Graniţe moi
„Sînt împrejurări în care trebuie să-i ceri vrăbiei să devină vultur”. – Constantin Călin
Iată-ne plictisiţi, sîcîiţi, scîrbiţi de identitate; ne place să ortografiem Tzara noastră, de glumăreţi ce sîntem; ne arătăm alergici la majuscula din numele ei, doar-doar am face-o şi mai mică, şi mai săracă, deşi România e ţara cu două state (mai mult sau mai puţin independente, de sine stătătoare), iar cel mai mare popor al Europei din Sud-Estul Europei sînt românii.
Primim îndemn (de la Neagu Djuvara, în Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă, Humanitas, 2011) să nu mai „cosmetizăm” istoria, să n-o mai vedem prin grila naţională, „falsificatoare”, să nu mai exagerăm „bombastic” victoriile, mai mereu „mincinoase”, cf. istoriei oficiale numită în derîdere Vulgata de noul medievist. Preferabil ar fi să ne prezentăm „descălecaţi”, în acceptul de cuceriţi şi colonizaţi: „numai năvălitorul agresiv e creator de noi entităţi statale, nicăieri băştinaşul sedentar”. Statul valah ar fi fost întemeiat (sec. XIV, vă rog!) nu de boierii ortodocşi ai locului, ci de nobili turanici, catolici de stepă. Veliki voivoda Thocomer, alias Negru Vodă, tatăl lui Basarab, ar fi fost instalat de hanul tătar Nogai; era susţinut de Ladislau Kán (Cumanul), regele maghiaro-cuman. Că populaţia valahă i-a urmat pe Thocomer şi Basarab, cumanii fiind demult asimilaţi şi deveniţi boieri români, nu contează. Contează doar ADN-ul cuman al voivozilor (nu voievod, nici voevod, cum scriam). N. Djuvara agreează să spună VLAŞKOE ZEMLIA pentru Ţara Românească, asta ca să sfîrşim odată cu „cusurul naţional al înfrumuseţării istoriei” şi să fim fără cusur. Să ne intre-n cap că alogenia a salvat România. Arta războiului am deprins-o de la cumani, lor le-am datorat descălecatul şi statul. Ne-am putea numi, numai s-o vrem, Cumania, dat fiind aportul la toponimie şi onomastică. Talabă (ce nume poetic!) e cuman. Iar Basarab cumanul a fost vasalul lui Carol Robert, care-l apela „voivodul nostru transalpin”; chit că l-a bătut zdravăn la Posada (1330, vă rog!), tot vasal al ungurilor a fost, după N. Djuvara. Ce-i drept, nu i-a convins pe medieviştii Florin Constantiniu, Răzvan Theodorescu, Ioan Caproşu („Dacă te iei după bazne”, obişnuieşte să spună profesorul ieşean), Matei Cazacu, Radu Ştefan Vergatti şi nu mă convinge nici pe mine. Îl cred pe acad. Victor Spinei: „Basarab era român”. Şi nu numai istoricii i-au replicat. N. Djuvara nu scapă nici de ironia lui Doru Buşcu: iată-ne „fii de daci şi de cumani”!
Numai bruxellezul TRU a exultat în „Idei în dialog” (nr. 9, sept. 2007), cum că s-a zis, în fine, cu „dogma românismului integral” şi cu statul român, care a avut mereu eficienţa redusă şi-n Evul Mediu, şi-n istoria modernă. Efect al demonstraţiei lui Djuvara asupra lui Ungureanu.
Causa causorum: desconsiderarea românilor, mereu culpabili ca popor. H.-R. Patapievici a rămas la aceleaşi idei din Politice privind etnopsihologia poporului român, pe care obişnuieşte să-l numească turmă. Trebuie să-i rostim (ca să nu fim acuzaţi de lipsă de percepţie) adevărurile sale că… Ei, ştiţi dumneavoastră care: cu spaţiul mioritic şi fecala etc. „Chestii” pentru care trebuie să ceri scuze cititorilor cînd le citezi. În gîndirea patapeică, avem „identitatea slabă” (doar luptăm de ceva vreme s-o anemiem!), iar „limba patriotismului nu este limba română, ci un limbaj (dizgraţios) inventat” (v. Despre idei & blocaje).
