Libertatea închisorilor şi închisoarea libertăţilor[*]

          Am primit cu bucurie invitaţia Domnului Profesor Radu Ciuceanu de a participa la conferinţa „Fenomenul totalitar: între realităţi istorice şi abordări istoriografice”, cu ocazia împlinirii a două decenii de activitate a Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Este vorba despre un aşezământ cu o importanţă deosebită atât prin reevaluarea şi recuperarea, în lumina adevărului istoric, a unei etape dificile din trecutul recent, cât şi prin efectul terapeutic pe care-l poate avea asupra conştiinţei colective. Terapeutic spun în sensul în care nu poate exista împăcare între un popor şi opresorii săi, între prigoniţi şi prigonitori, decât atunci când cei care au avut de suferit reconstituie şi rememorează, în duh de iertare, astfel de momente dramatice. E o lucrare a celor care nu doresc răzbunare şi n-au nevoie a se lăuda, înaintea lumii, cu suferinţele lor, ci vor să recupereze şi să-şi asume, în libertate, acele clipe dureroase spre împăcarea cu oamenii şi cu propriul lor trecut. Activitatea acestui Institut depăşeşte aşadar cu mult cadrele sale de ordin formal, impunându-se şi ca o inedită formă de terapie spirituală pentru cei ce au pătimit în dictatură, precum şi ca o admirabilă şi cutremurătoare lecţie de viaţă oferită celor care nu au cunoscut vicisitudinile unui regim totalitar.

Pentru Biserică, acest Institut este important şi prin prisma numeroaselor prezenţe, în câmpul cercetării sale, a unor figuri pregnante de clerici sau mireni mărturisitori ai lui Hristos.

La un simpozion organizat acum zece ani, pe 6 octombrie 2003, vrednicul de pomenire Părinte Patriarh Teoctist sublinia, în cuvântul său, că Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului „a reuşit să arunce raze de lumină în sufletele celor care nu cunoşteau viaţa bisericească a acelei epoci”. Oricât de mult s-ar vorbi – şi s-a vorbit prea puţin – nu se poate cuprinde în cuvinte suferinţa celor care, mai ales în închisori, au pătimit pentru credinţa lor şi pentru că au dorit neamului aceasta un traseu în deplină libertate şi demnitate.

Unul dintre cei care au trecut prin „şcoala” închisorilor a fost şi Părintele Dumitru Stăniloae, cunoscutul teolog român, comemorat anul acesta la împlinirea a 110 ani de la naşterea sa şi a 20 de ani de la trecerea sa la cele veşnice. Părintele Stăniloae spunea adesea: „În închisoare am învăţat să mă rog”. Şi insista asupra acestui aspect explicând că şi înainte se ruga, „dar mă rugam aşa… în baza tradiţiei, a obişnuinţei. În închisoare însă, când nu ştii dacă mai scapi sau nu cu viaţă, legătura cu Dumnezeu devine singura şansă de a nu-ţi pierde identitatea şi speranţa; atunci rugăciunea cu adevărat devine o respiraţie vitală a sufletului, nu în sens metaforic, ci în sens existenţial”.

Paradoxal, în condiţii privative, omul poate găsi resurse nu doar de a supravieţui, ci chiar de a se maturiza şi creşte din punct de vedere duhovnicesc. Faptul că există constrângeri exterioare poate fi surmontat, prin credinţa în Dumnezeu, şi convertit în minunate exerciţii de libertate interioară. Pentru că omul dobândeşte adevărata libertate nu în funcţie de contextul social sau politic, ci în funcţie de modul în care se raportează la Dumnezeu. Apostolul Pavel, în Epistola către Corinteni, învaţă că „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Cor. 3, 17). Iar celălalt mare Apostol, Sf. Petru, avertizează că „ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte” (II Petru 2, 19). Omul poate fi închis în condiţiile cele mai vitrege, dar e mai liber decât cel care, având deplină libertate de mişcare şi de manifestare, se lasă subjugat de ceva din cele create, devenind rob al lor.

În anumite privinţe, în pofida condiţiilor inumane, închisoarea a fost pentru mulţi şi un prilej de conştientizare a nevoii de libertate lăuntrică.

Este vorba despre dobândirea acelei libertăţi care nu poate fi răpită de nimeni, care nu este condiţionată decât de propria opţiune pentru o viaţă cu Dumnezeu. Astfel, se pot înţelege măcar în parte, cuvinte precum cele ale Părintelui Sofian Boghiu, care scandalizează omul de azi, al confortului şi al comodităţii: „Dacă pot zice aşa, mie mi-a plăcut în închisoare. Tare mult. Era bine acolo. Mult mai bine decât aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra. Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!” Aceste multe „probleme” asupra cărora atrage atenţia Părintele Sofian nu sunt altceva decât consecinţa firească a modului eronat în care omul se raportează la libertăţile de tot felul. Este, adică, situaţia celui care nu valorifică libertăţile cetăţeneşti, de ordin juridic, cultural, moral etc. pentru a-şi spori libertatea spirituală, ci le transformă în prilej şi oportunitate spre a se înrobi feluritelor patimi.

Se ajunge astfel la un soi de paradox: se poate vorbi, cu argumente şi mărturii, despre o libertate a închisorilor, dar, în acelaşi timp, există, la polul opus, o închisoare a libertăţilor de tot felul. Cu alte cuvinte, nici închisoarea nu te poate opri când vrei să dobândeşti libertatea în Dumnezeu, nici libertăţile, de orice natură ar fi ele, nu implică, în mod automat, situarea noastră în sfera adevăratei libertăţi. În ultimă instanţă diferenţa o face alegerea omului înaintea Domnului! Este una dintre multele lecţii pe care le poţi desprinde reflectând asupra roadelor aduse, de-a lungul celor două decenii, de Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, căruia îi dorim o activitate cel puţin la fel de pilduitoare şi în anii ce vor urma.

Şi directorului său, Radu Ciuceanu, îi dorim să-şi continue lucrarea de aşezare a lucrurilor în matca lor firească, atât în raportarea la cei care au suferit, cât şi la cei care au fost cauza suferinţelor lor.

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei