifică. Așa că am absolvit Liceul “Coriolan Brediceanu”

În anii liceului am avut o seamă de prieteni, colegi, cu care până în zilele noastre am păstrat relaţii de prietenie. În clasă am fost iniţial doi băieţi evrei, dar, pentru că celălalt coleg evreu a emigrat în Israel, am rămas singurul elev evreu din clasă. Colegii mei au fost foarte cumsecade, foarte atașaţi, foarte colegiali, n‑am simţit deloc această singularitate de evreu într‑o clasă de români, cu atât mai mult cu cât pe lângă copiii români mai erau și nemţi, unguri și era o atmosferă într‑adevăr colegială. Dintre acești colegi pe care i‑am avut, unii s‑au afirmat în mod deosebit.

Colegul Constantin Bona actualmente este un savant, pot să spun de renume internaţional, este medic imunolog în S.U.A., profesor univer­sitar. Alţi colegi? Profesorul Caius Streianu este profesor de cardiologie la Spitalul Judeţean din Timișoara, Radu Străin e profesor de medicină internă la Facultatea din Timișoara, apoi scriitorul Nicolae Breban, afirmat la ora actuală între vârfurile scriitoricești din România, scriitorul Dan Rebreanu, prozator și jurnalist la Cluj, precum și foarte mulţi alţi colegi, medici, ingineri, profesori. Pot să spun că, din întreaga noastră clasă, 90‑92% au absolvit facultăţi, deci a fost o clasă puternică.

Din liceu am îndrăgit biologia și chimia, însă, cum pe vremea aceea nu exista o facultate specializată de biochimie, am urmat Institutul Politehnic din Timișoara, Facultatea de Chimie, se numea Chimie Industrială. De la bun început, când am absolvit facultatea, în 1957 ? fiind student din ?52 până în ?57 ?, nu am profesat ingineria chimică, ci m‑am încadrat într‑un laborator de biochimie medicală. Pentru acest lucru am făcut unele cursuri postuniversitare, bunăoară la București, la Spitalul ?Colţea?, la Institutul ?Parhon?, unde am studiat endocrino­logie de laborator, deci hormonologie de laborator, și astfel am profesat această meserie până în ziua de astăzi. Deși m‑am pensionat, după patruzeci de ani de muncă, în cadrul Spitalului Municipal Policlinica Lugoj, mai lucrez și astăzi în cadrul Policlinicii cu plată. Ca și chimist am trecut prin toate gradele, de la stagiar la chimist principal, urmând niște examene de specialitate din București.

Ca realizare, în domeniul biochimiei am publicat mai multe lucrări originale în reviste de specialitate, atât din România, cât și din străină­tate, mai ales în Germania, Zeitschrift für Labortechnik. Aceste lucrări presupun niște tehnici de laborator, de biochimie aplicată în medicină, care au fost recenzate și în S.U.A. și în Japonia. Am primit corespon­denţă din toată lumea, solicitându‑mi‑se aceste metode de laborator. În general, metodele sunt în domeniul hormonologiei și în domeniul metabolismului glucidic, lipidic.

Paralel cu profesia mea de biochimist, am abordat și artele plastice. Acest lucru m‑a pasionat chiar din tinereţe, la început ca autodidact, după aceea am absolvit Școala de Arte din Lugoj. Eu am fost cel care a înjghebat un cerc de arte plastice numit ?Romulus Ladea?, fiind și membru fondator. Avea o filială în Lugoj și sediul principal în Timișoara. Ca artist plastic am avut multe participări expoziţionale, atât în Lugoj, cât și în Timișoara, în București, în Budapesta, împreună cu artiști profesioniști, în cadrul expoziţiilor judeţene. Am avut mai multe expo­ziţii personale, de pildă la Muzeul Banatului din Timișoara, la Studioul Artei din Timișoara, la Lugoj la Galeria Pro‑Arte. Multe expoziţii perso­nale au fost prezentate și la televiziunea locală. La Budapesta am participat la expoziţii și expun în continuare, și astăzi mă vedeţi, m‑aţi prins chiar în atelier, pictez și lucrez și expun. În primăvara aceasta am avut lucrări la Timișoara în expoziţia organizată la Muzeul Banatului.

În anii liceului am avut o seamă de prieteni, colegi, cu care până în zilele noastre am păstrat relaţii de prietenie. În clasă am fost iniţial doi băieţi evrei, dar, pentru că celălalt coleg evreu a emigrat în Israel, am rămas singurul elev evreu din clasă. Colegii mei au fost foarte cumsecade, foarte atașaţi, foarte colegiali, n‑am simţit deloc această singularitate de evreu într‑o clasă de români, cu atât mai mult cu cât pe lângă copiii români mai erau și nemţi, unguri și era o atmosferă într‑adevăr colegială. Dintre acești colegi pe care i‑am avut, unii s‑au afirmat în mod deosebit.

Colegul Constantin Bona actualmente este un savant, pot să spun de renume internaţional, este medic imunolog în S.U.A., profesor univer­sitar. Alţi colegi? Profesorul Caius Streianu este profesor de cardiologie la Spitalul Judeţean din Timișoara, Radu Străin e profesor de medicină internă la Facultatea din Timișoara, apoi scriitorul Nicolae Breban, afirmat la ora actuală între vârfurile scriitoricești din România, scriitorul Dan Rebreanu, prozator și jurnalist la Cluj, precum și foarte mulţi alţi colegi, medici, ingineri, profesori. Pot să spun că, din întreaga noastră clasă, 90‑92% au absolvit facultăţi, deci a fost o clasă puternică.

Din liceu am îndrăgit biologia și chimia, însă, cum pe vremea aceea nu exista o facultate specializată de biochimie, am urmat Institutul Politehnic din Timișoara, Facultatea de Chimie, se numea Chimie Industrială. De la bun început, când am absolvit facultatea, în 1957 ? fiind student din ?52 până în ?57 ?, nu am profesat ingineria chimică, ci m‑am încadrat într‑un laborator de biochimie medicală. Pentru acest lucru am făcut unele cursuri postuniversitare, bunăoară la București, la Spitalul ?Colţea?, la Institutul ?Parhon?, unde am studiat endocrino­logie de laborator, deci hormonologie de laborator, și astfel am profesat această meserie până în ziua de astăzi. Deși m‑am pensionat, după patruzeci de ani de muncă, în cadrul Spitalului Municipal Policlinica Lugoj, mai lucrez și astăzi în cadrul Policlinicii cu plată. Ca și chimist am trecut prin toate gradele, de la stagiar la chimist principal, urmând niște examene de specialitate din București.

Ca realizare, în domeniul biochimiei am publicat mai multe lucrări originale în reviste de specialitate, atât din România, cât și din străină­tate, mai ales în Germania, Zeitschrift für Labortechnik. Aceste lucrări presupun niște tehnici de laborator, de biochimie aplicată în medicină, care au fost recenzate și în S.U.A. și în Japonia. Am primit corespon­denţă din toată lumea, solicitându‑mi‑se aceste metode de laborator. În general, metodele sunt în domeniul hormonologiei și în domeniul metabolismului glucidic, lipidic.

