Motto Ziaristi Online: „Unii își vor apleca urechea spre tot felul de momeli și promisiuni ale cercurilor străine, fiindcă, din păcate, există încă oameni slabi, fără repere morale, dispuși să-și vândă serviciile pentru o monedă sau două – galbeni sau arginţi, pentru un bol de linte sau gulaș…” – Nicolae Ceausescu
In continuarea capitolului intitulat Intensificarea ofensivei spionajului, deturnarea planurilor Occidentului, prezentat in premiera online ca extras din volumul al II-lea al lui Larry L. Watts despre Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României, continuam cu studiul de mai jos, care reprezintă un fragment din acelasi volum, aflat în curs de pregătire pentru publicare. Extrasul din volumul al II-lea al lucrarii “Fereşte-mă, Doamne, de Prieteni“, de prof dr Larry L Watts, a fost reprodus pentru prima oara in exceptionala revista istorica din Basarabia condusa de prof dr Gheorghe Negru – Destin Romanesc. Vedeti PREMIERA. Larry Watts si “Prietenii”, Volumul II: Ceausescu si Basarabia, URSS contra Romaniei, confruntarea CIA – KGB
Sabotând Coșul III
Paradoxal, deși se revolta împotriva Coșului III, calificându-l drept paravan pentru „interferenţa occidentală în treburile interne” ale statelor socialiste (în special ale celor din componenţa URSS), regimul comunist ungar susţinea că tratatul în cauză a impus Budapesta să-și intensifice implicarea în situaţia minorităţilor etnice maghiare din statele vecine (în primul rând din România)11. Dacă implicarea Occidentului în treburile interne ale statului maghiar era considerată drept „interferenţă”, implicarea maghiară în treburile României era interpretată ca și „obligaţie umanitară”.
Nu mai puţin paradoxal e faptul că România s-a arătat mult mai puţin îngrijorată decât Ungaria de interferenţa occidentală în baza Coșului III. Întradevăr, România manifestase mult mai multă grijă faţă de contactele extinse și „schimbul liber” cu aliaţii săi din cadrul Pactului de la Varșovia, faţă de care avea o reticenţă profundă12.
Aici, mai mult ca oriunde altundeva pe câmpul de luptă al dezinformării, România era dezavantajată de faptul că a continuat, formal, să fi e membră a Pactului de la Varșovia, dar și de discreţia pe care o exercita în continuare referitor la măsura și gradul de colaborare cu SUA și antagonismul faţă de „aliaţi”. În 1979, Uniunea Sovietică și partenerii care „cooperau strâns” considerau regimul de la București drept adversar și, în consecinţă, au acţionat împotriva lui încă cel puţin un deceniu și jumătate. Chiar dacă, încă de la începutul anilor șaizeci, Bucureștiul a criticat, în mod repetat, acest amestec, eșecul încercării de a se separa oficial de Pact le-a permis „partenerilor apropiaţi” să păstreze frunza de viţă a alianţei „frăţești” și s-o proiecteze spre Occident, prezentând România ca angajată, în mod secret, într-o mult mai profundă colaborare cu Kremlinul.
La începutul anilor șaptezeci, sursele occidentale menţionau doar în treacăt criticile românești la adresa amestecului socialist. Moscova și-a realizat scopurile cu o ușurinţă aproape rușinoasă, printr-un aparat de amploare, care a fost capabil să transmită, prin zvonuri, ziare, articole de revistă, transmisiuni radio și TV, prin publicaţii „știinţifice” măsuri și teme propagandistice13. Utilizând acest amplu imperiu mediatic public și profesionist, a reușit să asigure o publicitate largă și persistentă unor teme specifice și să manipuleze percepţiile prin diseminarea unor mari cantităţi de informaţii false, care, inevitabil, au generat confuzie și au distorsionat interpretarea occidentală.
După cum remarca un analist de la CIA, oficialii aparţinând diferitor instituţii erau angajaţi să ofere explicaţii „aparent plauzibile” și povești „false”: „Aceste canale, de rând cu serviciile clandestine profesioniste, ar putea fi utilizate pur și simplu ca să umple piaţa cu o mulţime de povești și rapoarte aflate în conflict… Dacă volumul unei asemenea dezinformări este suficient de mare, sistemul analitic poate fi atât de afectat, încât informaţiile într-adevăr credibile sau utile se pot pierde printre celelalte”14.
