Portalul Ziaristi Online continua publicarea, in exclusivitate, a unui nou capitol din cea mai recenta lucrare a profesorului Theodor Codreanu, “Basarabia eminesciana” (Editura Junimea, Iasi, 2013), a opta carte “închinată fenomenului Eminescu, din 1984 până astăzi”, dupa cum il citeaza pe autor profesorul Adrian Botez, in recenzia sa asupra volumului, in care evidentiaza “vizionarismul eminescian” si “luciditatea codreniana”. Ca si in cel prezentat anterior – vedeti Istoricul Larry Watts prezent in studiile Profesorului Theodor Codreanu: I. Războiul antiromânesc al Sovietelor – profesorul Theodor Codreanu analizeaza si in acest capitol dezvaluirile din fostele arhive secrete, privind Romania si soarta Basarabiei, scoase la lumina de istoricul american Larry Watts in volumele sale, aparute la Editura Rao, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni” si “Cei dintai vor fi cei din urma”. Studiul de mai jos trateaza ceea ce istoricul spaniol Alfredo Alvar definea drept „legenda neagră”, dupa cum explica eminescologul Theodor Codreanu, respectiv „distorsionarea atentă a istoriei unei naţiuni, perpetuată de inamicii ei, pentru a o învinge. O distorsionare cât mai monstruoasă posibil, cu scopul de a atinge un anumit scop: descalificarea morală a unei naţiuni (…) în orice mod posibil.” Practic, programul aplicat cu succes Romaniei de Moscova si Budapesta de cateva secole incoace. Vom continua sa publicam si alte revelatii extraordinare despre “nimicirea Romaniei”, prezentate de profesorul Theodor Codreanu in lucrarea sa, “Basarabia eminesciana”, urmatorul capitol pe care il vom publica aici fiind consacrat Basarabiei in viziunea lui Ceausescu dar si a clonelor sale de dupa 1989, cu diferenta ca acestea sunt filo-ruse si filo-maghiare.

XVI. „Legenda neagră”

Ceauşescu l-a sancţionat post-mortem pe Gheorghiu-Dej pentru condamnarea la moarte a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care fusese prea „naţionalist”[1] în anii când Moscova avusese toate mijloacele de a nu tolera nimic în acest sens. Va continua însă politica de independenţă a lui Gheorghiu-Dej, asociind-o cu câţiva ani de reală deschidere spre adevăr, între 1966-1971, şi-n interior, nu numai spre exterior. Momentul de glorie va fi anul invaziei trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, 1968. În acei ani, România mediase tratativele dintre America şi China, apoi în Laos, Vietnam şi în Orientul Mijlociu, fiind singura ţară din Bloc care nu a rupt relaţiile cu Israelul. Devenise şi primul stat socialist care deţinea preşedinţia Adunării Generale ONU, prin Corneliu Mănescu, ţara fiind socotită „cea mai independentă din estul Europei”. W. Averell Harriman se arătase impresionat de abilitatea de mediator a Bucureştiului. Propaganda sovietică nu slăbise însă cu nimic. Brejnev a resuscitat problema Transilvaniei, unde nu s-ar respecta „drepturile minorităţilor”, România replicând că situaţia din Basarabia este infinit mai dramatică. Inversând din nou lucrurile, Moscova acuză România de „iredentism”, motivând că liderii români ar extinde  denumirea Basarabia la toată RSSM, pe când Basarabia nu e decât porţiunea sudică aparţinând Ucrainei, „transfer” care nu întâmplător se produsese simultan cu înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, în 1952! Exact invers, aşadar, decât manevraseră oamenii ţarului cuvântul la 1812.