Paralel cu profesia mea de biochimist, am abordat și artele plastice. Acest lucru m‑a pasionat chiar din tinereţe, la început ca autodidact, după aceea am absolvit Școala de Arte din Lugoj. Eu am fost cel care a înjghebat un cerc de arte plastice numit ?Romulus Ladea?, fiind și membru fondator. Avea o filială în Lugoj și sediul principal în Timișoara. Ca artist plastic am avut multe participări expoziţionale, atât în Lugoj, cât și în Timișoara, în București, în Budapesta, împreună cu artiști profesioniști, în cadrul expoziţiilor judeţene. Am avut mai multe expo­ziţii personale, de pildă la Muzeul Banatului din Timișoara, la Studioul Artei din Timișoara, la Lugoj la Galeria Pro‑Arte. Multe expoziţii perso­nale au fost prezentate și la televiziunea locală. La Budapesta am participat la expoziţii și expun în continuare, și astăzi mă vedeţi, m‑aţi prins chiar în atelier, pictez și lucrez și expun. În primăvara aceasta am avut lucrări la Timișoara în expoziţia organizată la Muzeul Banatului.

M‑am căsătorit în 1962 cu Eva Mizrahi, evreică. După cum știţi, evreimea se împarte în sefardimi și așchenazimi. Părinţii mei sunt de origine așchenazimi, dar mizrah înseamnă în limba ebraică ?răsărit? ; deci ei s‑au stabilit în urmă cu vreo două secole pornind din Imperiul Otoman, o dată cu împrăștierea evreilor din Peninsula Iberică, și ei sunt sefardimi de origine. Odată am avut plăcerea să‑l cunosc pe Dan Mizrahi, pianistul, și, stând de vorbă cu el, a rămas stupefiat că mai există o familie Mizrahi aici, în Banat. În familia soţiei lucrurile sunt mai complexe, tatăl evreu, mama evreică, dar este interesant că bunica este șvăboaică din Banat și cealaltă bunică e slovacă. Deci, iată că în familia noastră s‑au împreunat o seamă de orientări culturale, cum vă spuneam, bunicul meu Pollack din Regat, tatăl meu din Ungaria, aici, în familia ei ? Mizrahi evreu, bunicile, una șvăboaică, alta slovacă. Astea sunt lucruri foarte frecvente aici, în Mitteleuropa, unde interferen­ţele astea sunt aproape obișnuite și nu reprezentau nici un impediment într‑o relaţie familială de cea mai bună speţă. Așa încât, la noi în casă, vă pot spune și asta a rămas până în zilele noastre, se sărbătoresc sărbătorile evreiești, dar se face și pom de Crăciun, se vopsesc ouăle de Paștele creștin și lucrurile merg foarte bine.

Soţia mea este medic primar de medicină generală. Este medicul Comunităţii Evreilor din Lugoj.

Am un băiat, Reisz Robert, care este cadru didactic la Universitatea de Vest din Timișoara, este lector universitar, doctor în informatică, este cercetător, a avut o bursă a Academiei germane DAAD și aproxi­mativ un an și jumătate a frecventat mai multe universităţi. A fost un an și jumătate la Kassel, tot ca bursier în Germania, și acum menţine relaţia cu acest institut. A fost un an, din ?99 toamna până în 2000 vara, bursier al Colegiului Noua Europă din București, colegiu aflat sub conducerea și îndrumarea lui Andrei Pleșu. Este și cercetător în polito­logie, a fost acuma recent la București, este în colegiul redacţional al unei reviste de specialitate și coautor al unor cărţi de specialitate apărute la Londra, la Timișoara, are studii în Germania, Ungaria,
a publicat foarte mult.

Nora mea este româncă ortodoxă. Sărbătorile de care vă vorbeam înainte, și creștine, și evreiești, le făceam împreună de când băiatul meu era copil. Soţia mea, făcând primele clase la ?Notre Dame?, era obișnuită cu sărbătorile creștine. Și la mine în familie se serbau sărbă­torile creștine și evreiești.