Existenţa continuă a relaţiei oficial „fraterne” îi permitea Ungariei să-și prezinte în faţa Occidentului propriile eforturi în raport cu România ca fiind în primul rând umanitare și mai curând ca un aspect al „liberalizării” decât ca o tactică aprobată de sovietici în cadrul unei confruntări fundamental ostile. În consecinţă, Budapesta a reușit să utilizeze prevederile Coșului III de la Helsinki pentru a atrage susţinerea și infl uenţa Occidentului împotriva României. Dar a făcut acest lucru, cum am remarcat anterior, nu pentru a promova un schimb mai accentuat între Vest și Est, care era intenţia expresă a Coșului III, ci pentru a forţa Bucureștiul să accepte un „schimb” mai liber Est-Est, permiţându-i Ungariei (și Uniunii Sovietice) un mai mare acces în România, sub motive atât sacre, cât și profane.
Într-adevăr, politica de intervenţie devenise mai importantă ca niciodată, deoarece demonstraţiile din ce în ce mai publice ale antagonismului deschis dintre România și Pactul de la Varșovia ameninţau să submineze eficienţa propagandei antiromânești în Vest și să arunce în aer imaginea grijuliu formată a politicilor semiindependente ale maghiarilor (și polonezilor) și a „opoziţiei ascunse” a lui Kádár (și Gierek).
Conștientizarea de către Occident a rolului Budapestei de „gheară de pisică” a URSS în campania ei împotriva României, pe criteriul „drepturilor omului” putea discredita serios respectiva campanie, fie și doar din cauza modului extrem de brutal în care Moscova își trata disidenţii la sfarsitul anilor ’70 și începutul anilor ’80 15. Efectul de discreditare ar fi fost mult mai nociv dacă Bucureștiul ar fi început să atragă atenţia internaţională asupra tratamentului sovietic al etnicilor români din RSS Moldovenească – un caz de nedreptăţire a majorităţii, unic pentru URSS și fără vreo paralelă în Europa16. Cu excepţia rară a contactelor de nivel înalt de la sf. anilor ’70, Moscova a permis extrem de puţine contacte (în afară de turismul oficial, atent reglementat), cu atât mai puţin ideea de „schimb liber” între români și rudele lor „moldovene” din 1959 până în ultimii ani ai lui Gorbaciov, din timpul dezintegrării URSS.
În timp ce încerca să convingă Moscova să admită cel puţin un nivel nominal de interacţiune între România și RSS Moldovenească, Bucureștiul încerca să modereze campania Ungariei, care acuza un abuz brutal la adresa minorităţii maghiare din Transilvania, propunând, în primăvara lui 1977, contacte extinse cu Ungaria și acceptând crearea de consulate, de ambele părţi, la Cluj și la Debrecen.
La acel moment, românii fuseseră aproape total separaţi de populaţia Moldovei pentru aproape două decenii. Spre deosebire de reprezentanţa maghiară în România, permisă oficial, Bucureștiului nu i se permitea niciun centru cultural sau vreun oficiu reprezentaţional pe teritoriul republicii sovietice17. Iniţiativa românească a fost imediat „integrată” în propaganda Pactului, ca rezultat al presiunii sovietice și insistenţei maghiare, meritele fi ind atribuite greșit, iar Bucureștiul fiind prezentat ca reticent faţă de această problemă și susceptibil la presiuni din partea Moscovei (și Budapestei) în contextul unor probleme „umanitare”.
După 1989, într-un context ce implica acuzaţii similare de reprimare a minorităţilor, Bucureștiul insistase asupra deschiderii unui consulat al SUA la Cluj-Napoca, ce să permită realizarea unor observaţii directe și detașate. Instituirea lui a permis demascarea rapidă a falselor acuzaţii de genocid și a învinuirilor extravagante de reprimare18. În anii ’70 totuși nici Budapesta, nici Moscova nu erau interesate de evaluări obiective și, cu atât mai puţin, de ameliorarea aspectelor vulnerabile – ceea ce KGB numea „contradicţii” – ale relaţiilor României cu partenerii occidentali. Fiecare iniţiativă, act sau propunere a României, orientate spre occident, erau reinterpretate în propaganda Pactului ca atribuibile altei părţi, ca inexistente sau prin înșelăciune intenţionată, utilizând deseori cele mai primitive stereotipuri culturale.
