Sfârşitul lumii de la Cannes la Bucureşti
Este în plină desfăşurare evenimentul Les films de Cannes à Bucarest, ediţia a treia. Când citiţi aceste rânduri, deja am vizionat o duzină din filme. Din capul locului o spun, valoarea filmelor prezentate în acest an la Tribeca Film Festival este cu mult peste cea a filmelor de la Cannes. TFF este un festival dominat de filme experimentale. Şi ceea ce văd aici, în selecţia de la Bucureşti, imită filmele de la TFF, despre care am scris pe larg în ziare.ro.
De pildă, chiar filmul de gală, 7 Days in Havana, proiectat după o întârziere nepermisă, datorată unui scapete, deşi avea un microfon, este o pastişă după faimosul Una Noche al lui Lucy Mulloy, care prezintă o faţă promiscuă a Cubei, dominată de prostituţie şi de nevoia de a evada, aşa cum fac chiar interpreţii principali în realitate, când au venit să-şi ridice premiile şi nu s-au mai întors în Cuba. E un caz supermediatizat.
Aşa şi aici, vedem povestea leită a personajului Cecilia, prezent în două episoade. Deşi e împărţit în 7 episoade, urmând zilele săptămânii, fiecare episod fiind semnat de un alt regizor, Benicio del Toro, Gaspar Noé, Elia Suleiman, Laurent Cantet, Julio Medem, Pablo Trapero şi Juan Carlos Tabío, filmul este plictisitor, lung, tras de păr, poate cu excepţia segmentului în care apare Emir Kusturika.
Apropiat de formula „reality-show”, filmul face din Havana o muză sexuală, inclusiv homosexuală, ca în episodul Ritualul, dar şi una degradant mistică, precum în ultimul episod, Fântâna. Mândria şoferului cubanez care îi prezintă unui tânăr actor american Havana, este Capitoliul, copiat întocmai după Capitoliul americanilor de la Washington, numai că acesta, al cubanezilor, este mai înalt cu 5 centimetri, adică cu doi ţoli!
Şi celelalte producţii, multe franţuzeşti, dar şi ruseşti, palestiniene, italiene sau japoneze, sunt de o valoare îndoielnică, la limita realismului socialist, aşa cum vor arăta în cronicile viitoare.
De departe cel mai bun film din selecţie este Beasts of the Southern Wild (2011), cu care debutează newyorkezul Benh Zeitlin (n. 1982), după formula întâlnită la TFF, şi mă gândesc imediat la filmul canadian War Witch, capodopera vietnamezului Kim Nguyen, care a obţinut Marele Premiu al festivalului.
Este o originală viziune asupra sfârşitului lumii. Hushpuppy, o negresă de 6 ani, trăieşte împreună cu tatăl ei pe o insulă ameninţată de uragane. Pe insulă mai trăiesc doar câteva familii, în case insalubre, improvizate, amestec de gospodării precare şi obiecte îngrămădite, totul de o concreteţe formidabilă, cum numai arta filmului poate să surprindă, nu întâmplător filmul a obţinut premiul Camera d’Or. Povestea supravieţuirii acestor oameni este narată de Hushpuppy, care este obsedată de animale preistorice şi de topirea gheţarilor. Când furtuna vine, inundarea insulei este inevitabilă. Şi mâna de oameni se adună pe un fel de Arcă a lui Noe, unde îşi pun „averea”, purcei, găini, plante, ierburi, tot ce mai găsesc viu şi rătăcesc pe apă ca sălbaticul Mariner al lui Kevin Kostner din Waterworld (1995). Ceea ce le dă sens uman acestor supravieţuitori sălbăticiţi este iubirea, a lui Mariner pentru Helen, respectiv a lui Hushpuppy, o nesfârşită iubire, pentru mama şi tatăl ei, dar şi pentru viaţă.
Fascinant este limbajul de înţelept bătrân al lui Hushpuppy, în care naivităţile se îmbină cu sensurile adânci. Ea mereu dialoghează cu mama ei dispărută şi va pleca s-o caute. Această aventură în lumea civilizată îi întăreşte convingerea că adevărata viaţă e în sălbăticie. Aici, unde ea stăpâneşte necunoscutul, unde inima ei e puternică, fiindcă le spune celorlalţi că „Strong animals know when your hearts are weak” (animalele puternice ştiu când inimile voastre sunt slabe).