La 6 mai 1966, cu prilejul aniversării a 45-a a înfiinţării Partidului Comunist din România, Ceauşescu critică dur preluarea directivelor Kominternului de destrămare a României Mari. Imediat, Brejnev face o escală la Bucureşti pentru a protesta, convorbirile oficiale nefiind date publicităţii. În schimb, Ceauşescu transmite presei  occidentale că prezenţa trupelor sovietice în ţările din Estul Europei nu mai este necesară, încât chestiunea ar trebui să fie reglementată pe cale diplomatică bilaterală. Mai mult, spre uimirea conducătorilor sovietici, propune ca să se facă prin rotaţie comanda supremă a trupelor Tratatului de la Varşovia, punându-se capăt monopolului sovietic. Şi ca lucrurile să bată mai departe, consideră că trebuie sprijinită reunificarea Germaniei (dacă nu şi a RSSM cu ţara-mamă!). România uzase şi de dreptul de veto, stopând acordarea de ajutor economic ţărilor arabe aflate în conflict cu Israelul. Drept urmare, s-au luat noi măsuri antiromâneşti, Chişinăul fiind iarăşi folosit ca agresor propagandistic. Protejatul lui Brejnev, Ivan I. Bodiul, acuză, în 1965, România de „minciuni şi denaturări despre Moldova”, calificând răspândirea textelor lui Marx şi Engels despre Basarabia ca „propagandă naţionalistă”. Serghei Romanovici Savcenko, şeful KGB-ului moldovenesc, viitor coordonator al mobilizării forţelor Tratatului de la Varşovia împotriva Cehoslovaciei, avea ca principală sarcină combaterea „propagandei” „de peste graniţă”, care schimbase axa abordării istoriei şi care „ofensase” şi Budapesta, ideologul şef István Szirmai, fost membru al PCR., reacţionând concertat. Bodiul însuşi descinde în arenă, polemizând, la 16 februarie 1967, în Sovetskaia Moldavia: „Este necesar să spunem că tăcerea şi pasivitatea noastră sunt folosite de către falsificatorii burghezi ai istoriei care, în publicaţiile lor, în mod conştient (…) suprimă faptele şi evenimentele care au caracterizat aspiraţiile străvechi ale poporului moldovean pentru unirea cu Rusia şi pentru reunirea cu statul rus.” „Aspiraţii” vechi, desigur, de la 1812! Radio Moscova, secţia română, cataloga administraţia românească drept „criminală”, invocând, cu indignare,  evenimentele de la Tatar Bunar, din 1924, când „zeci de alte sate” au fost „rase din temelii” de către „jandarmii[2] români şi trupele de ocupaţie”, mii de revoluţionari fiind ucişi şi azvârliţi în Nistru. Bineînţeles, nu putea fi ignorat primul dintre „inocenţii” lui Willi Münzenberg, Henri Barbusse, care a descris „tragedia de la Tatar Bunar”, revoltând întreaga planetă contra „teroarei şi violenţei din Basarabia”.

Ucraina a intrat simultan în cor, demascându-i pe „demonii” români care „înşfăcaseră Bucovina” (de la cine?) şi „instituiseră un regim sălbatic de teroare şi de opresiune politică şi economică”[3]. Bodiul a mobilizat masiv şi pe „academicieni”, pe oamenii de cultură şi elitele politice, presa, radioul şi televiziunea, drept urmare destituindu-l pe V.K Barbulat, şeful propagandei, pentru inactivitate. Între eminenţele academice ale lui Bodiul, se găsea şi Nikolai Lebedev, care aducea acuzaţii grave României, elitelor ei „orbite” de „ura de clasă”, de „natură fascistă”, împotriva URSS.

Pusă pe acelaşi plan cu China în programul de monitorizare INTERKIT, între 1962 – 1969, România este atacată chiar din sânul administraţiei de la Washington prin resuscitarea teoriei „calului troian”, utilizată întâia oară în 1956. Acum, „mitul independenţei” României este „demascat” prin „dezertorul” Anatoli Goliţân, care, în decembrie 1961, cerea exil în Statele Unite, fiind, în realitate, unul dintre cei mai eficienţi agenţi sovietici ai dezinformării. Obţinând sprijinul şefului Departamentului de contrainformaţii CIA, James Jesus Angleton, el relansează teoria „calului troian”, cu un succes durabil, fiind invocată, de-acum încolo, de numeroşi propagandişti ai Moscovei, până în zilele noastre, până la Ion Mihai Pacepa, Vladimir Tismăneanu, Victor Dumitriu şi alţii. Teoria a paralizat, în bună măsură, „operaţiunile de spionaj împotriva URSS”, cu impact şi în Marea Britanie, mai ales când Goliţân, nemulţumit de ezitările CIA, a plecat să se stabilească în Anglia, după ce l-a prezentat şi pe W. Averell Hariman (cunoscător al adevărului) ca pe un spion al Moscovei. Goliţân prezenta independenţa României ca pe înşelătoria secolului, întrucât Bucureştiul ar acţiona exclusiv la comanda Moscovei, ca sluga ei cea mai fidelă. Influenţa acestei teorii a fost extraordinară, ducând la apogeu „legenda neagră” privitoare la România, legendă pe care ţarismul, bolşevismul şi maghiarismul o întreţineau de câteva secole, rivalizând cu „legenda neagră” a Spaniei din epoca medievală.

