98 de ani de la nașterea vrednicului de pomenire Părinte Patriarh Teoctist. Dumnezeu să-l odihnească în rând cu drepții Săi! Amintiri si fotografii

98 de ani de la nașterea vrednicului de pomenire Părinte Patriarh Teoctist. Păr. Gheorghe Calciu: „Ca un stâlp întălțat la cer este Patriarhul nostru!”

Foto: Dinu Lazar

Astăzi se implinesc 98 de ani de la nașterea vrednicului de pomenire Părinte Patriarh Teoctist.

„Poporul român, ortodox prin geneza sa, a avut noroc de Patriarhul Teoctist, un adevărat ziditor de Dumnezeu, un iscusit apărător al unităţii naţionale în una din cele mai debusolate perioade ale existenţei sale moderne. Fiindcă, dacă e să privim cu seriozitate şi fără mânie în urmă, observăm că vremea marilor schimbări, de fapt a unor fracturi tragice ale fiinţei umane, care a marcat sfârşitul mileniului II nu doar politic, ci şi tehnologic, şi social, şi religios, nu ne-a prins nepregătiţi.

Acest om al desăvârşirilor omeneşti şi religioase s-a născut, parcă special, prin pronie dumnezeiască, într-o numeroasă familie de ţărani botoşăneni, la hotarul de est al României, în timpul unui devastator război (care a dus la întregirea politică a poporului român), în preajma unor reforme radicale politice, religioase şi economice. El a urmat atunci chemarea cea mai subtilă a inimii şi a intrat de copil în mănăstire, a cunoscut toate bucuriile vieţii religioase, toate poticnirile urcării treptelor acestei lumi, dar şi toate patimile şi chinurile prin care a trecut poporul român în secolul XX.

Când a fost ales Patriarh, în 1986, timpurile se apropiau, şi acele ale luminii, dar şi acelea care ar fi putut prăbuşi naţia română în dezastrele de tip iugoslav. Avea atunci şi pregătirea teologică necesară, şi pe cea administrativă, şi pe cea politico-socială, dar şi pe cea a cunoaşterii lui Dumnezeu fără de care orice ascensiune în ortodoxie este vânare de vânt. Lui şi celor doi patriarhi anteriori, care i-au fost şi părinţi spirituali, Justinian Malina şi Iustin Moisescu, le datorăm şi unitatea bisericii ortodoxe române, şi păstrarea instituţiilor ei administrative şi educaţionale, şi “iscusinta de a afla solutii în acele vremi” pentru păzirea şi restaurarea sfintelor biserici şi mănăstiri, adevăratele citadele ale ortodoxiei şi poporului român. Cu toată ticăloşia vremilor comuniste, şi în pofida celor care i-au criticat pe cei trei patriarhi pentru pretinsul colaboraţionism cu fostul regim comunist, iată că şi Putna, şi Hurezii, şi Voroneţul, şi Nicula, şi complexul din Dealul Patriarhiei, ca să dăm numai câteva pilde, nu au fost închise, devastate şi distruse din temelii, nu au avut destinul bisericilor şi mănăstirilor din fosta URSS (inclusiv din Basarabvia şi Bucovina). Sunt şi meritele de necontestat ale Patriarhului Teoctist că în acele vremi, ticăloase şi satanice mai sub toate aspectele, poporul român a rămas un popor majoritar ortodox, ba chiar biserica ortodoxă română, prin marii ei ierarhi, teologi şi duhovnici, a devenit una din cele mai importante ale lumii.

Fără părticica minţii şi inimii sale nu ar fi fost posibilă canonizarea Sfinţilor Ortodocşi ai neamului românesc, inclusiv cea a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt sau a lui Constantin Brâncoveanul.

Opera părintelui Dumitru Stăniloaie, unul din cei mai mari teologi ai epocii moderne a lumii, noua redacţie a Bibliei, cu cel mai adânc comentariu din toate vremile ortodoxiei româneşti, realizată de mitropolitul Bartolomeu Anania, zidirile mitropolitului Antonie Plămădeală în Ardeal, de mare perspectivă pentru întreaga ortodoxie, învăţăturile duhovnicilor Cleopa sau Pârvu, dăruirile părinţilor Sofian sau Dobzeu, toate astea, şi multe altele, au devenit flori binemirositoare şi preafrumoase ale ortodoxiei româneşti, fiindcă întâistătătorii ei, şi nu în ultimul rând Patriarhul Teoctist, prezent şi participant la luarea celor mai importante decizii ale Bisericii Ortodoxe Române după cel de al doilea război mondial, adică în cumplitele vremi ale stalinismului şi Internaţionalei comuniste, şi-au asumat şi responsabilităţile politice ale epocii, şi pe cele de interes ortodox şi naţional.

