Sperma lui Tudor Giurgiu

Cum a evoluat filmul românesc, implicit societatea românească, de la primul film, Amor fatal (1911), o dramoletă sentimentală, şi până azi, se poate vedea şi în ultima premiera a cinematografiei noastre, filmul Despre oameni şi melci (2012), o oglindă realistă semnata de Tudor Giurgiu, ex-director general al TVR, mare producător, fondator al festivalului „Transilvania” şi al Premiilor „Gopo”, film al unui om matur, deci, prin care vrea să ne arate cum vede el realitatea şi să ne spună la ce concluzii a ajuns. După ce vezi filmul, concluzia principală ar fi aceasta: „Nici sperma nu mai poate salva România!”

Subiectul e inspirat de un caz real, petrecut în anul 1992. Desigur, schizofrenia e mare: o fabrică (ARO, din Câmpulung Muscel) intră în procesul de privatizare şi trebuie să dea faliment, iar liderul sindical are ideea (venită de la un post tv) ca muncitorii să meargă la Bucureşti şi să doneze spermă la o agenţie americană de recoltat spermă umană.

S-a informat şi aşa e. Se duce şi la faţa locului, de unde revine bine instruit. Pe o racolare se dă 50 de dolari. Le face muncitorilor un calcul şi reiese că dacă donează o săptămână la rând, ajung să strângă 300 de mii de dolari cât costă fabrica la privatizare. Şi ei vor fi noii proprietari. Altfel va fi cumpărată de o companie franceză, care o va transforma într-o crescătorie de melci, iar din cei 3000 de muncitori, doar 300 nu vor fi concediaţi.

Cu francezii nu e de glumit, dovadă că omul de afaceri francez vine şi cu mostra, ce va ajunge să producă fabrica, făcându-i cadou directorului Vladimir (Dorel Vişan) două cutii de conserve cu melci. Şi directorul primeşte şi un plic convingător, care îl va face un bun aliat al demolării. Dacă în vechiul regim, porunca era „producţie”, iar acum cuvântul de ordine e „faliment”, se rezolvă, va fi faliment garantat! Dar pentru muncitori soluţia salvatoare e afacerea cu sperma, ultima alternativă. Zis şi făcut.

Deşi femeile fac grevă, fiindcă bărbaţii lor îşi vând bunatatea de spermă la americani şi nu-şi mai regulează femeile (vedem chiar o secvenţă ce anunţă un amor la binea, femeia stă răscrăcănată, dar bărbatul ei îi întoarce spatele!), muncitorii, fiecare cu doasarul lui într-o plasă, se urcă în tren şi merg la Bucureşti, unde însă au o mare surpriză. Liderul lor, George (Andi Vasluianu), după ce e lămurit de doctoriţa recoltării, le spune că americanii nu vor spermă de la muncitori, ci numai de la intelectuali, studenţi, oameni de soi, puternici şi fini, ca Supeman.

De unde Supermeni la o adunatură de pricăjiţi?! Şi atunci ei fac ce ştiu mai bine, înjură, huiduiesc, sparg geamurile cabinetului medical! Apoi fug, alungaţi de poliţie, şi se refugiază pe un maidan, unde fac un fel de pic-nic, mănâncă ce au adus de acasă şi beau bere.

Aici se petrece un cadru semnificativ: de la nivelul picnic-ului muncitoresc se vede mare, uriaşă, cât tot ecranul, Casa Poporului. Faţă în faţă, realitatea de azi a României capitaliste cu simbolul României socialiste. Tristeţea generală faţă în faţă cu monumentalul optimist construit tot de muncitori ca ei. Pe care, în secvenţa finală, îi vedem şi mai jos, cu pungi de plastic pe un deal culegând melci. Dacă mergeau în Spania, culegeau căpşuni.

Dar aici, acasă, melcii sunt mai buni dacă sunt mâncaţi cu usturoi şi cu măsură. Dacă nu, ajungem la vomă, ca în Senatorul melcilor (1995). Am intrat, se vede, de la faza fuck you într-o nouă fază a filmului românesc, a melcului la binea, deci spermă şi bale de melc, de unde rezultă un fel de spermania!

Ca şi acolo, în filmul lui Daneliuc, şi aici, deşi din alte motive, oamenii ajung să culeagă melci. Şi aici, ca şi acolo, directorul fabricii, un ex-ceauşist, este jucat de Dorel Vişan, într-o compoziţie caracteristică. De altfel, el e singurul care are personalitate şi dicţie, fiindcă restul actorilor sunt o decepţie.

Salvarea internaţională a filmului românesc vine de la subtitrările în engleză, franceză sau în română, cum se întâmplă aici, fiindcă o parte din replici sunt vorbite în franceză şi spaniolă. Dacă n-ar fi subtitrate, ar fi o varză.