Scrisorile lui Király și „politica secretă de asimilare”
În noiembrie 1977, maghiarul Károly Király, membru cu stagiu al PCR, și-a trimis prima dintre cele trei scrisori către ceilalţi membri ai Comitetului Central (unul dintre care era și el maghiar) și către fostul ambasador maghiar la București, plângându-se de probleme în tratamentul minorităţilor. Aceste misive au fost transmise și, în același timp, publicate de regimul de la Budapesta, și difuzate, în traducere, la Radio Europa Liberă.
Király, format în mediul sovietic, a denunţat in corpore declaraţiile, deciziile, legile și reglementările ofi ciale românești referitor la minorităţi ca „având doar scop propagandistic, în special al propagandei orientate spre străinătate”. El afirma că practicile românești „nu au nimic în comun cu marxism-leninismul sau cu drepturile elementare ale omului, cu umanismul, etica sau demnitatea umană”, fiind direcţionate, în schimb, spre „asimilarea forţată a naţionalităţilor care trăiesc în România”, fapt care, insinua el, era „imposibil de negat”19.
Încheindu-și tratarea politicii românești în domeniul minorităţilor cu acest rechizitoriu, Király a atacat apoi cultul personalităţii lui Ceaușescu și neprincipialitatea ideologică, probleme care, deși reale, erau irelevante în contextul politicii în domeniul minorităţilor:
„Nu societatea e rea, nu sistemul socialist trebuie blamat, dar metodele utilizate de cei de la conducere. Greșelile grave pe care le admit ei în interpretarea marxism-leninismului și în aplicarea principiilor fundamentale de care se ghidează partidul nostru trebuie evidenţiate. Trebuie să renunţăm la politica demagogică bazată pe cultul personalităţii și pe o aplicare arbitrară a marxismului… S-a demonstrat că cultul personalităţii n-a condus niciodată și nicăieri la ceva bun. Din contra, a devenit sursa multor dureri și suferinţe și o cauză a abuzurilor și greșelilor, deoarece masele, întotdeauna, l-au respins, sub orice deghizare sau cu orice justificare a apărut el”20.
Schimbarea bruscă de curs a lui Király, care nu a fost legată, aparent, în mod cauzal de vreun eveniment legat de politicile în domeniul minorităţilor a venit după decenii de fi delitate servilă faţă de regim. Era și în deplină conformitate cu scopurile politicii sovietice. Mihail Gorbaciov a trimis un automobil diplomatic sovietic în mod special ca să-l aducă pe Király de la Târgu Mureș, aflat la 330 km distanţă, la o recepţie la Ambasada Sovietică în timpul vizitei la București a liderului sovietic, cu un deceniu mai târziu. Demonstrând reliefat susţinerea și protecţia Moscovei faţă de „disidentul” antrenat de sovietici, „în prezenţa liderului român, Gorbaciov a discutat aproximativ 10 minute, în rusă, cu Király”, despre care presa spunea că e sub un arest strict la domiciliu21.
Doar cu câteva luni înainte de denunţul în tușe groase a lui Király, în august 1977, în timpul întâlnirii lui Ceaușescu cu Brejnev, în Crimeea, oficialul CC al PCUS responsabil de România, V.I. Potapov, l-a ameninţat voalat pe acesta cu posibilitatea ca „alte” state să înainteze pretenţii teritoriale la adresa României, dacă regimul lui nu ar înceta să insiste asupra identităţii și istoriei comune a românilor și moldovenilor22. Ca răspuns la reiterarea afirmaţiilor sovietice, cum că anexarea pământurilor românești de către Imperiul ţarist în sec. XIX a fost o acţiune legitimă și populară – și că „închisoarea” ţaristă a fost un „rai” comparativ cu „iadul turcesc”, o idee extrem de discutabilă pentru români, Ceaușescu a replicat că ţara lui „nu solicită niciun teritoriu de la Uniunea
Sovietică, ci doar să se spună că Rusia ţaristă a ocupat pământuri care fuseseră românești”23.
Conform raportului lui Potapov către autorităţile sovietice moldovenești, „accentuând lipsa de justificare pentru insistenţa românilor referitor la faptul că Rusia ţaristă a ocupat nelegitim pământuri românești, tov. Potapov i-a amintit tov. N. Ceaușescu că ele (dorinţele românilor) ar putea avea consecinţe nefaste. Ele ar putea trezi dorinţa altor ţări europene, vecine cu România, ca PCR să le recunoască dorinţele într-un mod similar, deoarece foștii conducători ocupaseră, la timpul lor, în mod ilegal, teritorii străine.
