Prin anii ’90, mama dădea fuga la chioșcul de  ziare și cumpăra câte un jurnal doar pentru a citi vreun editorial scris cu nerv și îndemânare. Exista plăcerea de răsfoi paginile proaspete pentru că întotdeauna găseai un ziarist care avea ce spune, mergând, cât era omenește  posibil, până la esența lucrurilor. Nu lipseau știrile de senzație dar opiniile aveau locul lor de gală, condeierii își respectau crezul și scriau făcând onoare  publicației. Se nășteau nume pe care îți doreai să le cauți, să le citești  însemnările. Nu știu câți dintre semnatari  absolviseră școli de jurnalism, timpul a dovedit însă că înmulțirea, înmiirea jurnaliștilor cu diplomă, cum  s–ar spune, nu a fost un succes pentru România. Fabrica de știriști a dat o față vulgară României, i-a zugrăvit un chip retușat după imaginea petrecărețului  mahmur ,care se întoarce în zori la familie fără un ban în buzunar și pregătit de scandal. Dimineața copiii plâng de foame, femeile își fac bagajele sătule de mariaj iar bunicii își frământă mâinile gândindu-se la Dumnezeu, credința părând a fi doar atributul bătrânilor. Am devenit un popor de mahalagii. Din  observatorii subtili și ironici (fără a fi malițioși) am ajuns clevetitori de  mahala. Ziaristul de opinie devine din ce în ce mai șters, obosit să se revolte,  condamnat la tăcere, suspectat pe nedrept de ,,plafonare” ori teamă sau abandon. Dacă pentru a crede în Dumnezeu nu trebuie să absolvi o școală e lucru clar că nici pentru a fi un gazetar adevărat nu ai nevoie de un certificat anume. ,,Profesioniștii” au făcut o meserie din arta cuvântului, practicată pentru  bani sau pentru interesul acelora care vor puterea politică. Frazele înflăcărate (scrise cu har) nu mai ard palmele condeierului pentru că drumul resemnării e  mai aproape de Dumnezeu decât s-ar aștepta cineva dintre noi să fie. În 1993,  gazetarii căutau în adâncul sufletelor. În 2013, jurnaliștii scotocesc prin  cenușa crematoriilor…