Alfredo Alvar definea „legenda neagră” ca fiind „distorsionarea atentă a istoriei unei naţiuni, perpetuată de inamicii ei, pentru a o învinge. O distorsionare cât mai monstruoasă posibil, cu scopul de a atinge un anumit scop: descalificarea morală a unei naţiuni (…) în orice mod posibil.”[4] Spania devenise, pentru aproape patru secole, în ochii Europei, simbolul reacţiunii, al brutalităţii, al intoleranţei politice şi religioase, al înapoierii culturale, cum arăta, în 1971, Philip Wayne Powell. Spaniolii înşişi ajunseseră să împărtăşească imaginea „legendei negre”, căzând în păcatul urii de sine, ceea ce ar fi putut să-i autonimicească moraliceşte şi ca etnie. De la maghiari, în plină epocă medievală, apoi de la Rusia Ţaristă şi de la Engels, spaţiul românesc a fost invadat de spiritul „legendei negre”, mondializat de propaganda sovietică după Al Doilea Război Mondial.

Goliţân reuşise să agraveze serios imaginea României în sânul CIA, susţinând că toate acţiunile ţării „primeau anticipat binecuvântarea Blocului Sovietic”, orice făcându-se cu ştiinţa şi încuviinţarea  Moscovei, ceea ce arată, remarcă Larry L. Watts, „incapacitatea occidentalilor de a «urmări fondurile» din spatele Cortinei de Fier”[5]. Deşi Gomułka şi Kádár erau „satrapii” fideli ai Moscovei, ei treceau drept „independenţi”, pe când Ceauşescu, nu, cu toate că România „Era singura ţară care avea relaţii cu S.U.A., Germania Federală, Iugoslavia şi Cehoslovacia”[6], deopotrivă, Bucureştiul făcând demersuri să înfiinţeze o Mică Antantă cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, idee rapid ridiculizată şi etichetată ca „bârfă diplomatică” (James G. Hershberg, 1967). Problema e că România, cu toate eforturile întreprinse, era încă pătrunsă de agenţi sovietici, alogeni şi autohtoni, atât în interior, cât şi din exterior, în această viclenie goliţâniană fiind atraşi mulţi români, fie rămaşi fideli idealurilor cominterniste, fie din exil. Cea mai intensă ostracizare, în spiritul „legendei negre”, s-a făcut, în jurul anului 1968 şi după, la postul de radio „Europa Liberă”, care nu era, în realitate, condus de românii din exil, deşi unii dintre redactori rămăseseră fideli spiritului naţional. Se voia „debarcarea” lui Ceauşescu chiar şi-n anii lui de nesperată deschidere. Deşi Statele Unite, care finanţa postul, a transmis, la Paris, ca emisiunile să încurajeze „tendinţele independente ale României”, Biroul din capitala Franţei a refuzat să părăsească linia lui Goliţân. Nici după reinstalarea la conducerea postului a lui Noël Bernard, în 1965, lucrurile nu s-au schimbat, dimpotrivă, redacţia românească va declanşa o „ofensivă polemică neîncetată”, feroce, împotriva României: „Politica editorială a lui Bernard intra în contradicţie nu numai cu analizele pertinente ale REL realizate de specialişti în zonă, precum Jim Brown, Fritz Ermarth şi Robert R. King, dar şi cu politica SUA. «Maniera mult prea personală şi încărcată de prejudecăţi utilizată pentru criticarea membrilor conducerii României» era în completă contradicţie cu tratamentul acordat de secţiile REL care emiteau pentru celelalte state membre ale Blocului Sovietic şi a atras plângeri frecvente din partea guvernului SUA. Este demn de amintit că această politică anti-Ceauşescu a fost adoptată într-o perioadă în care regimul promova liberalizarea (pe lângă acţiunile de sfidare a Moscovei).”[7] În vreme ce administraţia SUA voia ameliorarea relaţiilor cu Bucureştiul, acesta era prezentat ca „inamicul nr. 1” al Washingtonului (Puddington, 2003). Unul dintre cei mai zeloşi colportori al „legendei negre” a fost Emil Georgescu, fost feroce procuror stalinist, devenit chiar procuror-şef al capitalei între 1967-1971, fugar în 1974, ajuns imediat redactor la „Europa Liberă”.