Tov. Ceaușescu a întrebat imediat: „La cine vă referiţi, la maghiari?” Tov. Potapov a răspuns că nu se referea la cineva concret și că ar fi inutil să se zgândărească trecutul”24.
Prin contrast cu imaginea șovină și xenofobă a regimului, prezentată în propaganda sovietică, răspunsul Bucureștiului la scrisorile din 1977 ale lui Király a fost unul de conciliere și investigare, nu reprimare, Ceaușescu și alţi funcţionari de partid admiţând problemele și discutând mijloacele pentru redresarea lor25.
Utilizând ceea ce observatorii occidentali considerau „un ton destul de conciliant”, liderul român a admis că în trecut s-au comis abuzuri, a reiterat dreptul la „învăţământ până la nivelurile cele mai înalte în limbile minorităţilor”, a încurajat discutarea deschisă a problemei și chiar a susţinut că „absolvenţii – în special profesorii, dar și specialiștii în medicină și agricultură – [trebuie să fi e trimiși] la baștină”, ca răspuns la plângerea că maghiarii erau trimiși în afara zonelor populate de maghiari și că în ele erau trimiși români26. Deși niciunul dintre cuvintele lui Ceaușescu nu sugera naţionalismul șovin, de care conducerea română era acum pe larg acuzată
în Vest, în ciuda faptului că susţinerea coerentă și publică a politicii avea implicaţii concrete, independente de vreo intenţie ascunsă, s-a impus o grilă definită pentru a interpreta toate declaraţiile și măsurile lui ca având intenţia de a induce în eroare auditoriul occidental, pretinzându-se că politica „reală” există doar în misterioase „ordine secrete”.
Ceaușescu avertiza în mod special împotriva „dușmanilor străini care instigă oamenii muncii – în special tinerii – la divizări pe bază de naţionalitate” 27. Bazându-se pe proaspătul exemplu al trădării și arestării lui Militaru cu doar câteva zile înainte și suspicios referitor la motivele scrisorilor lui Király, Ceaușescu afirma că „unii își vor apleca urechea spre tot felul de momeli și promisiuni ale cercurilor străine, fiindcă, din păcate, există încă oameni slabi, fără repere morale, dispuși să-și vândă serviciile pentru o monedă sau două – galbeni sau arginţi, pentru un bol de linte sau gulaș… Evident, asemenea oameni – indiferent dacă sunt români, unguri, germani sau
de alte naţionalităţi – nu au nimic de-a face cu societatea noastră, cu idealurile noastre sociale… îi vom trata pe cei care vor merge direct în tabăra inamicului cu dispreţul pe care îl merită”28.
Aluziile la mita străină (lui Brejnev îi plăcea să folosească expresia „30 de arginţi” când critica România pentru relaţiile ei cu China și cu Occidentul), la o mâncare din bucătăria tradiţională maghiară („gulaș”) și la un fel de mâncare, rezervat odinioară aristocraţiei germane („linte”), constituiau o critică abia voalată la adresa încercărilor serviciilor secrete sovietice, maghiare și est-germane de a recruta agenţi din rândurile populaţiei nemulţumite29.
Între timp, în uzinele și instituţiile publice din Transilvania a izbucnit o epidemie de explozii spontane și incendii neexplicate, cu o asemenea frecvenţă încât Ceaușescu a menţionat fenomenul în unul dintre discursurile sale de după ciocnirea din noiembrie 1978 de la Moscova30. Asemenea incidente aveau o valenţă etnico-naţională distinctă și aminteau de fenomene similare care apăruseră nu cu mult înainte de trunchierea teritoriului ţării în timpul celui de-al Doilea Război Mondial31.
După cum comenta un analist occidental, părea că „agresivitatea crescândă” a etnicilor maghiari la sfarsitul anilor 1970, reflectată în numărul în creștere de atacuri fi zice împotriva etnicilor români ar fi fost motivată de încrederea „că Ungaria este susţinută de URSS în ceea ce ţine de problema minorităţilor, deoarece Moscova vrea să-l pedepsească pe Ceaușescu pentru politica lui de independenţă”32.