Nora mea este medic specialist neurolog, asistent universitar la Institutul I.M.F. Timișoara, și o cheamă Daniela. Este curajoasă, acum peste puţin timp va pleca în expediţie la Dakar cu “Papucii în deșert”. A fost selecţionată ca șofer în echipa Academiei Caţavencu. Am doi nepoţi, o fetiţă, Andreea, care are 12 ani și este elevă la ?Lenau? în Timișoara, și un băieţaș, Alex, care este în clasa a III‑a, tot la ?Lenau?. Fetiţa are aptitudini, poate mă urmează, la desen, la culoare, iar cel mic, Alex, este dotat la muzică. Chiar se pare că are niște calităţi deosebite, fapt care l‑a făcut pe solistul Filarmonicii din Timișoara și Arad, Sorin Dogaru, care este profesor universitar și care nu ia ca elevi copii, să se ocupe de acest copil. De atunci aproape zilnic studiază cu Sorin Dogaru pianul. A avut și un mic recital aici, în Lugoj, în primă­vară. Acuma, la 1 iunie, va fi un eveniment pentru el, deoarece va concerta pentru prima dată cu o orchestră filarmonică la Arad. Aceasta la îndrumarea, sigur, a lui Sorin Dogaru. Tot el vrea să‑l înscrie la un concurs la Sibiu la toamnă, concurs de compoziţie, pentru că, deși are abia 9 ani împliniţi, are propriile compoziţii de muzică clasică, pianistică.

Copiii au fost botezaţi creștini, dar, întrucât eu ţin la religia mea iudaică, deși e în stingere în ţara noastră ? suntem tot mai puţini evrei și mai ales vârstnici ?, sunt pentru a menţine și această aplecare faţă de cultura veche, faţă de tradiţia iudaică, și caut de fiecare dată să subliniez și acele evenimente iudaice. Ba mai mult, acum când a fost sărbătoarea Purimului, i‑am dus și pe cei doi copii la Casa Adam Müller‑Guttenbrunn, unde s‑a ţinut o festivitate, le‑am făcut cadouri de Purim, de Pesah, de Hanuca, pe lângă cadoul de Crăciun, subliniez, cadourile oferite cu ocazia zilelor evreiești.

În biblioteca mea veţi găsi foarte multe cărţi de tradiţie iudaică, nu pentru că am fost crescut în religiozitate ? chiar prea puţin, pot să spun. Asta pentru că tatăl meu a plecat de la vârsta de 5‑6 ani de la părinţi, stabilindu‑se într‑un sat alăturat de satul lor, pentru că nu era școală acolo, și s‑a rupt într‑un fel de familie. Mai departe, el necunoscând așa de bine tradiţia iudaică ? el a crescut mai mult în mediu unguresc ?, nu a transmis acest lucru în familia noastră. Dar eu pot să spun că am simţit nevoia să păstrez această relaţie cu tradiţia și cultura evreiască și, cum vă spuneam, tot ce apare, mai ales acuma, după ?89, la diverse edituri despre iudaism, cumpăr. Au apărut cărţi foarte interesante. Chiar băiatul meu mă întreba : ?Ce cumperi atâtea cărţi de iudaistică, cine o să le citească ??. Zic : ?Știi ce, cum tu nu ai timp să transmiţi această cultură iudaică și acele tradiţii evreiești, eu le cumpăr în ideea ca nepoţii, când vor ajunge la maturitate și or să se gândească că tot sunt fifty‑fifty, cum zic ei când îi întreb, să aibă de unde să citească, să se cultive și să nu uite această jumătate din familia noastră care este sigur o familie de evrei?.

Fiind vorba de iudaistică, ţin să amintesc că am avut șansa să trăiesc cinci ani în casa unui mare erudit în iudaistică. Este vorba de profesorul Leopold Fleischer, care până la desfiinţarea liceelor evreiești, până la reformă, era directorul și profesorul de ebraică al liceului evreiesc, iar doamna, soţia, Cecilia Fleischer, a fost învăţătoare la școala elementară evreiască. Era un mare erudit acest domn, care a decedat aici, în Timișoara, a fost exhumat și apoi înmormântat în Israel, după niște ani. A fost un mare savant în studiile medievale de iudaistică. El a fost și a făcut fotograme la Vatican și în alte părţi și a publicat cărţi în domeniul acesta, și dacă nu izbucnea cel de‑al doilea război mondial, el avea invitaţie să ţină niște prelegeri la Vatican, tocmai pe tema aceasta, a culturii medievale iudaice din Spania, Portugalia, sudul Franţei, unde erau marii cabaliști. El studia aceste texte de astrologie, filozofie, poetică medievală, așa că eu am trăit în acest mediu ca student cinci ani, în această casă, dar am avut ghinionul că, sub influenţa acelor ani de revoluţie și de ateism știinţific, am luat un pic în zeflemea interesul lor pentru ţinerea riguroasă a unor sărbători.

