In ziua in care Consiliul National al Audiovizualului reanalizeaza, potrivit Ordinii de zi a institutiei, cazul “nuntii” homosexualilor de la Pro Tv, consideram potrivit sa le oferim cititorilor nostri, cat si, in special, membrilor CNA, dar si CNCD, un studiu la zi asupra pericolelor propagandei homosexuale de care se fac, si ei, functionarii in cauza, vinovati. Intrebarea din final a studiului este rascolitoare: ce vor face membrii CNA si CNCD cu copiii lor in lumea “corectitudinii politice”, respectiv a marxismului anti-uman, lume ale carei gauri negre si urat mirositoare le impun azi ca pe “lumina de la rasarit” odinioara. (Z.O.)
Va recomandam si: Doxologia – În numele libertăţii si Discriminarea creştinilor de către homosexuali sub masca toleranţei şi diversităţii
Cum e înlocuit marxismul cu neo-liberalismul corect politic (I)
Studiu de caz: Nu, copiii nu sunt bine-mersi
Filmul „Copiii sunt bine-mersi” s-a difuzat pe 21 februarie 2013 la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, în cadrul campaniei „Luna istoriei LGBT”, declanşând o acţiune de protest a unor organizaţii ortodoxe care, pe moment, a reuşit să împiedice proiecţia. Filmul a fost, din păcate, reprogramat la solicitarea expresă a Ambasadei S.U.A. la Bucureşti. Nu a fost oferită nici o explicaţie a intruziunii reprezentanţei diplomatice a Statelor Unite într-o chestiune culturală internă a României, susţinând o acţiune considerată de mulţi cetăţeni români ofensatoare la adresa propriilor tradiţii. Oare cum ar reacţiona Statele Unite dacă Ambasada României ar susţine o acţiune de profanare a drapelului american la Washington?…
Două mitologii ideologice
Ce legătură ar putea fi între un film sovietic alb-negru realizat în 1938, despre Lenin şi revoluţia bolşevică din 1917, şi un film hollywoodian din 2010, despre viaţa de zi cu zi şi problemele emoţionale ale unei familii americane moderne? Aparent nici una.
„Omul cu arma” („Cielovek s rujiom”) al regizorului Serghei Iutkevici este, citând din presa epocii, „un poem epico-eroic despre triumful Revoluţiei asupra vechii orânduiri ţariste şi rolul marelui conducător şi vizionar V.I. Lenin în călăuzirea proletariatului rus spre victoria asupra duşmanului de clasă şi instaurarea noului regim sovietic”.
Vizibil fascinat de mitologia ideologică a „realismului socialist”, criticul de film şi slavistul Giovanni Buttafava scria în 1973 în Filmlexicon, pe un ton exaltat: „«Omul cu arma» îmbină figura lui Lenin şi energiile populare descătuşate de Revoluţie într-o povestire cu tonalităţi de cor bărbătesc, de o savoare ce atinge pragul legendei”. Desigur, stând comod pe ţărmul Mediteranei italiene, cu un pahar de Campari în faţă, e uşor să idealizezi marxismul, departe de zecile de milioane de morţi în Gulagul sovietic.
Criticul italian nu vorbea întâmplător despre „legendă”. Creat în perioada Marii Terori staliniste din anii 1930, filmul făcea parte din acţiunile de propagandă de masă menite să (re)populeze „Olimpul sovietic” cu eroi legendari care să întrupeze „valorile” revoluţionare. Retorica mobilizatoare a campaniilor de îndoctrinare ideologică urmărea inventarea unei „hagiografii” comuniste cu care masele sovietice să se poată identifica.[1]
La prima vedere, pelicula sovietică nu poate avea nimic în comun cu „Copiii sunt bine-mersi” („The Kids Are All Right”), filmul Lisei Cholodenko, după scenariul realizat de regizoare împreună cu Stuart Blumberg, premiat cu Globul de Aur pentru cel mai bun film – comedie sau muzical. Este, cum scrie alt critic, Peter Bradshaw (nu mai puţin exaltat decât Buttafava!) în The Guardian, „un studiu plin de căldură şi umor al familiei postmoderne: o comedie inteligentă despre un cuplu de lesbiene, copiii lor şi donatorul de spermă care le este tată”.
Entuziasm naiv? Stupidă orbire ateistă? Sau cinică fabricare a altei mitologii ideologice? Căci totuşi, la nivel simbolic, ambele filme îndeplinesc o funcţie identică: propaganda ideologică. Desigur, ideologia s-a schimbat din anii ’30. În locul comunismului avem acum neoliberalismul postmodern. Corectitudinea politică marxist-leninistă, în lectură sovietică, a fost înlocuită cu corectitudinea politică a drepturilor minorităţilor, în lectură californiană; proletariatul, „poporul ales” al comunismului, clasa purtătoare a mesianismului marxist, a fost înlocuit cu homosexualii şi lesbienele, noul „popor ales” al ideologiei corecţiei politice, categoria socială purtătoare a mesianismului postmodern; Kremlinul e înlocuit cu Casa Albă, Mosfilm cu Hollywood, „exploatarea” cu „discriminarea”, „subjugarea economică” cu „intoleranţa religioasă”; „Buldozerele cu gay-ii”[2]; demolarea fizică a bisericilor în comunism cu demolarea morală a familiei creştine tradiţionale în statul secular fundamentalist postmodern. Paralelismul e evident. Dacă s-ar face o analiză comparativă a celor două ideologii, izomorfismul s-ar susţine la toate nivelurile.
