Suntem sau nu o ţară izolată?
de Corneliu Vlad
Un laitmotiv al primei declaraţii de politică externă (şi de exprimare oficială, publică, în general după suspendare) a preşedintelui Traian Băsescu este izolarea internaţională (sau nu) a României. Teza preşedintelui fiind că în timpul preşedinţiilor sale de până acum totul a fost bine, dar prin “întâmplările din 3-6 iulie”, cum le defineşte demnitarul parcă pentru istoria clipei, “s-a produs brusc un proces de izolare a României”. Din păcate, procesul nu e deloc brusc, are în spate un trecut ce tinde să devină nefastă tradiţie postdecembristă şi păgubos brand de ţară.
”Nu ştiu cum îşi poate imagina cineva o Românie izolată, cu care nu vorbeşte nimeni”, emite, cu candoare, preşedintele o afirmaţie stupefiantă. E adevărat că imediat după 1989 ne imaginăm şi doream să ajungem în alianţe şi instituţii euroatlantice, dar nu ne închipuiam că nu vom avea acolo parteneri şi aliaţi de nădejde, la greu. Criză politică prelungită din care nu putem sau nu vrem să ne extragem o dovedeşte mai mult decât oricare altă “întâmplare” din ultimii 22 de ani (cu excepţia, desigur, a mineriadelor) că România n-ar fi fost izolată, preşedintele o ilustrează prin parteneriatele strategice ale ţării (predecesorul său, Emil Constantinescu, avea marota trilateralelor cu vecinii, formule din care n-a mai rămas nimic).
Principalul parteneriat, fireşte, cu Statele Unite, învinuit de regulă şi de pe drept de romani că are doar componenta militară şi de securitate. Iată că se prefigurează şi zona economică – spune preşedintele – şi da ca exemplu afacerile proiectate cu Exxon şi Chevron (bine că n-a dat şi exemplul Bechtel sau altele, de firme americane mai mici, tot ruinătoare). Un nume de firma într-un discurs al unui şef de stat nu e un amănunt de trecut cu vederea, ca să nu spunem mai mult. Dar proiectele celor doi giganţi ai economiei americane nu-l prea entuziasmează pe romanul de rând, dimpotrivă.
În ierarhia discursului prezidenţial, urmează parteneriatul cu Franţa, unde, se recunoaşte, nu s-a făcut mai nimic (şi unde problema ţiganilor pare să fi devenit principalul subiect de discuţie). Iar cu Germania, cealaltă componentă a “motorului Europei Unite”, nici nu avem forma, zice-se, de relaţie privilegiată care ar trebui să fie parteneriatul strategic.
Revelaţia discursului – căci e cel puţin una – e menţionarea, pe locul al treilea, a parteneriatului cu Republica Coreea, dar din păcate nici aici nu se materializează ceva, cu toate insistenţele, tenacitatea şi disponibilităţile Seulului, în faţa cărora birocraţia de pe Dâmboviţa rămâne cetate inexpugnabilă.
În sfârşit, mai aminteşte preşedintele (la “şi altele”) de relaţiile cu China şi Rusia, dar cam succint, cam cu jumătate de gură. Cu China “a început…”, cu Rusia “trebuie să privim spre…”. Cam puţin.
Cum se vede, relaţii bilaterale nu prea consistente. De aici, laitmotivul izolării, sau nu. Ministrul de Externe respinge ideea preşedintelui că izolarea ţării ar fi intervenit brusc după instalarea guvernării USL. Şi exemplifica tot cu SUA şi UE (eternul scut spaţial şi eternul MCV). Oricum, tot despre izolare sau nu se încrucişează spadele.
Pe vremea războiului rece, un celebru comentator american observă că America vorbea de pace (şi luptă în Vietnam), URSS de bunăstarea şi fericirea poporului (şi ştim cum trăiau), Germania de reunificare (şi era scindata), Franta de grandoare. Adică, fiecare de ce nu avea şi şi-ar fi dorit să aibă. Iar noi, de la Cotroceni sau de la Palatul Victoriei, batem moneda pe relaţii bilaterale solide cu ţări grele şi ieşirea din izolare (sau nu).
