Reportaj de ziua mea

De când ne naştem, cu fiecare pas, cu fiecare an, cu fiecare prag, murim puţin. Dar când ai ajuns la pragul 70? E ca o ştachetă ridicată la 7 metri. Am să reuşesc oare să trec dincolo? Eminescu s-a oprit la pragul 39, Bălcescu la 33, François Villon la 32, Apollinaire la 38, cum de mi-a fost mie hărăzit să merg mai departe, fiindcă de stors, am fost şi eu destul, poate mai ceva decât unii care au plecat de tineri? Da, dar sunt şi alţii, care au trecut de ştacheta ridicată la 80, ca Goethe sau Arghezi, ba Leni Riefenstahl a trecut şi de ştacheta 101!

Oricum, aveam emoţii. În zilele de aşteptare. Dar pe 9 ianuarie, m-am trezit ca nou-născut, fiind deja născut de la ora 5 dimineaţa, când mama m-a adus pe lume. Mă născusem, trecusem, deci, ştacheta, eram deja dincolo, aveam câteva ore bune când m-am dus relaxat la sediul Uniunii Cineaştilor, unde am fost invitat să-mi sărbătoresc împlinrea vârstei de 70 de ani. Acest fapt i-l datorez lui Laurenţiu Damian, noul preşedinte al UCIN, care, când a aflat că vreau să plec la New York, acasă, să-mi petrec ziua cu familia mea, mi-a spus, “aici e casa ta”. Aşa ceva nu-mi mai spusese decât Gopo, în urmă cu 40 de ani, când m-a invitat să devin membru al Asociaţiei Cineaştilor din România. De atunci, deşi am dăruit cinematografiei sute de articole, 55 de filme şi zeci de cărţi de specialitate, nimeni nu m-a mai onorat cu un gest de recunoştinţă, de nici un fel. De aceea, gestul lui Laurenţiu mi se pare de bun augur pentru breasla noastră, fiindcă el face parte dintr-o atitudine de înnoire a mentalităţilor din cinematografie, de reparaţie morală, de reconstrucţie a unei organizaţii, care să armonizeze personalităţile şi opiniile. Laurenţiu Damian este un cineast remarcabil, un profesionist, regret că el nu mai face filme de lung metraj, ar mai fi avut multe de spus. Pentru mine, este singurul cineast român care, atunci când am avut anumite observaţii faţă de un film de-al său, mi-a spus că e dreptul meu, că-mi respectă punctul de vedere. Un cineast care respectă diversitatea punctelor de vedere nu poate fi decât un bun psiholog, un bun manager, ba chiar unul ideal. Un asemenea spirit liber nu a avut decât Gopo. Mihnea Gheorghiu, Pivniceru şi ceilalţi au condus cu parti-pris-uri, cu sechele comuniste, cu un  oportunism fatal pentru breaslă. Ei au întreţinut ruptura dintre generaţii, fiindcă s-au mişcat numai pe politica favoritismelor. A venit timpul să existe şi o schimbare, o mare aerisire în viaţa Uniunii. Iar Damian şi-a adus oameni de calitate, cum este Lucian Pricop, un  profesionist cu o mare experienţă în multe domenii ale cinematografiei.

Pentru aceste considerente am acceptat invitaţia de a fi sărbătorit de UCIN. Şi vă mărturisesc că m-am simţit foarte bine, din mai multe motive. În primul rând, pentru că a fost lume puţină, circa 30 de persoane, printre care, minune!, numai doi paranghelişti, dar civilizaţi, care au stat in banca lor! Plecasem de acasă cu gândul la ei. Şi când am trecut pe lângă Biserica Kretzulescu, am spus, dă, Doamne, să nu am parte de pişcotari. Ei inundă şi strică orice eveniment, nu mai ai nici o plăcere. Dar acum, de ziua mea, am fost salvat. M-au înconjurat numai colegi de breaslă şi prieteni, unii rari, pe care nu-mi mai văzusem de mult. Ne-am întreţinut câteva ore bune.

Totul a debutat cu proiecţia filmului meu Brâncuşi – cioplitorul de suflete, la Sala Mică. Am avut ideea asta, pentru a mări selecţia, calitatea celor care vin şi a-i stopa pe chilipirgii, la gândul că o proiecţie înseamnă muncă, să vezi un film înseamnă să munceşti, să-ţi funcţioneze capul, să înţelegi ce a vrut cineastul să spună, iar în cazul acesta, ce a vrut Brâncuşi să spună cu aforisme precum “Sculptura este apă, apa însăşi”, idea pe care mi-am întemeiat filmul, de aceea am şi programat filmările iarna, pe zăpadă. Şi am avut parte de o zăpadă abundentă. Este un Brâncuşi hibernal, o ideea care nu se mai află în nici un alt film despre Brâncuşi, aşa cum mi-a spus Sandra Miller, marele brâncuşolog de la Tate Modern din Londra, unde se află filmul meu. El este proiectat curent şi la Atelierul lui Brâncuşi de la Centre Pompidou, dar şi la MoMA din New York, unde Brâncuşi se află ca acasă.

Filmul i-a impresionat pe toţi. După proiecţie, s-a discutat intens despre el, Laurenţiu Damian l-a văzut ca pe un eseu, spunând că textul, comentariul, se poate constitui ca un document de sine stătător. Desigur, în termenii foarte dragi ai cineaştilor tineri, este un film minimalist. L-am făcut numai cu operatorul şi cu actorul Ernest Maftei, care îl sugerează pe Brâncuşi. Dar nu de asta este minimalist, fiindcă a costat puţin, ci fiindcă reflectă ideal ideea lui Brâncuşi legată de simplitate. În America, Brâncuşi este considerat pionierul minimalismului în artă. Şi este citat peste tot aforismul său: “Simplitatea este o complexitate rezolvată”. Să ajungi la simplitate, înseamnă să ajungi la esenţe. Sunt multe de spus, le-am spus în filmele şi cărţile mele despre Brâncuşi.