Lupta nu se mai duce contra principiilor capitaliste ale profitului, azi legitime, ci contra principiilor morale tradiţionale, creştine. Nu mai trebuie înlăturată „dominaţia nemiloasă a unei oligarhii capitaliste lipsite de scrupule asupra unui proletariat exploatat la sânge”, ci „dominaţia nemiloasă a unei majorităţi intolerante şi bigote asupra unor minorităţi rasiale sau sexuale lipsite de apărare şi drepturi”.
În numele acestor drepturi „călcate în picioare” se cere, ca şi atunci, o revoluţie. Nu una violentă ca aceea din 1917, ci una discretă, subtilă, la nivelul mentalităţilor: revoluţia sexuală. În acest scop, însă, vechile metode propagandistice rămân adecvate, cu condiţia rafinării lor prin noile tehnici de manipulare în masă.
„De obicei auzi tot felul de poveşti înfiorătoare despre asemenea lucruri”
Totdeauna cea mai eficace minciună e cea amestecată cu adevărul. O minciună 100% e uşor depistabilă şi nu convinge pe nimeni. O minciună 50% e infinit mai credibilă, ascunsă viclean în spatele celorlalte 50 de procente de adevăr. Exploatarea maselor proletare era o realitate economică. Discriminarea rasială a existat, şi uneori mai există. Însuşi conceptul de „drepturi ale omului” derivă din principii creştine şi este legitim. Problema este deturnarea lor în sensul legitimării unor aberaţii precum „familia” homosexuală.
Există un adevăr în filmul despre Lenin? Desigur, eroismul inconştient al unor simpli ostaşi din Armata Roşie. Minciuna constă în camuflarea scopului totalitar al Revoluţiei din 1917, manifestat abia prin genocidurile de mai târziu, şi în ipocrita mitologizare a lui Lenin, despre cruzimea şi imoralitatea căruia s-au scris cărţi bine documentate (inclusiv despre relaţia lui homosexuală cu Zinoviev). Aparent, „Omul cu arma” este un emoţionant epos eroic modern; în esenţă, însă, este o excelent construită ficţiune. Un mit.
„Copiii sunt bine-mersi” e, la rândul lui, emoţionant şi credibil. Psihologia personajelor e atent construită, reacţiile afective sunt nuanţate şi convingătoare. Şi totuşi, şi el e o ficţiune asamblată cu talent (şi un buget de 4 milioane dolari). Un mit, în egală măsură. Chiar un personaj secundar din film afirmă, auzind că relaţia cu „tatăl biologic” al copiilor merge bine: „Mă mir, de obicei auzi tot felul de poveşti înfiorătoare despre asemenea lucruri”. Critica însăşi recunoaşte natura subversivă a filmului: „Cu subtilitate şi stil, [scenariştii] Cholodenko şi Blumberg au făcut ceva mult mai subversiv: au creat un tată-donator aproape bizar de perfect pentru familia lui Nic şi Jules” (cele două lesbiene „căsătorite”).
Pe cât de unanimă e critica în a lăuda filmul, pe atât este în a recunoaşte că e unul „extrem de neobişnuit”: „E greu să ne gândim la multe alte exemple de familie homosexuală fericită, obişnuită, esenţialmente bine adaptată, din cele zugrăvite pe ecran – poveştile homosexuale pe care le vedem tind adesea să fie pline de tristeţe, dacă nu de tragedie”.
Bineînţeles că e neobişnuit! Fiindcă filmul este doar un artefact reuşit, atent confecţionat, un construct mental inteligent asamblat, menit nu să arate un adevăr, ci să ilustreze o teză, o premisă ideologică politic corectă: că se poate. Că o familie homosexuală ar putea exista şi ar fi ceva normal. Ba chiar că ar putea avea şi copii. Acesta e postulatul totalitar pe care îl enunţă filmul: o axiomă nedemonstrată şi nedemonstrabilă, dar pe care e interzis să o conteşti. De aceea filmul nu e un simplu divertisment, ci o mistificare ideologică. Ni se induce mai ales ideea că nu ar exista nici un pericol pentru copiii dintr-o asemenea „familie”: (chipurile) copiii ar fi bine-mersi!