Părintele Teoctist a avut o relaţie specială cu Basarabia. Doi din cei trei mitropoliţi care l-au întronat în 1986 erau basarabeni, Antonie Plămădeală şi Nestor Vornicescu. De altfel, anume aceşti basarabeni, la care ar trebui să-l adăugăm şi pe Arhiespicopul Antim Nica, prin vicariatele lor la Patriarhia română, prin alte misiuni şi zidiri ortodoxe şi româneşti, au fost şi stâlpi de nădejde ai Părintelui Patriarh în cele mai grele perioade ale activităţii sale. Patriarhul Teoctist a luptat necontenit, încă din perioada Patriarhului Justinian, pentru salvarea Basarabiei, a clerului şi poporului ei, iar atunci când timpurile au fost mai blânde, a reactivat fără a ezita, şi, din câte se ştie, chiar în pofida deciziilor politice ale acelui moment, Mitropolia Basarabiei, făcând posibilă re-unirea Basarabiei cu Patria prin biserica strămoşească. Marile personalităţi ale Basarabiei, care i-au fost şi prieteni apropiaţi, Ion Ungureanu, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi sau Nicolae Dabija, au fost oaspeţi doriţi mereu la Patriarhie, cu ei a discutat cele mai serioase probleme ale lumii, ortodoxiei şi neamului românesc. Şi tot cu ei a pus la cale vizita în Basarabia pe care şi-o proiectase pentru toamna anului 2007.

“Bun, blând, atent”, aşa îl caracterizează cei mulţi pe Părintele Patriarh Teoctist. Inteligent, impozant şi simplu, iubit de oamenii simpli şi iubitor de oameni simpli, slugă a lor şi a lui Dumnezeu, el a ştiut întotdeauna să stea drept şi hotărât în calea distrugerilor politicianiste, nu a cedat nimic atunci când a fost vorba de fundamentele ortodoxiei, de unitatea bisericii ortodoxe române sau de cea a neamului românesc. El a construit şi a învăţat şi pe alţii să construiască biserica ortodoxă română pe terenul dezechilibrat al Globalizării, a zidit contraforturi solide între temeliile cele vechi ale creştinismului şi tendinţele renovatoare din biserică (…).

Aceste merite, în condiţiile nesigure ale crizelor globale ce bântuie lumea, au fost, se vede, decisive pentru viitorul României şi al poporului român mai ales după 21 decembrie 1989, în perioada tulbure a revoluţiilor şi mineriadelor, a pseudodemocraţiei şi a pseudoeconomiei de piaţă, a pseudovalorilor şi a diversiunilor mediatice care s-au abătut ca uragane nemiloase asupra României şi a întregului neam românesc.”

Andrei Vartic

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace si pe fratele Andrei!

Sursa: Teoctist.info

“- Daca l-ati intalni pe Patriarhul Romaniei, Teoctist, ce i-ati spune?

L-am intalnit de multe ori. Si tot ce am gandit i-am spus. Si am fost surprins ca e asa deschis sa ma asculte, sa-mi spuna multe lucruri, sa nu se supere. Are un echilibru! Eu sunt putin ingrijorat cand Patriarhul va muri, sunt tulburat. Pentru ca el tine o balanta acolo“. (Pr. Gheorghe Calciu)

“Cel care a incununat pelerinajul facut la patul Parintelui [Gheorghe Calciu] a fost Prea Fericitul Patriarh Teoctist. Dupa mangaierea adusa de IPS Bartolomeu si Parintele Arsenie Papacioc, alti doi patriarhi ai temnitelor ce l-au vizitat pe Parintele la spital, Prea Fericitul a fost cel care a intregit pacea si bucuria din sufletul Parintelui.

Dupa plecarea delegatiei, m-am apropiat cu sfiala de Parintele. Zambea, mangaind iconita de pe piept lasata de Parintele Patriarh, iar privirea ii plutea undeva, deasupra noastra. Mi-a soptit:

– Maica, l-ai vazut pe Patriarh…? Ca un stalp inaltat la cer este Patriarhul nostru! Stii, am vrut sa-i spun aceste cuvinte ale Cuviosului Efrem catre Sfantul Vasile, dar… n-am vrut sa-l ispitesc. Ai vazut… era cel mai drept dintre toti!

N-am sa uit niciodata acel zambet al Parintelui. Merita sa suferi o viata intreaga ca sa poti zambi asa. Merita sa fii toata viata un ocarat si un lepadat daca Domnul iti da a trai, fie si in ultima clipa, incredintarea ca Biserica pentru care ai fost prigonita iti primeste jertfa, ca pe a unuia din cei mai vrednici fii ai ei. Pentru ca de la Domnul s-a facut aceasta”.

(din “Viata parintelui Gheorghe Calciu dupa marturiile sale si ale altora“, Editura Christiana, Bucuresti, 2007) – Război întru Cuvânt

„Cu întreaga sa făptură plină de înaltă demnitate arhierească şi jertfelnicie monahală, cu mersu-i apostolic printre mii şi mii de credincioşi ce aşteptau cuvântul lui, smerit şi cuvios, de înţeleaptă povăţuire, cu faţa-i iradiind lumină precum feţele sfinţilor din străvechile noastre altare, cu vocea-i blândă şi molcomă, învăluită în smirna dragostei de aproapele, după cum ne învaţă Sfânta Scriptură, cu sufletu-i generos, larg deschis către durerile şi necazurile milioanelor de români împrăştiaţi de soartă prin întreaga lume, cu zâmbetu-i încărcat de bunăvoinţă ce-i înflorea în colţul gurii uneori când ne aflăm în preajma sa, Păstorul sufletelor noastre rătăcite pe drumurile întortocheate ale vieţii, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, Întâistătătorul Bisericii noastre Ortodoxe Româneşti, a fost şi va rămâne în inimile noastre, ale tuturor celor care l-am cunoscut şi l-am iubit, ca un adevărat părinte, graţie înaltelor calităţi duhovniceşti şi Harului cu care a fost investit de la naştere de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe care l-a slujit cu vrednicie apostolică multe decenii la rând.”

Vasile Tărâţeanu (Cernăuţi)