Vânt la Gaudeamus. Cultura română sub semnul întrebării

de Grid Modorcea

Timp de 6 ore am bătut pas cu pas toate ştandurile Târgului de carte Gaudeamus de la Romexpo, întâlnindu-mă cu diverşi prieteni sau scriitori cunoscuţi, de la Augustin Buzura la poetul Ion Lazu, răsfoind sute de cărţi şi descoperind că nimeni nu are cântarul culturii române, al istoriei literaturii române. Nu e vorba de faptul că la târg cartea românească e înghiţită de cartea străină, ci de un fapt mult mai concret şi anume că nu am întâlnit carte românească să nu fie sponsorizată, de la un clasic precum G. Călinescu la un contemporan ca George Stanca, care şi-a re-lansat o carte despre Pamfil Şeicaru, faimos prin formula „Şantajul şi etajul”, pe care, ca tineri ziarişti, o foloseam în abuz, luând ca model un ziarist intrat în legendă.

Înainte de ’89, cultura română, recte literatura română, de la un adaptabil ca Marin Preda la un „rebel” ca Cezar Ivănescu, a fost, aşa cum se ştie, sponsorizată de PCR. Scriitorul nu avea nici o grijă. Dacă intra în planul de apariţii al unei edituri, totul mergea ca pe roate. Editura scotea un tiraj stas, aşa cum a stabilit partidul ierarhia. Scriitorul era o fantomă, ca şi cititorul lui.

Acum e la fel. Sunt zeci şi sute de instituţii care sponsorizează cultura. L-a întrebat cineva pe sponsorul de la Sibiu dacă publicul din România are nevoie de montarea Călătoriile lui Gulliver, fără nici o legătură cu Swift? Nimeni. Regizorul a primit o sponsorizare şi face ce-i trece prin cap. Aşa apar toate spectacolele, cu sprijinul vreunui Arcub sau primăriei din Ghimpaţi. La fel ziarele sau revistele. Câte mai apar. Dar în film? E şi mai şi. După înfloritoarea perioadă a filmului mut, când se înfiripau şi dezvoltau microstructurile capitaliste, a urmat ghilotina comunistă, cu agresiunea finanţărilor în masă, dirijate politic, prin realismul socialist, practică prelungită şi după ’89.

La fel cărţile, cu nefaste surse hoţeşti de finanţare, fie că sunt scoase de Ed. Academiei, fie de Ed. Eikon, prin care bătea vântul. Poate şi fiindcă aspectul era de tarabă, ca la piaţă, o varză, de toate pentru toţi, tendinţă care omoară editurile fără un specific. Dar şi celelalte. De pildă, Ed. Teşu, axată pe carte evreiască, e un ghiveci, lângă Cabala stă Bulă (o fi şi Bulă evreu?), lângă Mareşalul Antonescu, Ion Pribeagu, totul fără criterii, în afară de unul singur, să se vândă. Dar nu se vinde. Poate am nimerit eu o zi nepotrivită, vineri, dar prin Târg bătea serios vântul, adică era lume puţină, cititori să-i numeri pe degete, mai mulţi erau afară, la cozi la cârnaţi şi alte produse care se vindeau pe aleea ce duce la Pavilionul central al Romexpo.

Nu a existat şi nu există un cântar real cu care să măsurăm cultura română. De ce? Fiindcă în România nu a existat şi nu există strop de capitalism. Timp de 50 de ani a fost comunism şi de 23 de ani este postcomunism, când practicile comuniste s-au perpetuat. Deci de 73 de ani pe nici o stradă, ba pe nici o pârtie din România, nu a fost capitalism.

Vă spun în cunoştinţă de cauză. Dacă n-aş trăi de câţiva ani la New York, n-aş fi emis aceste gânduri, pentru că nu aş fi ştiut ce e capitalismul. Noi, românii, habar nu avem. Nu era nici o minciună, comunismul a fost un rai, un trai-neneacă pentru pară mălăiaţă! Şi nu ştiu dacă românii vor şti vreodată ce e capitalismul, datorită unei politici de pomanageală, total aberante.