Teza filmului este, desigur, chiar titlul. Scopul este spulberarea celei mai grave obiecţii aduse ideii de „familie” gay: problema copiilor. La sfârşit există un subînţeles quod erat demonstrandum: „Vedeţi că e OK? Sigur, există probleme – dar oare în familiile heterosexuale nu există? Copiii, ca şi adulţii, au nişte probleme emoţionale – dar în celelalte familii, normale, oare nu au? Şi în final vedeţi că problemele se rezolvă şi toată lumea zâmbeşte”. Da, zâmbetul celor două lesbiene e un pic amar, forţat, iar al băiatului un pic sarcastic; totuşi ele rămân împreună. Chiar băiatul e pus să le spună că n-ar trebui să se despartă. E, într-adevăr, o performanţă, în condiţiile în care atâtea familii tradiţionale divorţează (rata divorţului în S.U.A. e 50%)…
Nu trăim într-o lume perfectă, ne spun ideologii corecţi politic, dar soluţia familiei gay – vor ei să ne convingă – e la fel de bună ca şi cealaltă, sau poate, în anumite cazuri, chiar mai bună. Şi până la urmă le priveşte, nu-i aşa? În fond, par femei de treabă, mature, responsabile (fiindcă aşa sunt „proiectate” de scenarişti), care nu fac nici un rău nimănui, mai ales copiilor. Nici unul nu dă semne că ar deveni homosexual la rândul lui, dimpotrivă, îşi exprimă limpede preferinţele hetero. Şi, dacă trec prin crize emoţionale, ele nu sunt mai grave decât ale altor copii de 15-18 ani; în final le depăşesc şi viaţa merge înainte. Vedeţi? Nu se droghează, nu se sinucid, sunt normali, fata are chiar excelente rezultate şcolare, reuşeşte la un college prestigios, şi dragostea celor două mame (în film sintagma „mamele”, care o înlocuieşte pe cea de „părinţi”, e făcută să pară nefiresc de firească) îi ajută să treacă peste crize. În fond, toată lumea are probleme în adolescenţă; în cazul lor problemele iau această formă, poate diferită de a altora. Dar nu sunt probleme pe care o „relaţie sinceră şi o afecţiune inteligentă” din partea celor două adulte lesbiene să nu-i poată ajuta să le depăşească.
Da, totul pare a suna perfect. Chiar prea perfect ca să fie adevărat. Până şi criticii spun că filmul „face eroi din cine nu trebuie şi personaje negative din cine nu merită”. Din păcate însă, subversiunea funcţionează. Oamenii cred ce văd pe ecran şi spun: „Da, de ce nu? Uite că merge şi-aşa”. Faptul că personajele sunt fictive, create tocmai ca să-i convingă de această teză, nu li se pare relevant. Spectatorul nu realizează presiunea ocultă la care e supus: persuasiunea operează clandestin prin mesajele de mai sus furişate subtil în mintea sa, cu atât mai eficace cu cât el rămâne inconştient că este victima unui proces de manipulare.
„Operaţiuni psihologice” de manipulare în masă
În România suntem obişnuiţi să asociem cuvântul „ideologie” cu economia politică, socialismul „ştiinţific” şi alte discipline teoretice nesuferite, cu lecturi „sulfuroase” precum Capitalul, Mein Kampf, Cursul scurt de istorie al PCUS sau Cărticica roşie a lui Mao, impuse de un aparat de stat represiv prin odioase instituţii coercitive de tipul KGB-ului sau Securităţii. Dar nicidecum nu asociem ideologia cu situaţii de viaţă concrete, cu impact emoţional, chiar simpatice şi amuzante. Discursul ideologic e instinctiv asociat cu documente de partid aride, găunoase, plicticoase, scrise într-o scârboasă limbă de lemn şi proclamate strident de politicieni, lideri de partid sau dictatori odioşi. Dar nicidecum cu nişte personaje drăguţe cu care poţi empatiza, interpretate de actriţe talentate, şi cu peripeţiile lor hazlii şi foarte omeneşti.
Şi totuşi, „Copiii sunt bine-mersi” este, de la un cap la altul, un discurs pur ideologic. Construit special pentru a convinge de „adevărul” unor dogme ideologice, filmul este esenţialmente un manifest politic. Un instrument de propagandă.[3] E un lucru evident pentru oricine vrea, cu bună-credinţă, să vadă chipul hidos al noului totalitarism al „corectitudinii politice” sub masca vicleană a înduioşătoarelor drame sufleteşti ale unor personaje inventate cu migală.
Dar de ce? Care-i miza? Ce se urmăreşte? E simplu: ca homosexualitatea, pornografia, pedofilia, incestul, adulterul, să fie legiferate ca norme sociale. Iar cei ce vor refuza Sodoma să ajungă să fie socotiţi – şi pedepsiţi – ca infractori.
Mai demult, manipularea opiniei publice se numea propagandă. În noul jargon ideologic ea este numită „gestionarea percepţiei” (perception management). Metodele, mecanismele şi strategiile ei sunt cele mai sofisticate din istorie, dezvoltate de experţi în relaţii publice (PR) plătiţi cu sume fabuloase, iar acţiunile de manipulare sunt „operaţiuni psihologice” (psychological operations – PsyOps) definite de un manual al armatei S.U.A. ca „forme de comunicare concepute pentru a influenţa părerile, emoţiile, atitudinile sau comportamentul oricărui grup, în folosul [instituţiei sau persoanei] care le plăteşte”[4].