Credeaţi cumva, după Vulgata românilor predată-n şcoli, că la Rovine fost-a victorie? Nici vorbă, dacă Mircea (argument Djuvara) a pierdut tronul după bătălie. Pe care l-a cîştigat Vlad numit (de ce oare?) Uzurpatorul. Bătălia de la Rovine e un mit, umflat de Eminescu – mitificatorul (şi Doina e declarată iarăşi fundamentalistă, incorect politică). Patriotismul poetului are limite peste limite, morale, desigur. Postmodern e să nu simţi nimic pentru patrie, chiar s-o deteşti ca Mircea Cărtărescu. Nobelizabilul se tot plînge că vieţuieşte într-„o ţară fără identitate, fără istorie, fără nimic de aşteptat de la ea”.
Să fie asta „normalitatea” cerută? A vorbi reprobabil de neam şi de amprenta etnică în poezie şi proză – „mentalitate paseistă” – îmi sună ca din anii ’50-’60. Am făcut liceul în plin stalinism (l-am terminat în 1961), cînd Iorga era pus la colţ (roşu) pe coji de nucă, iar istoria începea cu întemeierea cnezatelor. Constat că-i la fel de rău. Aş fi vrut să nu mai aud vocabula comisar (acum, U.E.); cît despre democraţia transnaţională, îmi pare bucăţică ruptă din internaţionalismul proletar, preconizînd, prin celebrul Manifest, că naţiunile ca şi antagonismele dintre ele vor dispărea.
Eminescu, ni se spune, ar fi fost în greşeală folosind în Scrisoarea a III-a (se mai predă oare?) cuvîntul limbă pentru neam: „Un Sultan, dintre aceia ce domnesc peste vr’o limbă…”; că ar fi corect să eliminăm limba din definiţia naţiunii, deci aromânii (de la Dosoftei la Bolintineanu, Goga, Iosif, Ion Barbu etc, plus familia Djuvara cu Trandafir cu tot) nu-s români, nici megleno ori istroromânii. Tot n-avem noi grija celor de peste hotare, nu-i protejăm. Sînt şi voci care se întreabă de ce om fi adoptat numele de român la mijloc de veac XIX, cînd apusenii ne ştiau de valahi? Eventual să mutăm capitala la Suceava (la Iaşi, ar aminti de Unirea mică a „ofiţeraşului muieratic” Al. I Cuza), să schimbăm data zilei naţionale şi imnul Deşteaptă-te Române, ca fiind un kitsch patriotic.
La polul opus, Cezar Ivănescu (şi n-a fost nominalizat pentru Nobel) mărturiseşte într-un interviu, publicat în toamna lui 2004, în „Revista Nouă”: „Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, de oameni care trăiesc pînă la capăt drama poporului lor”. El a şi murit-o. Mai dau un singur exemplu: Adrian Popescu, caracterizat soi-même „cuviincios, naturist, tradiţionalist”, face poezie înaltă.
Dacă noi ne manifestăm lipsa de respect faţă de istorie, cultură, limbă, adică faţă de noi înşine, cum să pretindem preţuirea altora? Îndată ce apare vreo însemnare negativă despre români, ne şi repezim s-o aprobăm. Universitatea Ulster face un test de inteligenţă a europenilor prin prof. Richard Lynn. Cel mai bine ies nemţii şi albanezii, urmaţi de polonezi: jos, francezii şi bulgarii; şi mai jos, turcii şi românii, apoi sîrbii. Aşa o fi? Francezul e mai puţin inteligent ca englezul, iar bulgarul are acelaşi IQ? Ruşii sînt inferiori englezilor, egali cu spaniolii? Noi nu punem nimic la îndoială: sîntem proştii Europei, fenomenal de proşti.
Conştiinţa etnică se augumentează cînd statul e slab? La noi, nu: deriva ei a pornit odată cu deschiderea graniţelor (transparente, deci străvezii) pentru bunuri de patrimoniu ca brăţări dacice şi incunabule; a continuat, în paralel cu distrugerea fesenistă a economiei, devenită subterană. „Nu ştim să ne vindem ţara!”, perora la televizor un specialist în vînzări de solduri. Ar fi fost bine să nu ştim s-o vindem, dar am ştiut. Mai exact, au ştiut capitaliştii de stat, împliniţi şi îmbelşugaţi prin furt din averea comună, a ţării. Geaba avertiza C. Stere, în 1915, că e o crimă împotriva românismului să renunţi la pămînt. Noi cedăm prin tratate ce-am avut. Şi de ce n-am fi dat de pomană (isprava lui MRU) Fundaţia (de miliarde) Gojdu, pe motiv că tot în Europa rămîne? Rîdem („Ce, Ardealul poate fi pus în buzunar şi dus?”; „E şvaiţer România să-i scoţi gaura, Ţinutul Secuilor?”) de cei cu „grija hotarelor”, responsabilitatea în privinţa frontierelor fiind etichetată naţionalism; provocările secesioniste nu le stopăm, dînd de la noi fără să ni se ceară, cu psihologia hoţului de păgubaş.