Surpriza e că această atitudine a „Europei Libere” a lui Noël Bernard nu a fost fără legătură cu Basarabia. O enigmatică întâmplare pe această temă ne-o relatează Paul Goma. În ianuarie 1978, Noël Bernard voia să-i încredinţeze noului sosit din România o emisiune pe tema drepturilor omului. Goma i-a pus însă o condiţie: să-l angajeze la „secţia Basarabia”, argumentând că aici el ar fi putut face mai mult pentru România întreagă, destrămată abuziv de Uniunea Sovietică prin raptul din 1940. Goma a mai invocat şi faptul că se afla în relaţie de prietenie cu preşedintele Jimmy Carter, deci beneficiul pentru ţară ar fi crescut. Noël Bernard a râs, tratându-l ca pe un inocent şi replicându-i că,  în atare privinţă, Carter nu contează, neavând vreo putere de a decide „peste capul vicepreşedintelui Comitetului pentru «Europa liberă»”. Cum aşa!? s-a mirat Goma. Exista un Superman peste preşedintele american? A venit „lămurirea” cine e Supermanul: „Evreu de-al meu, basarabean de-al dumitale, un tip redutabil. Când careva de la noi l-a întrebat de ce nu se vorbeşte despre Basarabia la Europa liberă, l-a repezit, i-a spus că nu e treaba lui, Basarabia nu a fost niciodată românească şi că nici ruşii nu au dreptul la ea…”[8] Dreptul asupra Basarabiei stătea în puterea unui anume Yarrow, adept de nezdruncinat al teoriei colonizării Daciei de către evrei, „cu câteva secole înaintea românilor”!

Aşadar, ecourile teoriei lui Johan Kaspar Bluntschli (1879) şi Bernard Stambler (1913), cărora Nicolae Iorga le dăduse o replică pe măsură, în Istoria Evreilor în Ţările noastre (1917), nu dispăruseră! Această teorie, supravieţuitoare la „Europa liberă” în anii ’70 ai secolului trecut era împărtăşită, când tacit, când la vedere, nu doar de anumiţi evrei, ci, sub influenţa lor, şi de lideri americani şi europeni încă de la începutul secolului, cu prelungire între cele două războaie mondiale şi mai târziu. Relatări, dintr-un interviu mai vechi al lui Şerban Micloveanu[9], readuc în memorie faptul că, la conferinţa de pace de la Paris, preşedintele american Woodrow Wilson ar fi venit cu propunerea înfiinţării unui stat evreiesc european cu capitala la Lemberg (azi, Lvov), care ar fi trebuit să cuprindă Galiţia, Slovacia, Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia şi o porţiune a Ucrainei. Aici ar fi trebuit să se adune evreii din Europa, inclusiv din Rusia. Proiectul ar fi fost respins de către Franţa şi Anglia din pricina costurilor. Nici Congresul american n-ar fi agreat planul, tot din pricini financiare, banii trebuind să fie furnizaţi de America după refuzul european. O minoritate hegemonică, estimată la 30%, într-un conglomerat de popoare ar fi avut nevoie de un imens aparat represiv pentru a-şi impune voinţa politică şi culturală. Cerea costuri prea mari. Proiectul n-a mers, fiind dat repede uitării, consumat la nivel de simple discuţii, nereţinute de istorici, dar ideea a rămas de rezervă, anumiţi lideri gândindu-se la un teritoriu mai mic. Astfel, ochii  au fost aţintiţi asupra Basarabiei, ca teritoriu „al nimănui”. Aici s-ar ascunde „secretul” Basarabiei, păzit, după război, de Yarrowi şi consimţit, tacit, de marile puteri, încât, hotărârea Marii Uniri de la Alba Iulia a fost recunoscută la nivel parlamentar de acestea, dar nu şi actul unirii Basarabiei de la 27 martie 1918. În actul final apartenenţa Basarabiei la România este acceptată doar la nivel de guverne, rămânând ca validarea parlamentară să se facă mai târziu, României impunându-i-se şi condiţia să plătească băncilor occidentale o parte din creditele nerecuperate de la Uniunea Sovietică. Aceste bănci creditaseră industria şi înarmarea Rusiei ţariste, credite nerecunoscute de guvernul bolşevic. România ar fi acceptat şantajul occidental plătind, între 1922 – 1926, ceea ce i se ceruse, cu speranţa că apartenenţa Basarabiei va fi recunoscută de parlamentele marilor puteri, ceea ce a făcut, în 1927, doar Italia. Ideea aceasta a compensării cu recunoaşterea parlamentară a Basarabiei prin achitarea creditelor occidentale către Rusia este atinsă şi de alte surse. Duiliu Zamfirescu (anticipând parcă rezultatele negocierilor de pace), într-o scrisoare deschisă, din 14 iulie 1918, către Ministrul Finanţelor M. Săulescu, dădea sugestia ca masa rublelor emise de guvernul imperial rus, prezentă în Basarabia, să fie scoasă din circulaţie prin primirea echivalentului „de către creditorii statului rus”[10], care erau occidentali.