Ne aflăm într-un război pe care îl putem pierde fără să ştim măcar că am luat parte la el. Că este aşa ne-o confirmă doi din principalii artizani ai propagandei homosexuale în S.U.A., Marshall Kirk şi Erastes Pill, în „Cucerirea Americii heterosexuale”, articol citat de Virgiliu Gheorghe în capitolul „Promovarea homosexualităţii” din excelenta sa carte[5]. Din el reiese că impunerea acestei perversiuni în întreaga lume nu are loc de la sine, spontan, ci ca urmare a unui război informaţional dus după toate regulile strategiei militare. În acest război, armamentul e furnizat de mass-media, muniţia o constituie „viruşii” mediatici inoculaţi prin „operaţiuni psihologice”, campaniile militare sunt campanii sofisticate de PR deghizat, bătăliile se dau pe frontul modificării cadrului legislativ, tranşeele şi redutele cucerite în înaintarea frontului sunt legi şi acte normative aprobate în favoarea homosexualităţii şi a altor păcate, obiectivul strategic este reconfigurarea conceptului de „normalitate” în cadrul societăţilor aflate tot mai mult sub ocupaţia noii ideologii, iar adevăratul ţel final – reeducarea, generalizarea nihilismului şi instituţionalizarea ideologiei negării lui Dumnezeu.
În acest război diabolic, „Copiii sunt bine-mersi” reprezintă doar o operaţiune psihologică implementată cu grijă de profesionişti bine şcoliţi şi finanţaţi. Iar „adevărul” că homosexualii ar reprezenta o „normalitate” este nu doar indus prin tehnici subtile de „management al percepţiei”, ci şi impus de o „Poliţie a Gândirii” (Thought-Police în „1984” al lui George Orwell), instituţionalizată deocamdată sub forma Consiliilor Naţionale pentru Combaterea Discriminării. Aceste CNCD-uri, înfiinţate la ordin în subordinea guvernelor ţărilor europene, au misiunea de a sancţiona orice încercare a societăţii sănătoase majoritare de a se apăra în faţa propagandei. La fel ca în romanul orwellian, unde misiunea Ministerului Păcii era de a întreţine războiul, a Ministerului Abundenţei – de a perpetua sărăcia, iar a Ministerului Adevărului – de a glorifica minciuna, misiunea CNCD este nu de a combate discriminarea, ci de a o promova: discriminarea majorităţii în numele minorităţii.
Şi nu doar în America şi Canada poţi fi amendat sau închis dacă te opui. Recent, şi la Bucureşti Academicianul Sorin Dumitrescu, Alianţa Familiilor din România şi Asociaţia ProVita au fost convocaţi la CNCD pentru a da socoteală şi amendă. Poliţia Gândirii veghează. Cu menţiunea că azi, Big Brother e gay.
Deci, nu vă lăsaţi păcăliţi! „Copiii sunt bine-mersi” este „Omul cu arma” al zilelor noastre. Sunt noile mituri propagandistice, cum se fac azi cu sutele – echivalentul ideologic al fostei mitologii comuniste. Şi să nu credeţi tot ce vedeţi pe diversele feluri de ecrane. Copiii (mai rar născuţi, mai adesea adoptaţi) în „familii” homosexuale nu sunt deloc bine-mersi. Aşa cum nu sunt nici cei care vor să ne spele pe creier, făcându-ne să credem asta.
[1] David Brandenberger, Propaganda State in Crisis: Soviet Ideology, Indoctrination and Terror under Stalin, 1927-1941, Yale Univ. Press, 2012, pp. 56, 215.
[2] Acad. Sorin Dumitrescu, Cine ne vrea etrusci? (www.culturavietii.ro/2013/02/22/etrusci-sorin-dumitrescu-muzeul-taranului-virgil-nitulescu-luna-istoriei-lgbt).
[3] Tocmai pentru acest motiv a fost dat la Muzeul Ţăranului Român. Proiecţia a avut însă ca scop principal testarea reacţiei societăţii româneşti la o asemenea ideologie. Îndrăznesc să afirm că evenimentul „The Kids Are Allright” la M.Ţ.R. a fost un experiment de laborator pentru a testa, la scară mică, paşii următori făcuţi la scară naţională: introducerea în Constituţia României a amendamentului pro-gay; legalizarea „familiei homosexuale” în Codul Civil, a adopţiei de copii de către asemenea „familii”, a educaţiei pro-homosexuale în şcoli, apoi a familiei multiple (din trei sau mai mulţi membri „căsătoriţi legal”), apoi a pedofiliei şi incestului – într-un cuvânt, Sodoma şi Gomora, urâciunea pustiirii, consfinţite prin lege. Credeţi că este o exagerare? Priviţi doar cum, sub ochii dumneavoastră, se va vota noua Constituţie pro-gay. Şi să nu credeţi că e nevoie de multe pagini; două cuvinte sunt suficiente: adăugarea „orientării sexuale” la criteriile de non-discriminare.
