Mai sper încă la o vacanţă pe Insula Şerpilor
de Corneliu Vlad
“Parlamentul nostru va fi în mod clar mai pluralist decât cel din Rusia”, susţine politologul Oleksiy Haran de la Academia Mohyla (Movileană) din Kiev. Referinţa la o democraţie emergentă, pentru unii chiar discutabilă, şi nu la o democraţie consacrată, cu lungă tradiţie, e realistă, cinstită şi de bun simţ. Afirmaţia poate incita însă şi la generoase comentarii. Confruntarea electorală a avut loc, în orice caz, în ramele democraţiei, chiar dacă OSCE reproşează deficitul de democraţie al scrutinului iar Comisia Europeana e nerăbdătoare să afle mai repede rezultatele finale, chiar dacă lucruri noi nu prea mai sunt de aflat. E drept că rezultatele scrutinului s-au lăsat aşteptate, dar a nu se uita că e vorba de o democraţie născânda, într-un stat suveran, el însuşi, tânăr pe harta Europei (dar cu o îndelungată istorie), cu un peisaj politic labil şi animat şi cu un sistem electoral complex.
În mare, însă, la o săptămână după vot, lucrurile s-au cam clarificat, de fapt au confirmat pronosticurile preelectorale: Partidul Regiunilor, prezidenţial, îşi asigură (cu sau fără sprijinul comuniştilor) încă un mandat parlamentar la putere şi la guvernare, ceea ce cântăreşte mult în perspectiva alegerilor prezidenţiale din 2015. Iar opoziţia – alcătuită din rămăşiţele revoluţiei colorate (în frunte cu Iulia Timoşenko), un partid mai degrabă populist (al unui fost mare campion la box) şi un partid naţionalist, antieuropean şi antirus – chiar dacă s-ar strânge într-un atelaj eterogen, nu ar putea întruni o majoritate parlamentară. Ce au mai arătat alegerile?
1. Spaţiul postsovietic începe să se consolideze statal şi politic într-o nouă paradigmă: regim prezidenţial forte, cu lideri ce-şi prelungesc prin alegeri funcţia supremă şi dirijează, în felurite modalităţi, exerciţiul democratic. Din stabilitatea astfel obţinută, pe o arie ce merge din Belarus şi Ucraina, prin Rusia, până în Caucaz şi Asia Centrală, rezultă o vastă zonă geopolitică a planetei, mai puţin riscantă şi mai puţin imprevizibilă ca în primii ani după dezmembrarea URSS. Iar cu această realitate, cei ce îşi doreau alta, vor trebui să se obişnuiască.
2. Capitolul istoric al revoluţiilor colorate s-a închis definitiv. Alegerile din Ucraina au fost ultima lopată de ţărână pe mormântul lor. Fenomen determinat în mare măsură dinafară (căci mulţi activişti civici atestă implicarea CIA şi a ONG-urilor occidentale), revoluţiile colorate n-au prins consistenta valului de schimbări est-europene din 1989-1990 şi nici măcar a “primăverii arabe”. Nici corifeii revoluţiilor colorate nu s-au dovedit la înălţime: lideri mediocri ca Iuscenko, penibili ca Saakasvili sau corupţi ca Timosenko. Iar victoriile, câte au fost, ale revoluţiilor colorate nu au durat mult şi nu au lăsat cel mai bun impact: în Georgia-2003, Ucraina-2004 şi Kirgizstan-2005. (Un comentator Novosti, Alexandr Latsa, dă ca revoluţii colorate şi evenimentele din R. Moldova-2009, Belarus-2010, şi Rusia-2011, dar, din raţiuni diferite, înserierea lor în suita consacrată e mai mult decât discutabilă).
3. Extinderea spre Est, în spaţiul postsovietic, a NATO şi UE, considerată de unii ca iminenta în urmă ca câţiva ani, a fost stopată brutal de războiul din Georgia. Din aspiraţiile europene şi euroatlantice ale unor state că Georgia, Ucraina şi R. Moldova n-au mai rămas decât formule de conlucrare mai laxe, mai puţin angajante, cu NATO şi UE şi speranţa statelor postsovietice europene că, în perspectivă, s-ar putea integra în Europa Unită o Europă, însă, şi ea, în criză şi căutări). Un comisar european credita în acest sens în primul rând şansele R. Moldova.
4. Bunele relaţii cu Rusia rămân, vrând-nevrând, o prioritate obligatorie pentru statele postsovietice, care nu pot renunţa tranşant la interdependenţele şi dependenţele consacrate în timp cu Moscova. Fiecare din statele postsovietice îşi construieşte propria strategie şi propriile relaţii cu Rusia şi participa (sau nu) într-o formă sau alta, la diversele formule de integrare imaginate de Moscova.
Sugestii extrase din rezultatele alegerilor pentru România? Un dialog concret şi sincer cu actuala şi viitoarea conducere – stabilă – de la Kiev, axat pe ce s-ar putea face împreună pe “terenul ferm” al celor două state, dar şi în Marea Neagră, care promite tot mai mult. Conlucrarea prin armonizarea intereselor celor două ţări vecine ar aduce infinit mai multe foloase decât lipsa nu doar a colaborării, dar şi a comunicării, la mai toate nivelurile, care par să devină cronice în relaţiile Bucuresti-Kiev. Cine trage foloase din ostilizarea acestor relaţii bilaterale? O întrebare deloc retorică şi cu un răspuns uşor de găsit şi către Est, şi către Vest.
Personal, mai sper încă la o vacanţă turistică pe litoralul primitor al Insulei Şerpilor, aşa cum mi-a promis, cu aproape două decenii în urmă, un ambasador al Ucrainei la Bucureşti.
Foto: InsulaSerpilor.Info