Revenind la părerea lui Şerban Micloveanu, acesta conchidea astfel asupra a ceea ce el numea „secretul Basarabiei”: „Acesta este secretul Basarabiei: Basarabia era destinată să devină Israelul european, cu capitala la Chişinău, stat binaţional, cu evreii clasa conducătoare şi exploatatoare, şi cu bieţii basarabeni clasa subordonată şi exploatată.” Stalin însuşi se va folosi, propagandistic, de ideea înfiinţării unei Republici Sovietice Socialiste Evreieşti între Prut şi Nistru pentru a-şi împlini ţinta recuperării Basarabiei, dar nu pentru evrei, ci pentru Uniunea Sovietică.

Aşadar, triplă dispută asupra Basarabiei: România, Rusia Sovietică şi Basarabia lui Yarrow, despre care acesta din urmă nu dorea să se vorbească la secţia română a „Europei Libere”! În schimb, Moscova nu va ezita să pună în mişcare morişca propagandei antiromâneşti chiar de la Chişinăul bolşevizat, în perfectă consonanţă cu Budapesta, cea îndrăgostită de Transilvania. Aşa se face că, în 1968, Kádár trecea drept cel mai apropiat susţinător al independenţei Cehoslovaciei, nicicum România. Atât de „prietenoşi” erau cei cinci din Tratatul de la Varşovia, care se întruniseră să „salveze” Cehoslovacia, încât Todor Jivkov era preocupat de metodele cele mai eficiente „care vor permite să restabilim ordinea în Cehoslovacia, România şi, ulterior, în Iugoslavia” (Günter Bischof, Stefan Karner, Peter Ruggenthaler)[11]. În mai 1968, după întrevederea de la Moscova a celor cinci, CIA încă se mai iluziona că Ungaria e în tabăra României şi Cehoslovaciei. A crezut mai mult în summit-ul maghiaro-cehoslovac decât în sprijinul României. La 4 mai 1968, The Economist cataloga poziţia României drept „cinică”: „sprijinul lui Ceauşescu pentru liberalizările lui Dubček” – „o mascaradă politică”, teză goliţâniană reiterată aidoma de Vladimir Tismăneanu, la 28 iunie 2008, la Radio „Europa Liberă”. Ceva mai înainte, în 1996, Victor Dumitriu, fost ambasador în Franţa, în anii ’60, dovedit, apoi, ca agent sovietic, vehicula, sus şi tare, că Nicolae Ceauşescu, în calitate de „om de încredere al serviciilor de securitate ale armatei sovietice”, a mers la Praga nu spre a-l ajuta pe Dubček, ci pentru a-l „intoxica”.

