China, ca miracol
de Corneliu Vlad
China cu cei 1,3 miliarde de locuitori ai săi, adică o cincime din populaţia globului, are o nouă conducere supremă, pentru zece ani. Liderul nr. 1 Xi Jinping şi ceilalţi şase membri ai instanţei superioare a partidului comunist dispun nu numai de cel mai numeros popor al lumii, dar şi de cel mai mare depozit de dolari US din lume, de arma nucleară şi de o economie care a avut creşteri neîntrerupte de peste zece la sută din 1978 şi până acum, în momente de criză.
Primenirea conducerii la vârf de la Beijing urmează un ritual maiestuos, lent, ţinând parcă o tradiţie multimilenară, care nu are nimic comun cu sistemul electoral şi scrutinul din democraţiile – să le zicem – clasice. Cine va fi următorul lider “se aude” mai întâi neoficial, congresul partidului din toamnă îl alege secretar general, iar peste alte câteva luni, sesiunea parlamentului îl alege şi preşedinte al Republicii. Iar liderul ce predă aceste două pârghii ale conducerii rămâne în continuare activ şi influent în sferele cele mai înalte ale puterii, ca preşedinte al Comisiei militare centrale.
Fiecare nouă generaţie de lideri de după 1949, anul proclamării R. P.Chineze, îşi pune amprenta specifică pe devenirea ţării: mai novatoare sau mai conservatoare, mai concentrată pe construcţia internă sau mai deschisă spre lume, cu accente pe patriotism sau internaţionalism, cu strategii dure sau soft. După acum legendarul Mao Zedong, care a lăsat o moştenire complexă până la paroxism, în care se înscriu şi experienţele tragice ale “marşului cel lung” şi “revoluţiei culturale”, Deng Xiaoping a impus principiul “şi experţi, şi roşii”, apoi celebrul “nu contează culoarea pisicii, important e să prindă şoareci” şi, în sfârşit, strategia” revoluţiei reformatoare” şi “cele patru modernizări” (în agricultură, industrie, universităţi, armată). Astăzi, formulările sunt şi mai directe, cum este cea a unui analist american: “Secretul succesului în China este să-ţi demonstrezi dibăcia managerială fără să creezi probleme partidului”.
În deceniu leadershipului Hu Jintao, care se încheie acum, China a urcat de pe locul al şaselea pe locul al doilea ca putere economică mondială, iar venitul pe locuitor s-a dublat. Mai spectaculos însă este, desigur, faptul că, spre deosebire de euroasiaticii sovietizaţi şi est-europenii prinşi în orbita Moscovei, chinezii gestionează mult mai prudent tranziţia către economie de piaţă şi lasa, cel puţin deocamdată, libertatea într-un plan subaltern. Saltul uimitor al economiei chineze nu pune în cauză stabilitatea sistemului sociopolitic chinez. Probleme tot mai multe şi mai serioase apar, desigur, şi ele sunt recunoscute oficial şi public: de la corupţie la supraîncălzirea economiei şi de la îmbătrânirea populaţiei la decalajele economice şi sociale tot mai mari între familii, între regiuni. “Economia chineză a cunoscut în ultimii trei zeci de ani o dezvoltare extraordinară şi acest succes excepţional nu poate fi descris altfel decât folosind cuvântul miracol”, scrie Justin Yifu Lin, vicepreşedinte –director al Băncii Mondiale în” Ziarul poporului” de la Beijing.
De-a lungul istoriei, pe mări întinderi continentale, între deşertul Gobi şi podişul Tibet, evoluează o realitate pe care, de la Marco Polo încoace, pentru că nu ne-o prea putem lămuri, o numim miracol. Miracol este şi Zidul chinezesc, cea mai lungă construcţie de pe Terra, dar înaintea lui miracol este însuşi statul chinez, singurul imperiu care dăinuie de milenii în istoria universală, acum ca superputere politică, economică, militară. Miracol chinez este astăzi convertirea utopiei solare, dar realitate sumbră, a comunismului în economie de piaţă de un surprinzător dinamism. Experimentul comunism capitalist sau capitalism comunist al Chinei de azi este şi miracol, şi aventură, dar mai ales performanţă fără precedent. Învăţăminte, pentru România, de aici? Din păcate, nu, e prea târziu. Noi nu mai putem trece de la “socialism real”, atât cât a fost el, cu bune şi cu rele, la capitalism, pentru simplul motiv că mai întâi am distrus cu celeritate acel socialism. În China, izbânzile, ca şi eşecurile, se aşează precum cărămizile în construcţia numită Istorie naţională.