[4] Citat în filmul PsyWar / Treziţi-vă.
[5] Ştiinţa şi războiul sfârşitului lumii, Ed. Prodromos, Bucureşti, 2008, p. 234.
Cum e înlocuit marxismul cu corectitudinea politică (II)
Păcăleala „născut aşa”
Arătam în numărul precedent că filme precum „Copiii sunt bine-mersi” (difuzat cvasi-ilegal şi abuziv tocmai la Muzeul Ţăranului Român) sunt subversive, acţionând ca nişte „retro-viruşi” conceptuali creaţi şi „injectaţi” mediatic special pentru a „păcăli” sistemul imunitar al organismului social.
„Anticorpii” acestui sistem trebuie să fie Biserica, valorile creştine şi normele religios-morale, apoi normele juridice şi legislaţia, în sfârşit instituţiile statului şi societatea civilă – formatorii de opinie şi opinia publică. Or, asemenea artefacte cinematografice sunt pure „implanturi” ideologice, „psiho-bombe” menite să anihileze, să arunce în aer familia tradiţională şi rânduiala firească. Inducând ideea că o „familie” lesbiană nu ar fi o aberaţie contra naturii ci doar o alternativă perfect legitimă, filmul urmăreşte să valideze un fals model la nivel colectiv şi să-l introducă în mainstream – curentul principal al comportamentelor normale, general admise – făcându-l acceptat şi acceptabil.
Iată paşii acestei strategii de „mainstreaming”[1], planificaţi cu decenii în urmă:
1. Mai întâi perversiunea e transformată în „boală”, e descrisă ca o afecţiune, de care homosexualii n-ar fi vinovaţi sau responsabili, şi nu ca o alegere indusă de patimă, cum e de fapt. Comportamentul imoral condamnabil devine o patologie, nemaifiind pedepsit ca infracţiune. „Boala” e dezincriminată şi scoasă de sub incidenţa legii penale (în România, articolul 200 a fost scos din Codul Penal în 2000).
2. Pasul următor e ca „boala” să nu mai fie boală, ci să fie prezentată ca o „condiţie” din naştere, eventual cu substrat genetic. Ceea ce era înainte o deviaţie maladivă devine un atribut congenital, o condiţionare biologică naturală, la fel ca rasa ori culoarea ochilor. Tactica e veche, fiind azi cunoscută drept „păcăleala naşterii gay” (born-gay hoax[2]). Introdusă acum o sută de ani în Germania de activistul politic pedofil Karl Heinrich Ulrichs („strămoşul” mişcării mondiale a drepturilor homosexualilor), odată cu lozinca „Uranieni din toată lumea, uniţi-vă!”, ea a fost rafinată în 1985 în S.U.A. de Marshall Kirk şi Hunter Madsen (Erastes Pill) în articolul The Gay Agenda (însuşi titlul dovedeşte că există o agendă). A fi „născuţi aşa” (born this way) le dădea dreptul de a fi asimilaţi unei minorităţi (nu întâmplător piesa lui Lady Gaga „Born This Way” e asociată mişcării LGBT, pretinzându-se „Manifestul Mamei-monstru a unei noi rase a libertăţii nelimitate”). Apartenenţa la o minoritate e acum asimilată unei identităţi înnăscute. A-i ataca devine echivalent cu a contesta dreptul unei minorităţi la propria identitate de grup, deci drepturi fundamentale ale omului. Ponderea reală, sub 2%, a acestei „minorităţi” e umflată la 10% prin studii manipulate, pentru a invoca incidenţa socială semnificativă.
3. „Identitatea” gay e prezentată drept o simplă extravaganţă inofensivă. Anormalul e preschimbat în curiozitate ce nu prezintă pericol social, putând fi uşor tolerat. Este etapa în care ne aflăm în România în prezent (cazul filmului „Copiii sunt bine-mersi”). Scopul, potrivit celor doi autori de mai sus, e „desensibilizarea publicului: a-l face să privească homosexualitatea cu indiferenţă, fără nici o emoţie… Marea massă trebuie să ajungă să aşeze preferinţele sexuale pe acelaşi plan cu cele pentru arome de îngheţată sau sporturi: ţie îţi place ciocolata, mie vanilia; tu preferi voleiul, eu fotbalul. Nici o problemă… Cel puţin la început”, scriu autorii, „urmărim să desensibilizăm publicul, nimic mai mult. Nu putem şi nici nu trebuie să ne aşteptăm la o «apreciere» sau «înţelegere» deplină a homosexualităţii din partea omului obişnuit. Uitaţi ideea de a convinge massele că homosexualitatea e bună. Dacă le faceţi să gândească că e doar un lucru obişnuit, să ridice din umeri, lupta pentru drepturi juridice şi sociale e câştigată”.[3]
4. Pentru unele categorii de snobi se poate merge până la ridicarea simplei extravaganţe la rang de modă cool, comportament „şic”, sofisticat, marcă a unei elite „branşate” la curentele emancipării deja prevalente în Occident. Curiozitatea benignă e metamorfozată în trăsătură dezirabilă, toleranţa – în emulaţie a celor „speciali”.