Gândiţi-vă numai la ce sume ameţitoare a ajuns datoria României şi vârfurile politicii tot cer de la FMI încă o tranşă, şi încă una. S-a ajuns la un abis. Iar aceste tranşe se împart. Zeci de instituţii, de la Departamentul românilor de pretutindeni al Guvernului la ICR, CNC, ANCS, AFCN, ARCUB şi multe altele (fiecare primărie cu o atare pălărie), primesc bani şi sponsorizează. Câte festivaluri are România într-o toamnă, nu are America în zece ani! Îmi spunea un fotograf, Emil, că în România sunt atâtea evenimente, are de alergat în atâtea locuri, că a uitat unde e casa, nu ştie unde mai stă.

Tronează o confuzie totală, o mare cacealma, care înseamnă o chioară iluzie, iluzia că se face artă, cultură, literatură. De fapt, sunt orgolii ascunse, care răbufnesc. Nu mai există măsură. La Târg vezi şi cămaşa plină de sânge a unui deţinut anticomunist, dar şi cartea unui corupt ca Năstase, puşcăriaş, care scrie despre libertate, ca leul rănit în cuşcă, care în loc să-şi lingă rănile, se arată cocoş, ameninţă, dă lecţii! Toată lumea scrie. Toţi puşcăriabilii sunt „scriitori” sau „artişti”. Dar regina culturii române a devenit imitaţia. A dispărut tot ce e autentic şi trăim într-o realitate a imitaţiilor.

Ca să ajungi la autentic, trebuie să lepezi lenea, adică sponsorizarea. Am văzut ceva gigantesc la Metropolitan Opera din New York, Tetralogia Nibelungilor. Cine a sponsorizat-o? Vreun înger din Paradis? Sau nevoia publicului de a redeştepta visul lui Wagner? Credeţi că un film sau o carte se fac cu bani de la „buget”? Care buget? Nu există decât particulari. Şi fiecare trăieşte dacă funcţionează, dacă e viu, racordat la dinamica pieţii. Credeţi că există vreun departament al milei, vreun Minister al Culturii? Vreun ICR american? Aşa ceva nu există acolo.

*

Vă spun, dacă n-aş fi ajuns la New York, nu aş fi trăit acest miracol, capitalismul. E un sistem foarte greu de făcut funcţionabil. Vedeţi la francezi, care au încă instituţii birocratice de tip marxist, de unde ne-am molipsit şi noi. Nu mai vorbesc de sisteme speciale, dar total dictatoriale, precum cel suedez. Însă la New York e patria evreilor. Şi ei au creat un sistem perfect funcţional, dar cu oameni deosebiţi, numai cu excepţii.

Am văzut pas cu pas cum se creează un star, cum se publică o carte, cum se fac un film sau o expoziţie. Din interior, direct, foarte direct, implicat în tot acest mecanism, am trăit tot ceea ce înseamnă dinamica cererii şi a ofertei. Am văzut care e toată morişca naşterii unei cărţi, cum editura o scoate numai în funcţie de cerere. Orice agent literar îţi spune aşa: „Argumentaţi de ce au nevoie cititorii de azi ai Americii de cartea dvs”. Şi te mai întreabă, văzând cât de grozav te dai, câte cărţi ai vândut până acum, ca să vadă cine eşti. Socoteala!

Nici un spectacol nu se joacă dacă nu există cerere. Pe Broadway, un spectacol minunat cu celebra Liza Minnelli nu s-a jucat decât de 17 ori, cât a fost cererea. Sunt spectacole care se joacă doar pentru o seară. Ca la teatrul La Mama. Repeţi un an şi dispari dacă nu mai eşti cerut de public. Acolo cititorul e rege, ca şi spectatorul sau privitorul.

Capitalismul este cel mai greu sistem de practicat. E infernal. E un sistem numai al profesioniştilor şi super-profesioniştilor. Nu e pentru România. Pentru pleavă şi puturoşi. Pentru „băieţii deştepţi”. Care ştiu totul. De pildă, ei ştiu că „americanii au auzit de Brâncuşi, de Transylvania, de Dracula, dar nu şi de România”. „Dă-i dracului, ei nici nu ştiau unde e Africa, până să vină Obama”. „Eu ştiu pe de rost toate statele americane, dar ei nici n-au auzit de Bucureşti, îl confundă cu Budapest”. E un dialog ca între surzi, auzit la târg. Iar dacă îi întrebi: „Domnilor, ştiţi cine a fost Andy Warhol? Are statuie în Union Square. Aţi auzit de el?”. Şi ţi se răspunde prompt: „Dar ei, americanii, au auzit de Andrei Ionescu?”. Iar altul adaugă: „Sau de taxa Eco?”. „Ce-i aia, că nici eu nu ştiu”. „Fiindcă eşti american, nu mai trăieşti realităţile şi durerile noastre! Taxa Eco e taxa pe pungi. Guvernul a dat o lege să se ia taxă şi pe pungile care ţi se dădeau gratis atunci când cumpărai o pâine, un galoş sau orice alt produs. Acum plăteşti punga sau vii cu ea de acasă”. De unde vrea guvernul să facă economii! Pune taxă şi pe fum, în schimb, risipeşte pe sindrofii, pe deplasări, pe finanţări absurde…