Bunăoară, vineri seara, avea un ceas care automat decupla lumina, tocmai ca să nu aprindă ei. Cineva din curte venea și aprindea focul în sobă, că ei Sâmbătă nu făceau foc. De sărbătorile de Pesah, de Paște, când nu ai voie să mănânci homeţ, adică ceea ce provine din grâu, pâine, aluat dospit, până acolo mergeau bunăoară că în baie mi‑a dispărut pasta de dinţi. Când am întrebat‑o pe doamna unde mi‑a dispă­rut pasta de dinţi, zice : ?Domnul Fleischer a luat‑o, pentru că nu cores­punde sărbătorii de Pesah?. Bineînţeles, a doua zi m‑am dus și mi‑am cumpărat o altă pastă și mi‑am ascuns‑o în sertar. Sau domnul Fleischer, de pildă, conform tradiţiei, se bărbierea cu ?Razol?, se aplica o pastă pe barbă și cu un cuţit de lemn se rădea barba, pentru că în Scriptură zice că nu ai voie cu lamă metalică să‑ţi razi barba. După câtva timp îl văd bărbierindu‑se cu o mașină ?Phillips?, electrică, superbă, ca în secolul XX, și puţin ironic l‑am întrebat : ?Cum, am sărit din Evul Mediu direct în secolul nostru, cu mașină automată electrică ??. Zice : ?Nu, aceasta este voie, pentru că nu rade, ci foarfecă?. Deci, sunt niște lucruri puţin exagerate, pe care eu le‑am luat un pic în derâdere, lucru care pe ei îi deranja într‑un fel, că ziceau că eu fac pe ateul, pe omul lipsit de interes. Adevărul este că el mi‑a justificat în felul următor : ?Dacă începi să scoţi câte o cărămidă dintr‑un zid, atunci treptat, treptat, acest zid se va prăbuși?.

Eu am ajuns la concluzia că, dacă Dumnezeu nu există, el trebuie inventat, că oamenii au nevoie de un sprijin moral.

Familia Fleischer ţinea foarte mult să aibă un student în gazdă, pentru că era acea perioadă când se cerceta câţi membri dintr‑o familie ocupă un spaţiu locativ, or ei nu aveau o locuinţă extraordinară, dar totuși nu voiau ca un străin să intre în casa lor. Erau tradiţionaliști, respectau foarte mult toate sărbătorile, și au aflat de mine printr‑un hazard, tatăl meu a cunoscut un domn prieten cu această familie și așa am ajuns eu la ei. Am avut la ei niște condiţii foarte bune. Eu practic nu am plătit chirie, am contribuit cotă‑parte la cheltuielile de chirie, lumină, apă, o bagatelă.