5. În cele din urmă, rezultatul e acceptarea la nivel de masă şi legiferarea viciului ca un comportament perfect normal, ca normă socială şi „morală”. Păcatul devine lege, virtutea – infracţiune. Ordinea firii se răstoarnă, cum spune Sfântul Ioan Hrisostom, „cu susul în jos” într-o lume care L-a părăsit pe Dumnezeu.
Hollywood-ul şi campania de „rebranding”
În „Repararea capitală a Americii heterosexuale” – considerată azi o „biblie” a mişcării de emancipare homosexuală – Kirk şi Pill numesc Hollywood-ul „cea mai bună armă secretă în bătălia desensibilizării opiniei majoritare (mainstream)”. Această „desensibilizare” se poate realiza doar printr-o „campanie mediatică masivă pentru schimbarea imaginii homosexualilor”, iar filmele şi televiziunea sunt „calul troian” prin care pot fi „anesteziate sensibilităţile acute” ale publicului.
Primul principiu al campaniei e „să se vorbească despre homosexualitate cât mai tare şi mai des posibil… în mod neutru sau pozitiv”: „Aproape orice comportament începe să pară normal dacă eşti expus la el suficient timp în suficient de multe locuri”. „Acceptabilitatea noului comportament depinde în ultimă instanţă de numărul de cunoscuţi care-l practică sau acceptă. Iniţial unii pot fi ofensaţi de noutate, însă… cât timp Ion Şase-la-Pachet [în original Joe Six-Pack, nume peiorativ, sugerând mediocritatea şi conformismul majorităţii normale] nu se simte presat să facă la fel, cât timp comportamentul în cauză nu-i ameninţă siguranţa fizică şi financiară, se va obişnui cu el – şi viaţa va merge mai departe”.
De aceea cei doi autori lăudau încă din 1987 (anul apariţiei articolului) faptul că personajele homosexuale deveniseră vizibile în filme şi emisiuni TV. De atunci aceste personaje au devenit tot mai frecvente – vezi cazul „Copiii sunt bine-mersi”. Personajele homosexuale agreabile, simpatice, sunt tot mai numeroase în filme şi la televizor; nu e o întâmplare, ci o tactică bine ţintită a războiului publicitar.
Arta cinematografică se pretează perfect cerinţelor de rafinament şi subtilitate ale acestei complexe campanii de „rebrănduire”. Sub ambalajul atrăgător, aparent nevinovat, al unui simplu produs cultural de divertisment, se pot „vinde” sofisticate mecanisme de „restructurare cognitivă”, părţi ale unui vast angrenaj strategic. Inoculând în conştiinţa şi subconştientul tinerilor otrava unei ideologii anticreştine, asemenea filme provoacă mutaţii profunde, ce se propagă apoi în întregul ţesut social. Arhitecţii acestui proces de o extremă complexitate au înţeles că ispita e mai eficientă decât violenţa, seducţia funcţionează mai bine decât teroarea, persuasiunea e mai eficace decât coerciţia.
Potrivit aceluiaşi manifest Kirk-Pill din 1987, al doilea principiu al campaniei e prezentarea homosexualilor ca victime. Publicul trebuie convins că homosexualii sunt victime ale sorţii: ei nu şi-au ales „orientarea sexuală”, aşa s-au născut, „aşa cum voi v-aţi născut heterosexuali, albi, negri, inteligenţi sau sportivi. Nu i-a racolat sau sedus nimeni; n-au ales ei asta, deci nu pot fi judecaţi moral. Ce fac ei nu e conştient ori deliberat – e însă natural pentru ei. Destinul lor putea fi şi al vostru”. Adesea asta se traduce prin drame, destine tragice de neînţeleşi, persecutaţi. Ei sunt victime ale societăţii, care îi marginalizează, ostracizează, discriminează. Victimizarea reduce sentimentul de ameninţare al publicului hetero şi-i trezeşte reflexul de asumare a rolului protector. Un bun exemplu e personajul gay Simon Bishop din „As Good As It Gets” („Mai bine nu se poate”) (1997), construit ca un artist sensibil, victimă a durităţii şi prejudecăţilor unei lumi ce nu-i înţelege aspiraţia către frumos. Bătut măr şi spitalizat, rămas fără bani şi locuinţă, la mila amicilor şi vecinilor, neajutorat, cu reacţii foarte umane, n-are cum să nu ne trezească empatia şi compasiunea.
