Nu vreau sa fiu un conglomerat de cultura, ci un om adevarat
Interviu cu EDGAR PAPU
Dupa ce am apasat butonul soneriei de la numarul 9 de pe strada Moceanu, am dat cu ochii de un barbat putin la trup dar cu niste ochi scanteietori. Nascut in 1908, profesorul de literatura si teoreticianul acesteia, Edgar Papu, paseste elegant in urma oaspetilor, invitandu-I sa urce pana in biroul dumnealui. Pe drum, discutia incepe sa se infiripe, usor-usor. De unde suntem, daca suntem profesori, ce parere avem despre aceasta nobila meserie, ce literatura citim si cate si mai cate.
Ajunsi in birou, cautam o priza: prin geamul deschis patrund triluri confuze; asezam microfonul in fata distinsului domn de cultura care este Edgar Papu. Suntem invitati sa ne asezam. Senzatia de “acasa” pe care ti-o dau acest birou intesat de carti si manuscrise si acest profesor, cu privirea-I emanand blandete si inteligenta, sunt de o nobila nuanta clasica pe care am incercat sa v-o transmitem si dumneavoastra, stimati cititori. Iat-o:
-Ma simt foarte onorat. Este o distintie la care nici nu m-asteptam, mai ales ca este prim pe care o capat in viata mea, incat este o incercare noua. Nici macar nu stiu cum trebuie sa te simti atunci cand primesti o decoratie – ne-a raspuns dansul la intrebarea: ce inseamna pentru dumneavoastra recentul ordin Meritul cultural, pe care l-ati primit?
Apoi am continuat:
–Daca ar trebui sa scrieti o fisa de dictionar, ce ati scrie despre Edgar Papu?
–Este destul de greu ca omul sa se caracterizeze pe el insusi, Exista, trebuie sa recunoastem, subiectivism atunci cand vorbesti despre altul, daramite despre tine. Totusi, voi incerca sa ma autoportretizez, spunand ca sunt un om de cultura, ca traiesc prin cultura si ca sunt foarte nefericit cand nu exercit un act cultural. In aceasta calitate de om de cultura trebuie sa recunosc ca mai am multe de spus si multe de invatat. De asemenea, va marturisesc ca nu vreau sa fiu un conglomerat de informatii, ci un om, un om adevarat.
–Spuneti-ne cate ceva despre perioada dumneavoastra de formare.
–Mi-a placut intotdeauna sa am maestri si am vrut intotdeauna sa fiu ca ei. Inca din liceu l-am admirat pe profesorul si poetul Ion Steriopol, apoi pe pictorul Corneliu Mihailescu, cel care l-a pictat pe bunicul meu, apoi pe profesorul Tudor Vianu, de la care am invatat foarte mult. De asemenea, exemplu de harnicie mi-au fost profesorul Bagdasar si, in mare parte, Lucian Blaga. Incetul cu incetul, am reusit sa ma formez si eu intrucatva si eu, fara sa ajung la inaltimea vreunuia dintre cei insirati mai sus.
–Puteti sa enumerati temele care v-au retinut atentia inca de la bun inceput?
-De la inceput m-a preocupat cu statornicie descoperirea contributiei pe care spiritul romanesc a dat-o omenirii.
–Daca ar trebui sa convingeti pe cineva de valoarea culturii romane, cum ati face-o?
–Numai prin comparatie. (Se gandeste.) Valoarea are doua semnificatii. Exista o valoare intrinseca si exista o valoare dependenta de un etalon general al valorilor. Pana acum s-a studiat cultura noastra numai in limitele comparatiei interioare. Cu totul altceva inseamna contributia romaneasca, ce a dat ea mai intai fata de alte culturi. Astfel, am ajuns la concluzia ca exista la noi prioritati mari. Eu nu sunt impotriva sincronismului, dar considera ca trebuie corelat cu ideea de protocronism.
–Dati-ne cea mai lucida definitie a protocronismului.
-Este o prioritate in raport cu ideea de sincronism. Adica, noi nu gafaim in urma altora, ci putem cateodata lua startul inaintea lor. S-a spus ca aceasta conceptie protocronica este falsa fiindca noi am intrat in cadrul culturii moderne, dupa alte popoare, deci nu putem da lucruri noi inaintea acelora, din moment ce am venit dupa ele. Aceasta este o judecata…
-…rigida.
–Exact. Bunaoara cultura rusa, care a dat in concertul culturilor cu mult dupa cea franceza, de ce are un Dostoievski care a reusit sa-I influenteze pe Gide, pe Camus, pe Sartre?
–Dar nu credeti, totusi, ca trebuie formulata aceasta experienta? Conteaza cui i-a venit ideea, sau cine a faurit un sistem coerent?
–Intr-o carte pe care o scriu acum, Motive literare romanesti, incep cu un eseu mai mre care se numeste Absurdul la clasicii nostri din veacul al XIX-lea. De la Hasdeu, Eminescu, Creanga, Caragiale si pana la Urmuz, absurdul este foarte raspandit si foarte variat. As zice ca-I o trasatura specifica a culturii noastre, gasindu-l si in…
–…folclor…
–da, cum spuneti dumneavoastra, pana si in literatura populara. Eminescu are o comedie, Elvira in disperarea amorului, care este o expresie de teatru al absurdului, cu mult inainte de Jarry.
–Credeti ca in cultura romaneasca exista un singur personaj caruia sa-I acordam atributul genialitatii sau nu?
–Bineinteles ca nu exista nimeni de talia lui Eminescu, dar asta nu inseamna ca nu sunt si alte figuri, nu de amploarea lui Eminescu, dar care au toate atributele geniului kantian, “lucrul naturii in om”.