Sunt evidente paralelele cu campaniile de zvonuri și violenţa fi zică ce s-au proliferat dintr-o dată în Transilvania după „declaraţia de independenţă” din aprilie 1964, când autorităţile etnice maghiare, responsabile de regiunea pe atunci autonomă, raportaseră peste 140 de incidente antiromânești de-a lungul unei perioade de două luni și jumătate, în timpul grevelor, de la 1 mai la 15 iulie 196433. Primul secretar al regiunii autonome, etnic maghiar, remarca pe atunci că fluxul de zvonuri se referea permanent la o iminentă „cesiune a Transilvaniei către Republica Populară Maghiară până la 23 august”, când se celebra ziua naţională a României socialiste.
Transferul teritorial iminent era motivat prin „relaţiile bune dintre URSS” și Ungaria, prin „ruperea relaţiilor dintre ţara noastră și URSS în rezultatul intensificării relaţiilor comerciale cu statele capitaliste, în special cu SUA” și prin pretinsa promovare de către București a unei „politici de românizare și eliminare a drepturilor etniei maghiare”34.
Insinuările că ar exista o „politică secretă” continuă de românizare erau un aspect fundamental al acestei campanii antiromânești, atât pentru Budapesta, cât și pentru Moscova, și o extindere logică a negării de către sovietici a identităţii românești a majorităţii populaţiei din RSS Moldovenească.
După cum îi aducea la cunoștinţă ambasadorului sovietic viceministrul român de externe, referindu- se la interpretările sovietice „eronate” ale „formării limbii române și poporului român” și „continuităţii lui în spaţiul carpato-danubian”:
„Citaţi cu insistenţă o serie de documente ale partidului nostru [ce cheamă la cesiunea Transilvaniei, Basarabiei, Dobrogei și Banatului] din perioada interbelică, pe care nici măcar nu le recunoaștem; România este etichetată drept stat imperialist, deși nu a fost niciodată unul; se vorbește despre românizare, dar pe cine românizăm noi – pe români?”35.
Larry L Watts
(va urma)
* Studiul reprezintă un fragment din volumul II, în curs de pregătire pentru publicare, al lucrării Ferește-mă, Doamne, de Prieteni. Războiul Clandestin al Blocului Sovietic cu România
Traducere din engleză de
Alex Cosmescu
Destin Romanesc
Chisinau, 2012
An VII (XVIII), NR. 1 (77)
R E L AŢ I I I N T E R N A Ţ I O N A L E
Note
11 Comparaţi afirmaţiile maghiare precum că „spiritul de la Helsinki” a creat „responsabilităţi faţă de maghiarii ce locuiesc peste hotare” și intervenţia „obligatorie” la care se refereau (Népszava, 25 decembrie 1975, p. 15) cu atacurile maghiare la adresa interferenţei occidentale în Andras (1973); Kulpolitka, nr. 4, 1975; Népszabadság, 18 februarie, 20 martie și 14 august 1977; „Nepszabadsag” referitor la politicile în domeniul drepturilor omului ale președintelui Carter, RFER, Raport general RAD/70, 30 martie 1977 (O traducere comentată a Unităţii maghiare), OSA, fond nr. 36, dosar nr. 2, raport nr. 44, p. 2; „Timar” despre drepturile omului, RFER, Raport general RAD/175, 2 septembrie 1977, p. 3-4
12 Vezi și Andras (1973), p. 51; Scânteia, 18 mai 1973; Agerpres în engleză, 4 iulie 1973
13 INTERKIT
14 Grabo, Cynthia M., Înșelăciunea sovietică în timpul crizei cehoslovace: un studiu în perspectivă, Studii în domeniul spionajului, vol. 14, nr. 1 (primăvara 1970), p. 21-22
15 Aniversarea a 30-a a grupului Helsinki de la Moscova: din dosarele secrete, National Security Archive Electronic Briefing Book, nr. 191, publicat la 12 mai 2006. Vezi, de ex., Nota informativă a lui Andropov către CC al PCUS „Cu privire la măsurile de stopare a activităţilor dușmănoase ale așa-numitului grup de asistenţă pentru implementarea în URSS a acordurilor de la Helsinki”, 5 ianuarie 1977 (documentul 10); Extras din procesul-verbal al ședinţei biroului politic al CC al PCUS cu privire la măsurile ulterioare pentru discreditarea serviciilor de spionaj ale SUA în cadrul campaniei antisovietice pentru „drepturile omului”, 24 martie 1977 (documentul 26); Extras din procesul-verbal al ședinţei biroului politic al CC al PCUS cu privire la măsurile împotriva activiștilor antisovietici de la „Amnesty International”, 10 iunie 1977 (documentul 29); Nota informativă a lui Andropov către CC al PCUS cu privire la rezultatele privind identifi carea autorilor documentelor antisovietice anonime din 1997, 27 februarie 1978