Locuinţa Fleischer era situată pe strada Budai Deleanu, era o stradă unde erau vechii pompieri, unde mergea tramvaiul 6, în cartierul Iosefin. Familia Fleischer a avut trei copii. Unul din ei, Ezra Fleischer, este o somitate în iudaistică, filologie și poetică medievală, este președintele Forumului Mondial Evreiesc sau așa ceva, este profesor universitar la Facultatea ?Bar Ilan? din Israel. Pentru motivul că a fost acuzat de sionism în anii ?50, aproape fără proces, a fost închis și a stat patru sau cinci ani în pușcărie, timp în care a compus în memorie, fără să aibă hârtie și creion, câteva zeci de poezii în limba ebraică, și abia când a ieșit din închisoare le‑a pus pe hârtie. E o mare somitate în toată lumea, începând din S.U.A., Doctor Honoris Causa al nu știu câtor universităţi ebraice din toată lumea. Acum are cam 73‑75 de ani. Eu am terminat facultatea la vârsta de 23 de ani, am fost de la 18 la 23 de ani în Timișoara, ani în care el a stat la pușcărie. Eu l‑am cunoscut în momentul eliberării din pușcărie. Nu știu unde a stat în pușcărie. Avea o soră matematiciană, a lucrat la un institut de cercetări matematice, este tot în Israel, și un frate, care este medic ginecolog, o meserie mai pragmatică, deși linia familială e mai umanistă.

Să vă mai povestesc în continuare de familia mea. Sora mea, Estera Șarlota, a decedat acum un an, este soră cu mine pe jumătate, numai după tată. Tatăl meu, cum vă spuneam, după primul război mondial a rămas aici, a optat pentru cetăţenia română și s‑a căsătorit cu o bănăţeancă evreică dintr‑un sat, din Criciova. Ghinionul și nenorocirea a fost că soţia a decedat în urma nașterii și a rămas fetiţa, sora mea, după tată. Atunci tatăl meu, care a fost un om deosebit, a spus așa soacrei lui : ?Tu, până vei trăi, chiar dacă mă voi căsători și chiar dacă voi avea alt copil, vei sta în casa mea?. Într‑adevăr, ea a trăit până la 90 de ani în casa noastră. Kempf Rozalia se numea. A fost practic și bunica mea. Ea a fost o femeie deosebită, eu am iubit‑o, chiar dacă sub aspectul relaţiei de sânge nu era bunica mea. A fost o femeie distinsă, avea un frate director de bancă la Viena și își petrecea toamna câte două-trei luni la Viena, ducând o viaţă culturală, muzicală, artistică. Ținea enorm de mult la originea și la religia ei, ţinea riguros toate sărbătorile, nu mânca carne de porc (la noi în casă se mânca fără discernământ). Ea vorbea limba germană și românește, că era de origine dintr‑un sat românesc. Dar fiind Imperiul Austriac, vorbea limba ger­mană. Eu vorbeam cu ea în germană, o germană discutabilă, plus că, îţi spun sincer, am avut o reticenţă, copil fiind, să vorbesc germana, pentru că eu am suferit de copil, în timpul războiului. Noi copiii ieșeam de la Școala Primară Israelită și eram întâmpinaţi de niște golani care încer­cau să ne bată, să ne înjosească. Ținând cont de tot ce am suferit eu, dar și părinţii, care au ajuns de azi pe mâine fără nici o sursă de existenţă, plus aceste traume ale copilăriei, efectiv nu prea îmi venea să vorbesc germana când eram copil. Cei care ne făceau rău erau copii mai mari de la școlile germane din oraș. Sigur că această reticenţă a mea faţă de limba germană nu a durat foarte mult, pentru că, devenind copil mai mare, de la vârsta de 12‑13 ani până la terminarea liceului, aceste reţineri faţă de cultura germană nu au mai existat. Ca dovadă că treburile astea nu sunt statornice, la un moment dat, când a trebuit să discern, pe băiatul meu l‑am înscris la o școală germană, iar nepoţii mei sunt la ?Lenau?, la școală germană. Deci aceste traume sufletești din timpul războiului și imediat după sunt, hai să zicem, explicabile.

Bunicul din partea mamei, Pollack Izidor, era o persoană deosebită, a fost un om care a făcut mult sport. Era măcelar și cârnăţar aici, în Banat. El a studiat meseria de măcelar‑cârnăţar, făcea tot felul de sortimente încă din Vechiul Regat, acolo a lucrat și aicea a făcut o prăvălioară. Și era un om deosebit de vrednic, de mușchiulos, nu era foarte înalt, dar era campion la lupte greco‑romane.