–Va plac polemicile?
–Nu. De multe ori aluneca spre pasiune si catre o excesiva subiectivitate. Este in cultura noastra o tendinta a exclusivismului, care mi se pare daunatoare. Ar trebui sa ne bucuram de reusita fiecaruia. Cu cat reusesc mai multi, cu atat ai mai multi oameni cu care te poti intelege.
–Ce ar fi caracteristic literaturii romane?
–Cred ca arta care ramane natura, care nu este imitatie, ci ramanere inlauntrul naturii insasi. Nu fabricantul. Romanul nu este un artifex, este mai intai de toate un artist.
–Dar literaturii actuale?
–Acelasi lucru, plus o repunere in drepturi a inspiratiei. Uitati, Nichita Stanescu canta din frunza.
–Considerati ca noi am avut un Ev Mediu dezvoltat?
–Este ceva destul de complicat, fiindca la noi literatura populara, spiritul popular au tinut loc de umanism. Acest spirit arhaic romanesc – dacic, celtic – a influentat in buna masura barocul nostru (chiar daca multi contesta, Istoria ieroglifica este o istorie baroc; daca nu e, atunci nu mai stiu ce inseamna acest termen), clasicismul nostru, modernismul. Trebuie sa fie ceva cu acest Orfeu. Iata, de pilda, un invatat francez, Fabre d’Olivet, a spus inca de pe vremea lui Napoleon ca Orfeu este unul dintre acei preoti, poeti, pastori care isi aveau sediul in muntii care despart Moldova de Transilvania. Iata, deci, ce a spus acest strain, inca inainte de dacisismul nostru. Stiu ca exista un spirit arhaic al nostru, dar n-as putea spune ce limba a avut acesta. Destul ca s-a perpetuat.
–Este bine sa consideram Evul Mediu o perioada teologica, aculturala?
–In epoca migratiilor existau popoare inculte, chiar daca un Attila era foarte cultivat (statuse doar la Roma, ca ostatic). Catre sfarsitul acestei perioade, nu mai putem spune ca avem de-a face cu o epoca intunecata. Dupa anul 1000 au existat mai multe “renasteri”, in Bizant, in Persia, in lumea araba. Renasterea propriu-zisa, cea care a avut urmari mai importante. Nu, nu cred ca se poate spune ca Evul Mediu ar fi o perioada de intuneric.
–Exista un specific cultural al provinciilor noastre istorice?
–Sigur ca da. Campia Munteniei este, de pilda, naturalista, in timp ce partea muntoasa este clasica. Moldova este romantica, iar Ardealul si Banatul, realiste.
–Ce preponderenta au influentele externe?
–Sunt si de acestea, dar mai degraba ca instrument, nu ca substanta. Bunaoara, unii au avut un plug mai bun si au scos un rod mai mare. Instrumentul ramane strain, rodul scos prin acel instrument este important. Dincolo de toate acestea, se remarca o mare unitate lingvistica si etica. Exista, sigur, deosebiri intre provincii, dar exista un substrat care este unul si acelasi.
–Ar putea exista un grafic al dezvoltarii culturii unui popor?
–Aproximativ, da.
–Si atunci in care punct al acestui grafic ne-am afla noi astazi?
–Imediat dupa cucerirea Independentei si dupa formarea statului unitar roman, literatura si cultura in general se constituie intr-un salt urias fata de tot ce era inainte. Dupa aceste acte politice, cultura a capatat majoratul. Acum am ajuns la faza de maturizare deplina.
–Am vrea sa ascultam opinia dumneavoastra in legatura cu sansa literaturii romane de a se impune pe plan international.
–Da, aici este o problema care ramane inca deschisa. Vedeti, lucrul acesta nu depinde numai de noi, ci si de ceilalti. Atata vreme cat Europa nu vorbea engleza, Shakespeare nu a fost cunoscut pe continent. Dar ca sa fie cunoscuta o limba, trebuie sa te impui nu numai prin ea. Prin ceva nou. Iata cazul popoarelor scandinave care n-au o limba de circulatie, dar s-au impus prin primele universitati populare, primele universitati satesti, alfabetizarea generala. Astfel se desteapta curiozitatea asupra ta. Shakespeare a fost cunoscut datorita parlamentarismului englez. Trebuie sa impunem un model politic, social, cultural. Si mai trebuie ca cei care apartin culturilor cu state mai vechi de serviciu sa fie invatati sa vada valorile fiecarui fapt cultural. Trebuie sa distinga culorile, sa nu mai vada alb.
–Cum ati dori stimate Edgar Papu sa incheiem aceasta convorbire?
– (Pauza) Multumindu-va pentru atentia pe care mi-ati acordat-o, pentru bunavointa pe care ati avut-o sa ma ascultati si pentru dorinta ca aceste idei pe care le-am expus cu ajutorul dumneavoastra sa aiba o utilitate publica.
–Va multumim pentru aceasta remarcabila lectie.
“Contemporanul”, 30 iunie 1983
Nicolae Iliescu
George Cusnarencu
Exilati in amintiri,
Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, 2010
Cititi si: ÎNAPOI LA DANTE! Un eseu de Theodor Codreanu despre “Estetica lui Dante” de Edgar Papu. IN MEMORIAM
Profesorul Ilie Badescu: Edgar Papu, de neam davidic… IN MEMORIAM
Petre Anghel: Cadre sociale şi duhul creaţiei. In Memoriam Edgar Papu
Cine a fost Edgar Papu. IN MEMORIAM: FIŞĂ BIO-BIBLIOGRAFICĂ