16 De exemplu, proporţia de etnici „moldoveni” din componenţa PCUS „era mai mică decât a oricăreia dintre naţionalităţile celorlalte 15 republici” și, cu toate că românii „moldoveni” constituiau 65% din populaţia RSS Moldovenești, ei reprezentau „doar 28%” din totalul Comitetului Central, restul de 72% constituindu-l etnicii slavi. King (1976 c), p. 11; ZevKarz et. al, redactori, Tratat cu privire la naţionalităţile sovietice majore, New York, The Free Press, 1975, pp. 441, 449-451; Abdurakhman Avtorkhanov, Aparatul Partidului
Comunist, Cleveland, World Publishing Company, 1968, p. 170-175
17 Contrastul dintre menţinerea contactului și comunicarea cu ungurii din Transcarpatia (RSS Ucraineană), în principiu locuitori din Ujgorod, era absolut evident
18 Oficiul ramural al Ambasadei SUA a fost deschis în 1993 și închis în 2009, deși România făcuse multe eforturi pentru a-l menţine deschis de teamă ca insinuările ce i se aduceau să nu capete credibilitate în mediile noii generaţii de oficiali ai ambasadei și Departamentului de stat, în cazul în care aceștia nu le-ar putea verifica la prima mână. România a angajat în acest scop observatori independenţi, care urmau să combată dezinformările cu privire la insinuatele represiuni venite din partea Pactului; pe toată durata deceniilor șapte și opt, antropologilor americani le-a fost asigurat accesul liber în localităţile rurale, în special cele din Transilvania.
19 Király, Károly, Către tovarășul Janos Vincze, membru al CC al Partidului Comunist Român, RFER, 27 ianuarie 1978, OSA, fond. nr. 36, dosar nr. 3, raport nr. 17, p. 3-4. Károly afi rma că vorbește în numele „maghiarilor, germanilor, sârbilor, evreilor, ţiganilor etc.”
20 Ibidem
21 Valkonen, Martti, Gorbaciov a ajutat minoritatea, HelsinginSanomat (Helsinki), 13 iulie 1987, p. 19, tradus în JPRS-EER-87-141, 23 septembrie 1987, pp. 1-3. Valkonen a preluat teza propagandistică conform căreia numai în Transilvania locuiesc 2.000.000 maghiari, iar în întreaga Românie până la 3.000.000; că autorităţile din domeniul educaţiei și guvernul „bombardează” populaţia cu „incitări ultranaţionaliste”; că doctrina românească e o doctrină a superiorităţii etnice și a „pan-românismului”, „Ceaușescu urmând calea naţional-socialismului”. În același timp, el ridiculiza „viziunea politică precum că România mai trăiește încă sub ameninţarea unei invazii a URSS”
22 Întâlnirile și negocierile lui L.I. Brejnev cu N. Ceaușescu în Crimeea, pe data de 5 august 1977, rezumate de V.I. Potapov, șeful secţiei române a CC al PCUS la 17 august 1977, Vezi: Negru, Gheorghe, Disputa dintre URSS și RSR privind tratarea istoriei relaţiilor ruso- și sovieto-române (documentul nr. 1), Destin românesc, nr. 3-4 (2010), p. 182-187; AOSPRM, fond 51, inv. 44, dosar 13, filele 126-135. Întâlnirea de 4 ore cu oficialii sovietici Cernenko, Blatov și ofi cialii români Andrei, Mitea și Ciolac a fost „cea mai lungă din ultimii cinci ani”. Ceaușescu l-a pus într-o situaţie neplăcută pe liderul sovietic, citându-i ca autorităţi în materie de identitate română comună, nu doar pe domnitorul Moldovei din sec. XVII-XVIII, ci și pe miniștrii ţarului din acea perioadă și făcând referinţe la publicaţiile sovietice din anii 1927-1930 și la Marea Enciclopedie Sovietică editată după cel de-al Doilea Război Mondial, în care se vorbea de identitatea comună a majorităţii populaţiei din România și RSS Moldovenească. Ripostând, L. Brejnev a subliniat că „nu trebuie să ne bazăm doar pe autori sau pe momente din lucrările acestora sau ale unor personalităţi, care conţin teze avantajoase pentru români”.