Pregătirea invaziei era consecinţa directă a „doctrinei Brejnev”, cristalizată cu acest prilej şi pusă în practică. Dacă sprijinul iugoslav a fost formal şi ambiguu (Tito îl sfătuia pe Dubček că nu e bine „să ofenseze pe celelalte ţări socialiste”, Mihai Retegan), Ceauşescu a vizitat Praga pe 15-16 august 1968, încheind tratatul de sprijin reciproc, în tradiţia anilor 1919 şi 1938 al Acordului de la München. Ezitant, în conjunctură, se va dovedi mai degrabă Alexander Dubček, care încă mai spera la „înţelegere” din partea „prietenilor” sovietici, fraţi de sânge slav.  Şi Dean Rusk, secretarul de stat american, „îi considera în continuare pe sovietici ca fiind cei mai buni prieteni ai lor”[12]. Însoţindu-l pe Ceauşescu la aeroport, la despărţire, Dubček i-ar fi spus, dacă e să-i dăm crezare lui Ion Stănescu (Silagy), unul dintre „magnificii” Moscovei: „Dacă vor veni tovarăşii sovietici, îi vom primi cu flori.”[13] De altfel, Dubček era pe deplin conştient că, în situaţia unei invazii, ţara n-avea nici o şansă de rezistenţă, fiindcă armata cehoslovacă era croită pe calapod sovietic, controlată de oamenii pregătiţi la Moscova. Ca şi în preajma Revoluţiei române din 1989, în Cehoslovacia deja intraseră destui „turişti” sovietici care, la primul semnal, au lepădat hainele civile îmbrăcând uniforma militară.

După Cehoslovacia, urmau România şi Iugoslavia, în proiecţia şefului KGB, Iuri Andropov. Spionajul militar olandez ştia că pentru 22 noiembrie 1968, ora 4, existau ordine „la o invazie, şi nu la un exerciţiu”, în România. Basarabia şi Odesa erau bazele de lansare a atacului: „Trupele speciale aeropurtate, staţionate permanent la Chişinău şi Tiraspol, în RSS Moldova, în Districtul militar Odessa, aveau misiunea de a ocupa aeroporturile, televiziunea, radioul, poşta, sediul Comitetului Central şi Marea Adunare Naţională…”[14] De-a lungul Prutului, din nord până la Albiţa şi Reni, erau masate trupele, făcând exerciţii de intimidare. La fel, în sudul Dunării – bulgarii, iar spre vest, trupele maghiare. Spre deosebire de Praga, conducerea românească era hotărâtă să apere ţara, inclusiv prin înfiinţarea Gărzilor Patriotice: „Dacă se ajunge la o confruntare militară, forţa poate birui în cele din urmă, dar nu se pune problema să cedăm şi să acceptăm subjugarea ţării.” (Nicolae Ceauşescu). Printre cei care s-au opus rezistenţei armate, ca zadarnică, au fost şi doi dintre viitorii semnatari ai „Scrisorii celor şase” din 1989, Alexandru Bârlădeanu şi Corneliu Mănescu, ultimul recunoscând, în 2008, că a recomandat, la ONU, să nu se facă propagandă în jurul unei primejdii din partea Tratatului de la Varşovia. Totodată, el a asigurat administraţia americană, contrar situaţiei reale, că nu există vreo intenţie din partea sovietică de a ameninţa România[15]. Aceeaşi poziţie a avut-o şi ambasadorul la Washington, Corneliu Bogdan, care a tratat ideea invaziei ca pe un simplu „zvon”. „Oricare ar fi fost motivaţia acestei induceri în eroare, faptul că diplomaţii români au fost evident nesinceri cu oficialităţile americane prietene a împiedicat dezvoltarea relaţiilor SUA – România şi a avut ca efect descurajarea sprijinului american.”[16] Celebra cuvântare a lui Ceauşescu de condamnare a invaziei în Cehoslovacia a fost catalogată la Budapesta drept „isterică”. Deşi Iugoslavia era ea însăşi vizată, Tito s-a arătat ezitant, opinând că socialismul nu trebuie pus în primejdie: „Obiectivele noastre sunt comune cu ale Uniunii Sovietice.” (Nora Beloff, 1985). „Anihilarea” României devenea iminentă. Că nu s-a întâmplat, se datorează Statelor Unite şi Chinei. Bucureştiul a solicitat ajutor Chinei, dar primii care au intervenit au fost americanii. Directorul CIA, Richard Helms, secretarul de stat, Dean Rusk şi însuşi preşedintele Johnson au pus stavilă declanşării în practică a unei noi invazii. Pe 23 august, la o întâlnire a Consiliului de Securitate Naţională, Helms a atras atenţia că România „a adoptat una dintre cele mai ferme poziţii publice luate de vreun guvern în ce priveşte Cehoslovacia”, exprimând temerile pentru o reacţie sovietică[17]. Tot atunci, Dean Rusk îl avertizează telefonic pe ambasadorul Anatoli Dobrânin să nu atace România, fiindcă „ar fi fost prea mult”, convocându-l urgent la o întrunire, la ora 21. Lyndon Johnson însuşi va atenţiona  pe Alexei Kosâghin că nu trebuie sloboziţi „câinii războiului”. Apoi, a venit şi avertismentul Chinei.