Să vă povestesc o chestie hazlie. Pe vremea aceea circulau circuri în orașe și sate, circuri ambulante bineînţeles, și se anunţa acolo că cel mai tare om din lume vine și cine îndrăznește să‑și măsoare forţele cu acest om va primi suma cutare. Și era și el acolo la spectacol, cu amicii lui, și ăia tot îl îmboldeau : ?Du‑te, măi Dori, arată‑le cine ești tu, ce forţă ai tu?. ?Nu?, zice, ?eu nu mă dau în spectacol !? ?Hai, măi Dori, hai fă‑ne plăcerea, du‑te acolo !? Atâta l‑au îmboldit prietenii lui acolo, încât s‑a dus și, în câteva mișcări de lupte, l‑a pus la podea. Da, felicitări, nu știu ce, ?Poftiţi să vă dăm banii, dar vă rog pe aicea, la ieșirea artiștilor, nu aicea?. Da? ei s‑au dus acolo și au sărit niște vlăjgani de la circ pe el și i‑au luat banii înapoi și i‑au spus : ?Măi băiatule, să nu mai vii pe la circ, că ne strici spectacolul?. Deci, era un tip deosebit de simpatic. Copil fiind, am fost operat la spital de hernie și apendicită și el a venit să‑mi ţină de urât la pat, și‑mi povestea întâmplările lui hazlii. Pentru mine toate astea erau aventuri din alea, ca în cărţile de tineret și de copii. Ceilalţi din familia mea erau toţi oameni așezaţi, foarte cuminţi, și unul din ăsta care era așa, mai răzvră­tit și mai poznaș, era o aventură pentru un copil de 7‑8 ani.

Acuma revin la familia soţiei mele. Mizrahi Iosif este tatăl, care a murit la vârsta de 44 de ani, de inimă. A fost dentist de meserie, chiar în această casă a avut cabinetul dentar, și pe lângă profesia de dentist era un foarte bun violoncelist. Se pare că acest nepot care e foarte talentat la pian urmează tradiţia din partea lui Mizrahi, care era secretarul Societăţii Filarmonice din Lugoj. Pe vremea aceea era o formaţie camerală unde cânta împreună cu Iosif Willer, care era profesorul lui Traian Grozăvescu, al Clarei Lockspeizer, al lui Ioan Paul Dan, care actualmente este la Heidelberg, al lui Zeno Vancea. Iosif Willer era profesor de muzică, dar tot așa, nu ca profesie de bază, el era jurist și deputat în Parlamentul de la București din partea maghiarimii. El zicea că este Villier, că este alsacian de origine, și nu Willer, dar aici lumea‑l cunoștea ca Willer Iosif. Sunt mai mulţi din Banat care sunt din Alsacia. Acest Willer cu Mizrahi Iosif aveau o formaţie camerală. Și ceea ce este un exemplu de bună relaţie interetnică, interculturală, e că la ei unul, Willer, era german, sau hai să zicem alsacian de origine, apoi Wijnovschi era german, Arató era ungur, Mizrahi era evreu și așa mai departe. Ei cântau o dată la biserica catolică, o dată la biserica reformată, o dată la sinagoga evreiască. Era o relaţie de bună prietenie. Soţia mea a studiat și ea pianul tot cu acest Iosif Willer. Respectivul era un om deosebit, de mare cultură, a fost o personalitate în viaţa muzicală. […]

Despre acest articol

Autor: Adrian ONICĂ

Editura: “A Treia Europa”, Editura Polirom

Anul publicării: 2002

Sursa: Interviu realizat de ADRIAN ONICĂ, în martie 2001, la Lugoj.

Categorii: Memoria slavată: Evreii din Banat, ieri și azi

(*) Materiale semnalate de un cititor