Semne rele vin de peste tot: din Basarabia federalizată, din Ucraina (în Cernăuţi, a dispărut strada Constantin Brâncoveanu), din Ardeal – un lanţ de fapte antistatale. Primarul udemerist Antal Arpad, scrie presa, i-a permis lui Csibi Barna să vîndă tricouri cu harta României ciuntită. Se arborează inscripţia Szekely föld nem Románia, ba chiar există un blog cu acest titlu: în traducere, „Ţinutul Secuiesc nu-i România”. Preşedintele CNS ( Consiliul Naţional – sublinierea îmi aparţine – Secuiesc) susţine că secuii sînt un popor care trăieşte în altă ţară şi vor ţară (aşadar, secuii sînt popor, iar românii – populaţie); turistul propagandist neorevizionist Baier Zsolt, membru fondator Fidesz, e şi mai categoric: „Sintagma stat naţional-unitar trebuie scoasă din Constituţia României cu Kalaşnicovul” (şi dacă nu-l conducem definitiv la graniţă înseamnă că autoritatea statului e poveste). Partidul Civic Maghiar din Covasna şi Harghita vrea stat în stat. Va fi ţinutul Secuiesc „unitar, sfînt şi inviolabil”? Va fi, dacă vor parlament propriu, justiţie proprie, poliţie proprie, taxe proprii. Asta nu înseamnă alt stat? Statul administrează ţara: scurt.
UDMR a renunţat şi la mănoasa guvernare comună pentru a nu accepta Articolul 1 din Constituţia la care se uită cruciş Hunor. Frunda (numit consilier al premierului Ponta) susţine apăsat, în emisiunea lui Radu Tudor, că „România nu e stat naţional”, primind cuvenita replică a analistului: „mă deranjează că funcţiile mari instigă la nerespectarea Constituţiei”, ceea ce nu l-a oprit pe europarlamentar să-şi continue aria: Franţa în ’56 şi Italia în ’59 au renunţat la stat naţional. Or fi renunţat, că-s state mari, forţoase, nu-s uşor de distrus.
Cît despre Marko Bela, ne cîntă FINAL COUNT DOWN, numărătoarea finală. Şi de ce credeţi că s-au dus, pe bănişorii lor, un senator şi un deputat UDMR, în februarie 2008, la Pristina? După a lor declaraţie, să vadă pe viu momentul cînd pe harta Europei apare un nou stat. UDMR seamănă vînt, noi culegem furtună. Or, după spusa lui Avram Iancu, „Sau punem pumnul în pieptul furtunii sau pierim…”.
„Cel mai mult îmi place ziua mea”, hăhăie preşedintele din papa-mobil, pardon, din snowmobil. Ce, are zi naţională? Asta-i grija guvernului, dumnealui se dă cu Băse-mobilul. Şi ca ţara asta să nu mai fie descurajantă (vorbă de consilier prezidenţial), hai s-o fragmentăm, s-o dezmembrăm, să avem nu judeţe, ci macroregiuni autonome faţă de centru, una urmînd linia Diktatului de la Viena, din 1940.
Că ungurii se simt mai ataşaţi naţiunii lor decît statului român e firesc, pînă la urmă, însă nu pricep de ce românii vor să-l atomizeze. UDMR e decis să termine statul naţional, iar cozile de topor româneşti combat la gazetă pentru „structură federală”. Madam’ Barki a vrut „stat ardelean autonom”, Sabin Gherman şi alţi ghermani au susţinut-o. A spus Tökes la Bruxelles că maghiarii sunt supuşi unui „genocid paşnic”, a fost decorat de preşedinte cu-a României stea. Cineva cerea for străin pentru cele două tabere concurente: românii şi maghiarii; alt român căuta precedente de stat în stat(e) UE.
„Vai, vouă, fariseilor şi cărturarilor”!, le striga Iisus Hristos.