Campania militară nu s-a produs, însă a fost înlocuită cu una de dezinformare. Susţinerea cauzei pragheze ar fi fost un simplu foc de paie, repede stins, Ceauşescu redevenind ceea ce era: pionul fidel al Moscovei. Uniunea Sovietică nici nu şi-a pus mintea cu o ţară lipsită de „importanţă strategică”. Autorităţile de la Bucureşti ar fi protestat în chestiuni minore, fără nici o miză majoră. CIA va începe să se îndoiască: „Există oare dovezi clare că se va produce invazia sovietică?”[18] Existau cu vârf şi îndesat. România era înconjurată de multe divizii gata de atac, pe Prut, la Odesa, Kiev, în Carpaţii cehoslovaci, pe Tisa şi la sud de Dunăre. Dar, încet-încet, s-a creat convingerea că pericolul de nouă invazie a fost nul, deşi scenariul viza nu doar cucerirea României, ci şi dezmembrarea ei: „În mai puţin de şase săptămâni, dezinformarea a reuşit să remodeleze imaginea foarte populară a României, care sfida deschis Moscova, în cea a unei ţări fragile şi gata să capituleze. Şi a reuşit să vândă această imagine celor mai înalţi experţi din Departamentul de Stat al SUA.”[19] Grăitor e faptul că America nu a avut agenţi infiltraţi în România în 1968, încât dezinformarea a fost lesnicioasă. În schimb, delegaţia britanică din NATO ştia de 150 000 de ostaşi gata de invazie, România, la rândul ei, identificând o armată de 235 000 la graniţa de nord-est. Între timp, în august, Moscova a lansat teoria reconcilierii româno-sovietice, declanşând negocieri cu partea română, în cadrul Tratatului de la Varşovia, cu următoarele obiective: acceptarea staţionării permanente a trupelor Pactului pe pământ românesc, dreptul de tranzit al trupelor pe teritoriul naţional[20], dreptul de organizare de exerciţii militare în România[21]. Evident că Ceauşescu nu a acceptat nimic, nici la tentativa din 29-30 octombrie. Ba a ridicat obiecţii în legătură cu statutul Tratatului de la Varşovia, care ar fi trebuit schimbat. Dimpotrivă, Moscova milita pentru adoptarea şi a unui Statut de război, prin care îşi rezerva dreptul de a decide „în numele tuturor aliaţilor”[22], asumându-şi comanda directă a tuturor armatelor naţionale, ţintă la care nu renunţase încă nici Mihail Gorbaciov, în 1988. În 1969, la Budapesta, România a blocat adoptarea acestei variante de Statut, în pofida presiunilor extraordinare ale lui Brejnev. Henry Kissinger va constata în legătură cu întrunirea de la Budapesta: „un observator obiectiv ar fi trebuit să ajungă la concluzia că la conferinţa din 1969 se marcase un nou stadiu în declinul autorităţii sovietice asupra colegilor comunişti de peste hotare.”[23] Şi asta datorită exclusiv poziţiei României. Bodnăraş va spune că românii „salvaseră celelalte ţări socialiste să nu se predea”, Ceauşescu replicând că „nu era obligatoriu să fi «salvat» pe cineva din moment ce «erau liberi să se predea» separat şi în secret, aşa cum o făcuseră şi în trecut”. Bunăoară, Praga se va preda semnând un nou tratat sovieto-cehoslovac, prin care se obliga să participe „la orice război la care Uniunea Sovietică devenea parte, inclusiv un război chino-sovietic”. Sovieticii şi ungurii au prezentat lumii ca pe un mare triumf conferinţa din 1969.