Apoi a urmat la Sala de Consiliu, de la etajul I, ceremonia prezentării mele. Au făcut-o Laurenţiu Damian şi Ion Truică, un patriarh al cinematografiei, ca doi cavaleri din filmul lui Christopher Nolan The Dark Knight, iar eu mi-a prezentat cărţile anunţate pe afiş. 12 cărţi, apărute în ultimii 3 ani. După care a urmat o invazie de întrebări.

Deci ziua mea a fost ca o dezbatere, ca un colocviu pe diferite teme. Însă totul foarte relaxat, fără patimă, fiind de ajutor şi vinul bun, ca şi celealte băuturi, ba şi gustările, şi cafelele. O atmosferă de Five O’Clock, mai lipsea Madeleine a lui Proust.

M-au întrebat multe lucruri despre America, despre galerii, despre filme, despre cum văd eu România de la New York, despre Noul Val, despre coperta cărţii Dincolo de păpuriş, pe care toţi a aplaudat-o. E un roman cu 70 de desene făcute de mine, toate la New York. Un debut de altă factură a creaţiei mele. Dar cartea nu a fost gata. Am putut să prezint numai coperta, care are două desene, pe prima şi a patra copertă. Am discutat despre simbolistica acestor desene. Este un roman surrealist, totul e oniric în el, aşa că şi explicaţiile mele au fost cam onirice. De pildă, existenţa este ca un păpuriş, trăim şi ne chinuim să trăim în păpuriş, dar aspirăm să ajungem dincolo de păpuriş. Ce e dincolo, nu ştim. E Dumnezeu? E necunoscutul? Un vis? Un ideal? E Paradisul? Nu ştim. Nimeni până acum nu s-a întors fintre cei plecaţi dincolo. Dar Vasile, un personaj impavid, are curaj să înfrunte distanţa, înoată până la păpuriş, trece de vederea celor care îl privesc, dispare, toţi cred că l-a înghiţit şi pe el păpurişul, dar Vasile se întoarce, vine la mal şi spune: “Bă, dincolo de păpuriş, e tot păpuriş!”

Cum văd eu România dincolo de păpuriş? Toţi aşteaptă să apară cartea şi să afle, dar mai ales să descopere… desenatorul. Sigur, va fi o lansare specială, în alt context, am o idee grozavă,  o să aflaţi.

Cineva m-a întrebat dacă am vreun regret. Şi am răspuns, da, faptul că Spiritul Critic, o ideea pentru care am luptat o viaţă, nu mai există azi, e decimat. Pe ideea asta am vorbit mai mult, a trebuit să fac o incursiune în istoria gîndirii estetice, dar aici promit că voi scrie un articol special, fiindcă merită. E o problemă cheie, vitală, pentru identitatea românească, aşa cum este pentru evrei problema evreiască.

Au fost multe surprize, aşa cum am făcut şi eu o surpriză, am donat toate cărţile bibliotecii UCIN, urmând ca cei care doresc o anumită carte, să mi-o comande, ne întâlnim şi le-o ofer.

Am primit şi câteva cadouri, mai mult băuturi, şampanie, un vin Cabernet, o sticlă de palincă, dar şi o cană de lut, pictată, foarte originală, pe care un Mihai Stănescu ar fi invidios. Iar Ion Truică mi-a oferit un caiet, un album, cu 70 de desene făcute de el special pentru ziua mea. Vă daţi seama ce judecată mă aşteaptă dacă nu o să-i placă desenele mele din romanul Dincolo de păpuriş, pe care l-am invitat deja să-l prezinte?!

O aniversare ca un plaisir d’amour. Nimeni nu s-a îmbătat, nimeni nu a luat-o razna, ne-am despărţit ca nişte fraţi. Mă bucur că totul a fost civilizat, între prieteni, ca într-o familie.

Pe mulţi îi cunoaşteţi. M-am bucurat că au fost şi Mihai Orăşanu, şi Constantin Fugaşin, nu mai ştiam nimic de ei, Mihnea Columbeanu, Mircea Bunescu, Florin Paraschiv, dar mai ales prietenul meu Victor Roncea, căruia i-a plăcut enorm filmul, l-a luat şi a promis că o să-l pună pe You Tube, să-l vedeţi şi dumneavoastră. El a făcut mai multe poze, le va publica pe site-ul lui şi al prietenilor lui, Ziarişti Online, deja a ilustrat şi acest reportaj. Din partea gazdelor, a fost un operator care a filmat tot, pentru arhiva UCIN. Deci posteritatea mi-e asigurată.

Îmi pare rău că nu au fost şi cineaşti tineri, deşi eu am invitat câţiva, iar UCIN pe mai mulţi. Cu o breşă între generaţii, nu se poate înainta. Toţi suntem pe acelaşi drum, viaţa este un şuvoi care ne include pe toţi. Arborele nu poate să-şi desfăşoare coroana fără rădăcină.

Ce să va mai spun, că a fost o zi de primavară, vorba cântecului, “e primăvară în ianuarie”. Am scris aceste rânduri cu uşa de la balcon larg deschisă. Ca să aud izvorul Eminescu, fiindcă în curând va fi ziua lui, iar în filmul meu despre Brâncuşi, poetul e prezent cu celebra aserţiune, pe care vă recomand s-o urmaţi: “Sufletul trebuie tratat ca pământul, să i se dea ce-i trebuie spre a fi productiv, ideea ca sămânţă”.

Grid Modorcea

Sursa: Ziaristi Online