Fetiţa este jucată de Quvenzhané Wallis, care face un rol memorabil, motiv pentru care filmul a fost unanim îndrăgit de critici şi public, dovadă Marele Premiu obţinut la Sundance Festival, cel mai mare festival al filmului independent, dar şi premiul publicului la Festivalul de la Los Angeles. „The New York Times” l-a ales filmul anului.
Filmul lui Benh Zeitlin este un poem al supravieţuirii rasei umane.
Evident, filmul este o parabolă, în stilul lui Terrence Malick din The Tree of Life (2011), ideea de geneză. O altfel de geneză, în sensul că regizorul îi conferă eroinei puteri magice, aşa cum este secvenţa în care ea pune frână invaziei fiarelor numite aurochs, un fel de zimbri preistorici uriaşi. În acest punct, filmul aminteşte şi de formula lui Apichatpong Weerasethakul din Uncle Boonmee, încununat în 2010 cu Palme d’Or.
Fetiţa a fost crescută de tatăl ei, Wink (Dwight Henry), în spiritul rezistenţei în faţa primejdiei, a răului, învăţând-o cum să se descurce dacă va fi singură, cum să-şi facă rost de mâncare, cum să pescuiască. El îi alimentează la fiecare pas spiritul sălbăticiei.
Deşi aceşti câţiva rătăciţi vor fi recuperaţi de echipe de salvare şi duşi la adăpost, oferindu-li-se servicii medicale, condiţii de viaţă civilizate, ei evadează, fug înapoi, refuză civilizaţia, vor să se întoarcă la origini, acolo unde au văzut lumina zilei. Textul este de o frumuseţe colosală. Fetiţa narează toată povestea, povestea furtunii care se abate asupra paradisului terestru, sugerând salvarea prin Arca lui Noe, primul mit post-apocaliptic al lumii.
Şi locul imaginat de Zeitlin este la capătul pământului, rupt de civilizaţie, numit Bathtub, plasat undeva în sud, într-o margine de deltă a lumii. Puterea lui Hushpuppy vine din credinţa că dacă o verigă a lumii se pierde, întregul se năruie. Ea tot repetă această idee care leagă fiecare parte a universului şi îl face să existe. Sfârşitul lumii vine atunci când o partea ei moare sau nu funcţioneză. Ea luptă ca întregul să rămână cum a fost, întreg.
Beasts of the Southern Wild este victoria filmului independent, cultivat şi de TFF, asupra marilor studiouri hollywoodiene, dacă ne gândim că filmul a avut un deviz de 1, 8 milioane dolari, realizând în câteva luni peste 13 milioane. O producţie minimală, dar cu idei maximale. Este lecţia pe care americanii o dau europenilor, producţiilor prezentate la Cannes, una mai defectă ca alta. Vom reveni şi cu analiza celorlalte filme aduse la Bucureşti.
Grid Modorcea
Peştele de la Cannes se-mpute
Şi ediţia din acest an a Festivalului de la Cannes confirmă faptul că ne aflăm într-o zonă a sferelor de influenţă, cum ar spune Marin Sorescu. Că este un festival politic, poate fi dovedit prin prezenţa unor filme fără valoare, dar care trebuiau să fie, fiindcă reprezintă Cuba, Palestina, Iran, România sau Rusia.
Aşa este plicticosul 7 jours à la Havana, analizat anterior, în care întâlnim şi un episod semnat de Elia Suleiman, regizor palestinian, comparat cu Buster Keaton şi Jacques Tati, pentru că seamănă cu primul şi aduce cu absurdul celui de-al doilea, dar gagurile din segmentul lui nu au nici un haz.
Şi filmul Divine Intervention, care a luat premiul juriului şi premiul criticii la Cannes în 2002, este la fel de insipid. Or fi de neînţeles pentru noi glumele palestiniene?! Acţiunea se petrece la Nazareth, unde s-a născut şi Suleiman, şi e alcătuită numai din momente absurde. De fapt, sunt momente care exprimă prostia omenească, ca în umorul evreiesc. De ce oare personajele din filmul său reprezintă oameni atât de proşti? Ca să definească locul unde s-a născut Iisus.