Se ştie că sunetul a fost şi a rămas marea dramă a filmului românesc. Imaginaţi-vă ce ar fi fost pentru francezii de la Cannes filmul 432 fără subtitraj? Un dezastru. Şi aşa, în româneşte, nu se aud peste 50 la sută din replici. La fel, în „Despre spermă şi melci”, cum au numit unii filmul lui Giurgiu, sunetul e defect, ca şi telefoanele la care se vorbeşte. Străinii au şansa că citesc replicile, nu le aud. Deci din start filmele româneşti care participă la festivaluri scapă de acest handicap, sunetul.

Chiar şi cântecele din film, laitmotiv fiind „Drumurile noastre toate”, cântat de Dan Spătaru, se aud catastrofal. Iar când muncitorii îl cântă pleonastic în tren, e ca un nou „Hei rup”, amintind de primul film socialist, Răsună valea (1949), al lui Paul Călinescu, care stigmatiza lozinca de la cârciuma din sat: „Vinu, cantu şi amoru / Face fericit pe omu”. Sigur, şi acum băşcălia este că toate drumurile românilor duc la „spermata” (o manelizare între spermă şi speranţă). Ce ar urma? Noua lozincă a ţăranului român:

„Fuche bine, bea şi mâncă / Că te-aşteaptă o groapă adâncă!”

Ai impresia că aceşti cineaşti tineri, deşi foarte umblaţi, nu au intrat în viaţa lor într-o sală de film din America să vadă ce înseamnă sunetul la un film care se difuzează acolo! Sunetul este instrumentul esenţial în educaţie. Iar în America, educaţia se face într-o mare măsură prin film. De aceea, toate replicile se aud mai bine decât se citesc!

Apoi, tehnic, tot filmul lui Giurgiu e în acelaşi ton defect, la limita rezistenţei, nu departe de producţia socialistă. Viziunea oscilează între băşcălie şi nostalgie, între amorul la binea, ca în secvenţa de început, când liderul sindical şi secretara fabricii, Manuela (Monica Bârlădeanu), fac amor pe muchea acoperişului (un amor disperat, dezechilibrat) şi nostalgia comunistă (Casa Poporului) sau istorică, precum în scevenţa când muncitorii învinşi sunt priviţi de la nivelul statuii lui Mihai Viteazul!

Bine construit e doar personajul lui Dorel Vişan. Manuela debutează cu un amor la binea de tot hazul şi ajunge poliglotă şi fată cuminte. Dacă liderul sindicatului şi secretara directorului fac amor pe casă, ca berzele, e semn rău, e semn că fabrica de sub fundurile lor e în faliment! Iar personajul lui Andi Vasluianu e asemena lui, o aceeaşi pată de culoare, ca de obicei. S-ar fi putut remarca atunci când îşi recoltează sperma, dar s-a ruşinat, trage perdeaua, fiindcă regizorul e departe de rafinamentul lui Sam Garbarski din Irina Palm (2007).

Mă mir că a lipsit din acest film diva noului val, adică Gabriel Spahiu, dar i-a ţinut locul cald altă cocotă, Nicodim Ungureanu! Desigur, filmul nu e o comedie, e chiar o dramă trasă în jos, social, spre tragedie! Din păcate, modalitatea de realizare este foarte modestă, apropiată de realismul socialist, de filmele de actualitate ale unor Virgil Calotescu, Francisc Munteanu, Cornel Todea, Lucian Mardare, Mihai Constantinescu, Dan Marcoci sau Andrei Cătălin Băleanu, care ne îndemnau ca în filmul lui Andrei Blaier „Râdeţi ca-n viaţă, tovarăşi”!

Tema este nouă, falimentul şi ideea francezului demolator, care îi spune fiului său, îngrijorat că muncitorii vor rămâne pe drumuri: „Lasă, se descurcă ei. Întotdeauna la ei a fost aşa, au fost mereu în criză şi s-au descurcat”. Dar băiatul îl lasă baltă şi fuge după Manuela, de care e îndrăgostit şi îl toarnă pe tatăl lui, ce are de gând să facă, să-i lase pe toţi pe drumuri, iar ei îi propune un viitor franţuzesc!

Aşa se descurcă şi Tudor Giurgiu, cu un film anemic, dar totuşi mai puţin anemic decât filmul de debut. Dacă acolo era cu lesbiene, aici e cu spermă. Spermă asortată cu un act de les majestate, folosindu-se de imagini ale prezenţei starului american Michael Jackson la Bucureşti. E un salt bine copertat, nu-i aşa?!

Grid Modorcea