*

Învăţaţi cu pomanageala, românii nu mai ştiu ce e munca. Nu mai ştiu ce e neliniştea unui randament creator. De ce credeţi că în America, unde sunt milioane de canale, nu există o emisiune ca „Profesioniştii”?! Există în schimb aici, în ţara neprofesioniştilor, a cacealmalelor. Şi arată ca o caricatură spălăcită.

Este imens de greu să rezişti, să faci performanţă, acolo unde sunt numai profesionişti adevăraţi şi unde toate locurile sunt ocupate. A fi însă „profesionist” în România, e floare la ureche. Eu, aici, sunt împărat in domeniul meu, critic de film sau de teatru. Dar în America sunt mii, sute de mii de critici foarte buni. E drum lung până să-ţi faci loc, să fii acceptat şi recunoscut. Aici, in Romania, toţi sunt profesionişti, fiindcă nu există concurenţă, fiindcă toate editurile prezente la Gaudeamus sunt sponsorizate pe varii căi, cu bani de la contribuabili sau de la FMI. Cunosc zeci de edituri care n-ar fi în stare să reziste o zi fără aceste semi-clandestine şi grase sponsorizări. Nici o editură ca Humanitas nu ar rezista fără uriaşele sume pe care le primeşte de la buget. Sau credeti ca teatrele Nationale din Craiova, Iasi sau Bucuresti ar rezista o zi daca n-ar exista finantarea de la Ministerul culturii, adica tot de la buget? Ele ar muri si ca sa traiasca, ar trebui sa-si schimbe radical politica repertoriala. E o viata de vis cand primesti totul de-a gata, cu consecinte nefaste insa pentru creatie, fiindca totul devie o rutina, ceva mort.

Aşadar, pun sub semnul întrebării cultura în România. Valoarea lui Marin Preda sau Eugen Barbu e tot atât de mare cât investea în ei partidul, iar acum valoarea lui Cărtărescu, Andrei Şerban, Silviu Purcărete sau Dan Perjovski e după cât investeşte în ei ICR. Ca şi în Andrei Pleşu, deşi investesc şi alţii, cum e Humanitas, care la randu-i este subventionata, iar ultima lui carte, despre parabolele lui Iisus, premiată pe blat de Uniunea Scriitorilor, în chiar vinerea Târgului, dar nu la Târg, este un cogea truism. „Adevărul ca poveste” este o idee lansată de Toma d’Aquino şi devenită silogism în gândirea lui Cioran, loc comun în teologia contemporană. E o buche de şcoler faptul că Iisus şi-a impus Cuvântul, Adevărul, prin parabole, prin poveşti. Dar Dumnezeu se bucură când un păcătos merge la Athos sau scrie despre credinţă.

Aceşti autori sunt răsfăţaţii sponsorizărilor. Să vedeţi, dacă nu mai investeşte nimeni în ei, cum se ofilesc sau, ca să nu moară, trebuie cu adevărat să muncească, să-şi câştige spectatorii/cititorii reali. Unul câte unul. Aşa, ca acum, cu mandatari ca ICR, TNB sau Humanitas, totul e pe de-a moaca. Fiindcă ei nu mai sunt racordaţi la presiunea pieţii, trăiesc din para mălăiaţă. Valoarea reală e ca un  licurici, acum se vede, acum nu. Ia-le miilor de „valori” sprijinul financiar care vine pe varii căi mai mult sau mai puţin transparente, şi te vei trezi cu taraba goală.

Corespondenta de la New York pentru Curentul / Ziaristi Online

Foto: Humanitas