Privitor la România, se aduc noi acuzaţii că vrea părăsirea Tratatului. Ba, Emil Bodnăraş îşi permisese să vorbească despre „primitivitatea” armatei sovietice. Partea română a motivat refuzul Statutului de război şi prin invocarea nerespectării Convenţiei de la 1877 de către ruşi, ceea ce a reînviat acuza de iredentism cu Basarabia, contrapunându-se, ca „argument”, teoria etnogenezei slave al cărei adept era Artem M. Lazarev: „Istoria României era prezentată în totalitate ca venală, iar politicile sale ca jefuitoare, în parte pentru a asigura ca acele relaţii ce erau independente de controlul Moscovei să nu mai poată fi refăcute, dar şi pentru a nu repune anatema pe ţelurile strategice sovietice.”[24] Petru a-i aţâţa pe bulgari, serviciile secrete sovietice au lansat zvonul că România pregăteşte un atac asupra Cadrilaterului. La fel, cu incitarea Ungariei: „Cu o duplicitate cinică înfiorătoare, Moscova încuraja Ungaria să-şi clameze dreptul de a interveni în favoarea coetnicilor de peste hotare, în baza unui principiu pe care refuzaseră să-l admită în cazul României, referitor la coetnicii din R.S.S. Moldovenească (sau RSS Ucraina).”[25]

România mai era prezentată ca principală piedică în calea păcii mondiale! S-a reuşit blocarea relaţiilor economice cu Statele Unite, vehiculându-se furtul de tehnologie în beneficiu moscovit. Au fost atacate legăturile franco-române şi s-a trecut la remobilizarea agenţilor sovietici în România, a rivalilor lui Nicolae Ceauşescu. Între aceştia, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Alexandru Drăghici, Ion Gheorghe Maurer, Paul Nuculescu-Mizil, Emil Bodnăraş, Constantin Pârvulescu, Silviu Brucan, Sergiu Celac, Corneliu Mănescu, Corneliu Bogdan, Victor Dumitriu, Nicolae Doicaru, Ion Stănescu, Ion Mihai Pacepa, Mihai Cararman, generalul Ioan Şerb ş.a. Cu unii dintre ei nu s-a reuşit (Maurer, Bodnăraş, Niculescu-Mizil), alţii au rămas în adormire. Spre a-şi atinge scopul, Brejnev a încercat să resuscite memoria pozitivă a lui Gheorghiu-Dej, „maculată”, după moartea lui, de Ceauşescu din pricină că apărase „internaţionalismul proletar”. S-a discutat chiar, în Biroul Politic moscovit, despre ridicarea unei statui a lui Gheorghiu-Dej, la Moscova. S-au mulţumit, în cele din urmă, cu redifuzarea cuvântărilor prosovietice rostite de Gheorghiu-Dej, cele de dinainte de 1963. Recrutările erau făcute la vedere, încât, în timpul vizitei de la Moscova, din 1970, delegaţia României a pus direct problema în faţa lui Brejnev[26], acesta întrerupând discuţiile timp de douăzeci de minute, pentru a ieşi din starea de nervozitate. În august 1971, Edward Gierek spunea limpede: „Nu pot să cred că putem exercita influenţă asupra activului Partidului Comunist Român. (…) Măcar acum să identificăm persoanele din România pe care ne vom putea baza în viitor.”[27] În noiembrie 1973, mareşalul Andrei Greciko raporta că „Armata Sovietică este pregătită şi operaţiunea ar putea avea loc mai rapid decât în cazul Republicii Socialiste Cehoslovacia.”[28]

Cert e că liderii comunişti din Tratatul de la Varşovia considerau România ca pierdută nu numai pentru Pact, ci şi pentru socialism. Unul dintre ofiţerii autohtoni ai DSS (principala oficină românească prosovietică) se adresa unui ofiţer KGB, în primăvara lui 1972: „Ceauşescu e un trădător [care]  nu dă doi bani […] pe socialism sau pe prietenia cu Uniunea Sovietică. Noi, cei din organele de securitate, începem să realizăm că va trebui îndepărtat.”[29] Într-adevăr, România părea coaptă să părăsească sistemul comunist. Valul de solidaritate a naţiunii cu liderul, în 1968, era semnul renaşterii. Atunci, numeroşi intelectuali au cerut intrarea în partid, exemplul emblematic fiind Paul Goma, spiritul cel mai eminescian al vremii, cu atât mai mult cu cât întrupa drama Basarabiei româneşti cu asupra de măsură. De altfel, Paul Goma va fi de-acum înainte barometrul speranţelor româneşti, dar şi al eşecului catastrofal al politicii ceauşiste de după 1978, imediat după alungarea în exil a basarabeanului. Acest eşec va înlesni ducerea la bun sfârşit a planului serviciilor secrete promoscovite, anunţat de ofiţerul DSS în 1972.

(va urma)