În Cuvînt înainte la revista „Geopolitica şi Geoistoria”, nr. 1, sept. – nov. 1941 , revistă română pentru sud-estul european, Gh. Brătianu scria: „Un Stat cu o astfel de situaţie, în care te urmează în tot locul vînturile, valurile, dator este, el cel dintîi, să cunoască această situaţie, să-şi dea seama permanent de toate, bune şi rele, cîte se ascund într-însa. Toţi membrii acestui Stat, şi în primul rînd pătura lui conducătoare, trebuie să-şi aibă gîndul mereu aţintit la ele”. A murit martiric, în închisoare. De altfel, Secţia de Istorie a Academiei a fost desfiinţată şi vîrfurile ei zvîrlite în puşcărie de comunişti.
În legea din ’50 a raionării, Dej aducea ca argument bunăstarea: împărţirea în regiuni /oraşe /raioane s-ar face pentru apropierea aparatului de stat de muncitori; ca acelaşi argument să fie adus de Băsescu – Boc, pentru reformarea Statului tip PDL: atragerea de fonduri, deci „să trăiţi bine!”. Abia în ’68, plenara partidului a abolit vechea împărţire din ’50, după model URSS, revenindu-se la judeţe şi municipii.
Ca să devenim gubernie, Stalin a desfiinţat judeţele, iar în Constituţia din ’52 a fost trecută Regiunea Autonomă Maghiară. Sub tanc, eram, apud Stalin, stat multinaţional. În copilăria mea fuseseră plantaţi anume copaci pe Tîmpa, ca să se scrie „vegetal” Oraşul Stalin. Cîteva litere se pot descifra şi azi. Atunci eram ocupaţi, ţară învinsă. Acum nu ne mai pune nimeni pistolul (lui Vîşinski) la tîmplă să recroim teritoriul. Am uitat de RAM? Gherila maghiară n-a uitat, face paşi mici şi siguri în direcţia regionalizării, UDMR acţionînd ca dizolvant naţional.
„Judeţele, ca împărţiri administrative, sînt contemporane cu întemeierea statului”, citim în Const. C. Giurescu, Istoria Românilor. Pentru ca Dinu C. Giurescu, din aceeaşi dinastie de mari istorici, să avertizeze: „Se joacă integritatea teritorială a României, se joacă stabilitatea ei, se joacă apărarea ţării. Statul de astăzi nu mai apără România. Statul de astăzi apără pe altcineva, dar nu obştea românească”. Aşa este. Ce alt stat din lume îşi transformă cetăţenii majoritari în minoritari, şi încă oprimaţi, fără toate drepturile?
Alt fapt cutremurător e legea arhivelor: întoarcerea documentelor spre emitent, Austria şi Ungaria, pînă în 1918, e iresponsabilă (răspunderea şi-a asumat-o Boc, peste Parlament), în ignorarea faptului că arhiva se evacuează prima în stare de război, documentul fiind argumentul prim al istoriei. Dacă arhivele dispar, memoria fiinţei statale (da, fiinţă) dispare şi ea.
Ne destrămăm? Unui popor cu moralul scăzut, demoralizat, nu-i pasă de desfiinţarea statului. O priveşte cu scepticism ieftin.
Un prieten, Daniel R., pe care cred că-l cunosc bine, îmi spune cam resemnat, după părerea mea, cam fatalist la vîrsta lui: „Dacă ei vor, ne iau Transilvania, ce-au vrut puterile Axei, asta s-a întîmplat. Nu putem face nimic, suntem cu spatele la zidul UE, ocupaţi de FMI”. Ah, pasivitatea noastră, blamată de Noica în Jurnal filosofic! Poate că lupta e pierdută, i-am spus, dar trebuie să reacţionăm, dacă nu vrem să fim „ţară neaşezată şi mişcătoare” (l-am citat pe Simion Dascălul), cu graniţe moi.
România, stat naţional şi unitar, asta-i replica de spus şi răspus, cu ea trebuie să ne apărăm. Un nou discurs despre „naţionalismul creator” (sintagma mult blamatului Mircea Eliade, se înţelege de ce) a apărut. Nu-l lăsaţi singur pe Dinu C. Giurescu, domnilor istorici. Dreptul la replică e liber acum. Etniile trebuie să se respecte, nu să încerce una subjugarea, dominarea celeilalte. Pe cale de consecinţă, dacă drepturile cetăţeanului unui stat nu sînt respectate, pot fi anulate şi drepturile omului.
Magda Ursache / Ziaristi Online