23 Negru, Gheorghe, Disputa dintre URSS și RSR privind tratarea istoriei relaţiilor ruso- și sovieto-române (documentul nr. 1), Destin românesc, nr. 3-4 (2010), pp. 182-187; AOSPRM, fond 51, inv. 44, dosar 13, fi lele 126-135
24 Ibidem
25 Ciorănescu, George, Moore, Patrick, Material documentar ofi cial românesc cu privire la minorităţi. Raport general RAD/75, RFER, 19 aprilie 1978, OSA, fond. nr.52, dosar nr. 6, raportul nr. 161. Pe data de 9 martie 1978, consiliile judeţene ale oamenilor muncii de naţionalitate maghiară s-au întrunit la București ca să discute cu privire la reprezentarea proporţională a maghiarilor și la cultura și educaţia în limbă maghiară în România, Agerpres, 14 martie 1978
26 Ibidem; La mijlocul lunii martie 1978, în discursul rostit la Plenara Consiliului oamenilor muncii de naţionalitate maghiară și germană, Ceaușescu a recomandat ca „tinerii să fi e angajaţi în școlile și să li se ofere funcţii în judeţele sau localităţile în care se predă în limba pe care ei o cunosc”, Agerpres, 15 martie 1978
27 Ciorănescu, George, Moore, Patrick, Op. cit., p. 3
28 Ibidem, p. 9-10; Agerpres, 15 martie 1978
29 Vezi de ex. discursul lui Brejnev în Novosti/APN, 21 august 1978
30 Andras (1978b), p. 14
31 Op. cit., p. 18. Vezi și Poncea și Rogojean (2007), p. 53-61; ASRI, Fond “D,” dosar nr. 5696, f. 22-26, dosar nr. 5877, f. 46-48; Dumitru (fără dată), p. 15; Tunăreanu, Nevian, Organizarea și activitatea desfășurată de serviciile de informaţii maghiare împotriva României în perioada interbelică, București, 1995,p. 89, 93. Király insinua că înlocuirea directorilor maghiari de la ÎPL (Întreprinderea de prelucrare a lemnului) „23 august” și de la Uzina chimică din Târgu Mureș, după ce ambele au suferit în urma unor incendii inexplicabile, are substrat etnic. Károly (1978), p. 3. În anii ´80, atât din motive de securitate, cât și din raţionamentele greșite că armata, ca structură bine organizată, și-ar putea transfera efi cienţa industriei civile, Bucureștiul numea ofi ţeri de armată în posturi responsabile la marile uzine industriale.
32 Brown (1988), p. 431-432
33 Vezi de ex. Nastasă, Varga, Andreescu (2003), documentele nr. 115-117, și în special nr. 119, p. 765. Vezi și Demonstraţii revizioniste în Transilvania, 11 decembrie 1964, Nastasă, Andreescu și Varga (2003), documentul 125, p. 776-777; Arhivele Open Society, Budapesta, fond 176 (România), inv. 2122/64
34 Op. cit., Iosif Banc, Târgu Mureș, 24 iulie 1964, Către Secretariatul CC al Partidului Muncitoresc Român, București; ASB, CC al PCR, cancelaria, dos. 100/1964, f. 1-4, documentul nr. 119, p. 764. Se răspândeau zvonuri că „de acum încolo, se permite a calomnia deschis politica partidului și a statului nostru, și a recurge la provocări, pentru că legea nu mai pedepsește” – o referinţă la decretul de amnistie generală al lui Gheorghiu-Dej (nr. 411)
35 Din jurnalul lui V.I. Drozdenko [ambasadorul sovietic în România], înregistrarea conversaţiilor cu V. Cazacu, membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, 12 martie 1989, Vezi: Negru, Gheorghe, Disputa dintre URSS și RSR privind tratarea istoriei relaţiilor ruso- și sovieto-române (documentul nr. 7), Destin românesc, nr. 3-4 (2010), p. 204-207; AOSPRM, fond 51, inv. 54, dosar 7, fi lele 48-54