Momentele mai interesante apar în partea a doua a filmului, care se petrece la graniţa palestiniano-israelită, unde se transformă într-un pamflet politic: se ironizează soldaţii israelieni, absurdul controlului vamal. Un palestinian care trăieşte la Ierusalim nu poate ajunge să-şi vadă iubita, o palestiniană din Ramallah. Toţi sunt opriţi. El are ideea să umfle şi să dea drumul unui balon pe care e desenat chipul lui Yasser Arafat. Balonul trece, distrage atenţia soldaţilor, ocupaţi să captureze balonul, iar el se strecoară cu maşina dincolo de baraje. Balonul cu imaginea lui Arafat zboară peste cetatea Ierusalimului şi ajunge pe vârful Moscheii lui Omar.
Mai e şi un moment când postul de pază se prăbuşeşte la trecerea frumoasei palestiniene (Manal Khader), care devine apoi o ţintă magică, de neînvins, pentru soldaţii israelieni aflaţi în poligonul de trageri. Sunt pamflete antirăzboinice, fapt pentru care a şi fost premiat.
În alt film al său, The Time that Remains (2009), Suleiman (un nume de paşă turc) este la fel de catâr şi anticreştin, mai ales în secvenţa când îi moare mama, care are lângă ea statuia Fecioarei. Iar el, regizorul-personaj, îi ia mamei ochelarii de pe nas şi îi pune Fecioarei, în timp ce mama se eliberează de tuburile care o ajutau să mai respire şi moare. În stradă, un tanc îl urmăreşte cu turela pe un tânăr care vorbeşte la celular cu iubita lui. Personajul lui Suleiman stă pe o bancă şi priveşte toate absurdităţile ce se petrec sub ochii săi. Lumea e dată peste cap. Nimic nu mai e normal.
Totul ar fi o consecinţă a faptului că în 1948 armata israeliană a ocupat Nazareth-ul, de fapt armata palestiniană s-a predat fără lupte, dar toţi luptătorii din rezistenţă au fost urmăriţi, prinşi şi ucişi. De atunci e o continuă vânătoare de palestinieni şi o luptă a celor vii de a-şi apăra drepturile, de a apăra memoria morţilor.
Filmul se bazează pe jurnalul tatălui lui Suleiman, luptător în rezistenţa antiisraelită, apoi pe scrisorile mamei sale şi pe propriile amintiri. Elia Suleiman îşi defineşte aşa opera: „Filmul trasează un portret al vieţii cotidiene a acestor palestinieni rămaşi pe pământurile natale, numiţi arabo-israelieni, şi care trăiesc ca o minoritate în propria lor ţară”.
Regizorul întreţine revolta lor pe calea unei comedii absurde, pe regulile redundanţei sau ale umorului negru.
Dar suprema nonvaloare a selecţiei este filmul rusesc In the Fog / În ceaţă (2012), coproducţie germano-ruso-olandezo-bieloruso-letonă, o ecranizare după romanul lui Vasile Bikov, realizată de regizorul Serghei Loznitsa, care depăşeşte în lentoare tot ce s-a văzut. O dramă, în care doi luptători în rezistenţă încearcă să ucidă un consătean acuzat pe nedrept de trădare, de colaborare cu inamicul, ar fi putut fi povestită în cinci minute, nu în 127 de minute. Lentoarea e fără sens. Ca şi sinuciderea celui urmărit, după ce urmăritorii săi sunt ucişi de nemţi. De fapt, tot de ruşi, care au pactizat cu duşmanul, purtând haine negre cu însemne naziste. Toată acţiunea se petrece într-o pădure plină de fumigene, ca să fim în ceaţă. Totul e previzibil şi anevoios povestit, ca în cel mai primitiv realism socialist, cu inconfundabilul joc stanislavskian al actorilor.
Sunt şi alte filme proaste, fără valoare, acceptate pe criterii politice sau de conjunctură, ca Like Someone in Love, filme anecdotice sau comedioare ca The Angels’Share, filme de umplutură sau thriller ca Killing them Softly sau pur experimentale, ca Holy Motors. Însuşi Reality, câştigătorul Marelui Premiu, ne spune povestea unui vânzător de peşte, dar cum se-mpute el, vom arăta într-o cronică viitoare.
Grid Modorcea