În schimb, în acelaşi film din 1997, personajul „normal” interpretat de Jack Nicholson, scriitorul Melvin Udall, este un excelent exemplu al altui principiu din acelaşi manifest al emancipării gay: demonizarea („vilification”) oponenţilor hetero. Adversarii mişcării gay trebuie prezentaţi ca nişte monştri oribili, antipatici, scârboşi, faţă de care publicul să simtă o aversiune instinctivă. Ca să nu fie nici un echivoc, filmul începe cu o scenă revoltătoare în care D-l Udall aruncă în ghena de gunoi căţelul (viu şi foarte simpatic) al vecinului său gay (Simon). E un mizantrop sinistru, care jigneşte pe absolut toată lumea, mitocan şi ipohondru, cu cele mai aberante ticuri şi idiosincrazii. Ca şi în „Copiii sunt bine-mersi”, principalul personaj hetero este negativ. Scopul – după Kirk şi Pill – e dublu: a culpabiliza majoritatea şi a o face să se disocieze de tipologia oponenţilor, prezentată grotesc. În plus, D-l Udall e şi antisemit, pentru a agrava atitudinea discriminatorie prin componenta rasistă.
Alt principiu clar enunţat în planul strategic Kirk-Pill, ce continuă a fi aplicat cu succes şi azi, e acela că gay-ii trebuie să „dea bine” în filme, ca întrupări ale celor mai frumoase calităţi. Într-adevăr, Simon e o comoară de omenie, delicateţe, căldură şi înţelegere umană, fineţe, farmec, inteligenţă, talent, decenţă, altruism. Să-l pui la rană, nu alta. Mama lesbiană Nic din „Copiii sunt bine-mersi” (actriţa Annette Bening) e şi ea un exemplu de dedicare în meseria de medic, stabilitate, fidelitate, „monogamie” şi angajament faţă de valorile… „familiei” pe care şi-o apără cu hotărâre. Mesajul e că gay-ii nu sunt anti-familie, şi deci nici familia nu trebuie să fie anti-gay.
Corolarul acestui principiu e că „massele nu trebuie şocate şi dezgustate prin expunerea prematură pe scară largă la comportamentul homosexual propriu-zis”. Trebuie de asemenea evitată în mod programatic – scriu Kirk şi Pill – afişarea mândriei nonconformiste a unei devianţe agresive, ce va fi percepută ca o provocare, o ameninţare ce justifică opoziţia… Nu vom prezenta în campanii musculoşi obraznici, scene indecente, nici organizaţii precum NAMBLA [North-American Man-Boy Love Association – Asociaţia Nord-americană a iubirii dintre bărbaţi şi băieţi, ce promovează explicit pedofilia]”. „Cine e suspectat că molestează copii nu poate poza în victimă”, personaj pozitiv ori „stâlp al societăţii”. Evident!
Alt principiu din manifestul Kirk-Pill e cel al deghizării propagandei gay sub masca unor „cauze nobile” generale. Atât activiştii gay, cât şi susţinătorii din rândul populaţiei hetero trebuie să poată milita în numele unor cauze drepte, susţinând principii „democratice” greu de combătut: statul de drept, antidiscriminarea, drepturile omului, justiţia socială, dreptul la libertatea de opinie-exprimare-asociere etc. Campaniile şi pledoariile directe trebuie ascunse în spatele unora justificabile prin invocarea unor norme politice nediscriminatorii, a unor standarde general acceptabile, măcar aparent „morale” şi raţionale, care să contracareze argumentele „dogmatice” ale „homofobilor”.
În cadrul acestei strategii de „reparaţie capitală” – a se citi „pervertire completă” – a societăţii, filmele rămân o componentă esenţială, repetată insistent de Kirk-Pill: You really oughtta be in pictures! Doar aşa – zic ei – pot fi manipulate „gândirea şi credinţele oamenilor, şi transformate valorile sociale ale Americii hetero”. Mecanismele de inducere a modificărilor comportamentale dorite sunt dezvoltate de cei doi autori în 1990 în volumul „After the Ball”, unde scopul e definit astfel: „Prin conversie înţelegem ceva mult mai ameninţător la adresa modului de viaţă american, fără care nu poate avea loc o schimbare socială majoră. Înţelegem conversia emoţiilor, minţii şi voinţei omului de rând printr-un atac psihologic planificat, sub forma unei propagande administrate poporului prin mass-media”. Conversia e mult facilitată de imagine, mai puternică decât noţiunile abstracte, evocând un răspuns emoţional mai intens (mai ales în film). Scopul campaniilor e ca „stereotipurile bigote homofobe” – cum sunt numite convingerile majorităţii – să fie „bruiate” sau anulate de imaginile diseminate, atent ajustate încât să semene cât mai mult cu genul de persoane despre care omul de rând n-ar crede în ruptul capului că ar putea fi vreodată gay.
Micro-experimentul M.Ţ.R.
Dacă aceasta e logica potrivit căreia a fost fabricat filmul „Copiii…”, motivul pentru care a fost dat la Muzeul Ţăranului Român a fost altul. În acest caz, proiecţia n-a avut ca scop manipularea în masă, întrucât publicul era infim. Ţelul a fost provocarea şi testarea deliberată a reacţiei societăţii româneşti, prin expunerea la o mostră – executată profesionist – a acestei ideologii. Evenimentul „Copiii sunt bine-mersi” difuzat la M.Ţ.R. a fost un experiment de laborator premeditat, gândit strategic pentru a testa şi evalua la scară mică reacţia publicului român.
