O Europă Unită, dar din ţăndări?
de Corneliu Vlad
La jumătatea lui octombrie, într-un răstimp de câteva zile, calendarul European a consemnat ascensiunea electorală a naţionaliştilor basci în Spania şi flamanzi în Belgia, ca şi înţelegerea dintre guvernul de la Londra şi liderul naţionaliştilor scoţieni privind ţinerea unui referendum, în 2014, asupra viitorului Scoţiei.
O stafie pare să cutreiere din nou Europa (Unită!), după stafia invocată de Marx, în secolul al XIX-lea, a comunismului pentru proletariatului care “nu are patrie” şi “nu are nimic de pierdut, ci o lume de câştigat”. De ce lume a avut parte proletariatul şi toţi cei ce au trăit experimentul comunist s-a văzut. Stafie care bântuie acum Europa ambiţionează, şi ea, să răvăşească harta continentului, să desfacă state şi să inventeze altele, să reconfigureze frontierele şi să destabilizeze precarul echilibru continental de după încheierea războiului rece. Se recurge, în această finalitate, la felurite reţete, mai vechi sau mai noi. Reţete mai vechi, dar nu inoperante, ar fi federalizarea, regionalizarea, autonomia, iar apoi secesiunea şi proclamarea unei noi suveranităţi de stat (în cazul Kosovo, reţeta pare să fi mers). Şi reţete mai noi, “europene”, dar care, de fapt, speculează propensiunea spre o Europă Unită în profitul unei Europe cu state destructurate, o Europă a cioburilor, a puzderiilor. Se invoca, în acest sens, subsidiaritatea, regionalizarea (veche şi mereu nouă), autonomia, euroregiunile, conceptul de naţiune civică etc.
Secesionistii europeni ai zilei, indiferent cum s-a ar numi ei în Spania şi Belgia, Marea Britanie sau Italia, Franţa sau spaţiul post-iugoslav, şi indiferent de calea aleasă de ei pentru spargerea statului naţional, invoca, unanim, construcţia Europei Unite şi îşi căuta, cu toţii, o legitimitate şi un sprijin uneori dramatic de eficiente, cum a arătat-o drama iugoslavă. În mod curios, Bruxellesul-ui nu rămâne impasibil la asemenea solicitări, chiar dacă nu le încurajează făţiş, dar vine în întâmpinarea unor asemenea demersuri chiar prin legislaţie şi instituţii ale sale. În că din 1957 statele europene au început să cedeze părţi tot mai importante din suveranitatea lor Uniunii europene (şi predecesoarelor sale), iar diverse regiuni au deschis la Bruxelles “delegaţii permanente” şi “ambasade” (Catalonia, încă din anii 1980). La nivel instituţional, Bruxellesul găzduieşte, din 1994 un Comitet al regiunilor, după ce, în 1992, Consiliul Europei a lansat Carta limbilor regionale şi minoritare. “Receptivitatea” protagoniştilor europeni faţă de tendinţele centrifuge din state ale continentului poate părea absurdă sau paradoxală, unii ar putea-o explica prin străvechiul dicton Divide et impera. Mai aplicaţi, politologii pot observa, asemenea universitarului francezului Frank Tetart, că “dezvoltarea Europei regiunilor pare să fi fost lansată tocmai pentru a crea condiţii deosebit de favorabile emergentei naţionalismelor regionale”. Iar de la naţionalism regional la secesionism nu-i decât un pas.
“Credem în Europa, suntem Europa, viitorul nostru e în europa”, clama şeful naţionaliştilor basci imediat după anunţarea rezultatelor alegerilor regionale care dădeau satisfacţie secesionistilor. Discursuri “europene” similare pronunţa şi autonomiştii scoţieni, şi flamanzii din Belgia, şi autonomiştii din nordul Italiei, şi ceilalţi de-o orientare cu ei. Dar constructul european ar putea fi oare viabil cu caramizi-tandari din statele de azi ale continentului?
Sursa: “Curentul”