Testul a reuşit: reacţia a fost anemică în raport cu gravitatea provocării! În consecinţă, s-a trecut în linişte la generalizarea experimentului la scară naţională. Ea e deja în curs, conform următorilor paşi strategici:
1. introducerea în Constituţia României a amendamentului pro-gay; legiferarea în Codul Civil a „familiei homosexuale” (vezi actualul proiect de lege vizând „Parteneriatul Civil” aflat la Biroul permanent al Senatului);
2. legalizarea filiaţiei în aceste „familii” prin adopţie sau naştere asistată (cazul filmului discutat);
3. legalizarea educaţiei pro-homosexuale în şcoli;
4. legalizarea pedofiliei, a familiei multiple (din trei sau mai mulţi membri „căsătoriţi legal” – deci a adulterului şi poligamiei) şi a incestului.
Într-un cuvânt, Sodoma şi Gomora, urâciunea pustiirii, consfinţite prin lege.
Credeţi că sunt exagerări? Priviţi cum, sub ochii noştri, se scrie Legea Parteneriatului Civil şi noua Constituţie pro-gay (nu e nevoie de multe pagini, două cuvinte ajung: „orientarea sexuală” adăugată la criteriile de non-discriminare în articolul 4).
Faptul – semnalat deja de ProVita şi Alianţa Familiilor din România[4] – că pedofilia (numită azi eufemistic „intimitate intergeneraţională”) este următorul punct pe agenda mişcării LGBT e confirmat de multe surse. Grupul Naţional Pedofil din Olanda, cu filiale în marile oraşe, lucrează de patru decenii la dezincriminarea şi promovarea relaţiilor intime ale adulţilor cu copii şi face campanii publice pentru eliminarea completă a tuturor legilor ce prevăd o vârstă minimă de consimţământ.[5] Randy Engel arată că „pederastia e pe ruta rapidă spre dezincriminare, în mod similar celui în care a fost dezincriminată homosexualitatea”.[6] El aduce ca dovadă reevaluarea fenomenului de o serie de organisme socio-profesionale şi ştiinţifice americane, în sens favorabil adultului (sub presiunea lobby-ului gay).[7] Alţi autori confirmă aceeaşi tendinţă.[8] Asociaţia Americană de Psihiatrie dezbate „ridicarea tabu-ului asupra pedofiliei, scoaterea ei completă din Manualul Tulburărilor Mentale, ceea ce ar putea avea ca efect dezincriminarea ei. (…) Odată «normalizată» de psihiatri, cum ar mai putea rămâne ilegală?”.[9] Iar Gert Hekma, profesorul olandez pedofil cunoscut deja cititorilor din scandalul invitării lui la Facultatea de Sociologie, vorbeşte pe faţă despre „identitatea pedofilă” şi „beneficiile pentru copii” ale relaţiilor intime cu adulţi la vârste cât mai mici.
Vedem aşadar cât de coerentă şi perfect articulată e strategia de pervertire şi distrugere a societăţii tradiţionale. Nu putem reda numeroasele tactici descrise pe larg în lucrările clasice ale mişcării gay, dar credeţi-ne că, parcurgându-le, ne-am convins cât sunt de subtile, ingenioase şi intercorelate, şi ce eroare facem dacă le ignorăm.
Şi totuşi, cei mai mulţi nici nu bănuiesc existenţa unei asemenea strategii comprehensive ori o numesc „teorie a conspiraţiei”.
Nu am inventat nimic din şocantele principii şi metode de mai sus. Ele sunt preluate din „materialul clientului” – cărţile de referinţă ale mişcării. Acest articol nu e un „discurs al urii”, ci o redare textuală a obiectivelor ei strategice, aşa cum apar în propriile ei documente programatice. Pentru a se convinge, cititorul e trimis la textele originale citate, ce pot fi găsite cu uşurinţă. Rugăm frumos şi CNCD-ul să verifice aceste lucrări ale mişcării în cauză, pentru a înţelege mai bine cu ce fenomene se confruntă societatea românească. Pe care încercăm să o apărăm nu din bigotism, ci din dorinţa sinceră de a proteja o ordine morală şi o aşezare socială şi sufletească firească şi frumoasă. Nu incităm la ură sau violenţă, ci chemăm la păstrarea bunului-simţ.
Dacă aveţi copii, fraţi români de la CNCD, gândiţi-vă în ce lume vreţi să trăiască şi să-şi crească, la rândul lor, copiii. Vreţi să le fie teamă să vă ducă nepoţii la grădiniţă, ca să nu fie violaţi „legal”? Sau poate vor considera şi ei că „e spre binele lor”, cum spune D-l Hekma!
Andrei Dîrlău
Articol publicat în Revista Familia Ortodoxă, numărul 58 (Noiembrie) si 59 (Decembrie 2013)
si reprodus integral de Ziaristi Online
[7] American Psychiatry Association (APA), Psychological Bulletin, 1994 (art. Bruce Rind et. al.), ibid.
[8] Alan Medinger, citat în Scott Lively şi Kevin Abrams, The Pink Swastika. Homosexuality in the Nazi Party, 1995, p.320.
