Cel puţin într-o privinţă, preşedintele a avut dreptate: ni s-a umplut ţara de experţi. Fel de fel de experţi care vin pe la televiziuni să-şi dea cu părerea, care mai de care, despre evenimente şi fapte, cu o morgă dată de greutatea argumentelor şi cunoştinţelor lor. Mai ales în preajma unor date cruciale, a împlinirii unor ani de la anumite evenimente importante pentru istoria noastră, ecranele televiziunilor sunt invadate de aceşti experţi istorici, strategi sau militari. Nu ştiu pe ce bază se face selecţia acestora, dar am constatat că majoritatea cunosc evenimentele tangenţial, dar îşi dau cu părerea şi afirmă unele lucruri pe care le consideră, după părerea lor, axiome indiscutabile, dar acestea nu rezistă la o analiză mai serioasă. Din păcate, moderatorii nu sunt pregătiţi pentru o asemenea analiză, iar asta îi face pe respectivii experţi să devină şi mai pătrunşi de importanţa afirmaţiilor lor. De exemplu, la fiecare 22 iunie o mare masă de experţi strigă în gura mare că trebuia să ne oprim pe linia Nistrului şi o spun ca şi o axiomă de netăgăduit, pe moment nu are cine să-i combată. Prin acest fapt, ei devin tot mai siguri de cele afirmate, ei mergând mai departe făcând o comparaţie între noi şi Finlanda acelor ani. Am scris într-un articol precedent (Ne puteam opri pe Nistru?) argumentele pro şi contra, încercând să expun acele decizii prin prisma cauzelor operaţionale, militare, tactice şi strategice. Astăzi mă voi opri asupra comparaţiilor dintre România şi Finlanda în acea perioadă, pentru a încerca să detaliez cazul finlandez, prea puţin cunoscut publicului nostru, pentru a-l lăsa pe el, publicul, să decidă dacă există mai multe similitudini sau diferenţe între noi şi Finlanda în al doilea război mondial. Dar pentru asta va trebui să încep cu începutul.

Un alt aspect referitor la opiniile acestor experţi, constat că aceştia nici nu cunosc cazul finlandez atunci când fac referire la acesta, vorbesc din păreri proprii sau din auzite. De aceea, voi spune de la bun început că în expunerea care urmează, principala mea sursă o reprezintă cea mai adecvată opinie, cea a celui care a condus ostilităţile de partea finlandeză atunci, precum şi în 1918, cea mai mare personalitate militară a Finlandei, omul care a condus armata finlandeză în trei războaie, în războiul de independenţă, cel de iarnă şi cel de continuare, după cum este numit în istoriografia militară finlandeză. Este vorba de mareşalul Carl Gustav Emil Mannerheim, iar sursa o reprezintă chiar memoriile sale.

Baronul Carl Gustav Emil Mannerheim, singurul mareşal finlandez, s-a născut la 4 iunie 1867 şi de la 15 ani este înscris într-o şcoală militară, exmatriculat pe motive disciplinare, face liceul, este admis la facultate şi pleacă la Şcoala de cavalerie Nicolae, la Sankt Petersburg, de unde promovează în 1889. Pe atunci Finlanda era mare ducat în uniune cu Rusia, aşa că el şi-a urmat cariera militară în cadrul armatei imperiale ruse, iniţial la un regiment de dragoni în Polonia, apoi din 1891 în garda de cavaleri a Majestăţii sale Maria Feodorovna în Sankt Petersburg, apoi luptă în războiul ruso-japonez (1904-1905) fiind avansat colonel pentru bravură în lupta de la Mukden. Conduce două expediţii de cercetare în China, apoi revine în Polonia ca şi comandant al Gărzii de cavalerie, cu gradul de general-maior, ulterior ajunge în anturajul imperial. În 1914, în primul război mondial, conduce brigada de cavalerie în sudul Poloniei, mai târziu ajungând să comande o unitate ruso-română pe frontul din Carpaţi în 1916.

 

Sunt extrem de interesante opiniile lui despre această parte a biografiei sale, mai ales pentru noi, românii. Desigur, în faza iniţială, Mannerheim susţine teza ofiţerilor superiori ruşi, conform căreia armata română slabă mai mult îi încurca prin faptul că erau nevoiţi să trimită trupe de sprijin în România, pe când interesul lor era să susţină propriul front, fără să mai aibă nevoie de prelungirea lui excesivă pe teritoriul României, care putea fi luată din două părţi, şi de către armatele germano-bulgare conduse de mareşalul von Mackensen. El ajunge să conducă, e drept, pentru scurtă vreme, două brigăzi de cavalerie ruso-române, două divizii române de infanterie şi o brigadă română de infanterie (condusă de colonelul Sturza, cel ce va trăda trecând la inamic) sub numele de „grupul Vrancea”. De o sinceritate extremă ne apare atunci acest citat din memoriile sale: „A apărut o situaţie stânjenitoare când o divizie de cazaci din segmentul adiacent, în noaptea de 3 februarie 1917 şi-a părăsit poziţiile pe neaşteptate, pur şi simplu pentru că comandantul ei şi-a pierdut încrederea în armata română, după cum a declarat ulterior, şi în felul acesta a permis inamicului să pătrundă şi să ocupe o creastă predominantă, de unde oraşul Focşani şi câmpia înconjurătoare puteau fi ţinute sub foc.” Într-adevăr, comandantul cazac şi-o fi pierdut încrederea în armata română, dar de ce nu a făcut-o mai devreme, ci numai atunci când luptele scăzuseră în intensitate datorită iernii grele, rezumându-se la patrulări şi atacuri demonstrative. Iar pentru această cotă, în vara lui 1917, românii vor vărsa mult sânge, în alte părţi chiar înlocuindu-i pe ruşii care fugeau de pe front, dar nu pentru că şi-ar fi pierdut încrederea în armata română, ci pentru că ei fac revoluţie, nu război.

Dar aceste aspecte nu avea de unde să le ştie Mannerhaim deoarece, decorat cu Ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a, este mutat în alt sector de front, mai la nord, asta după ce asistă într-o permisie la Sankt Petersburg la declanşarea revoluţiei din martie 1917. Este martor la luptele de acolo, apoi pe front, în Bucovina, remarcă slăbirea disciplinei din armata rusă, asta începând cu aprilie 1917. Luptă împotriva ofensivei austro-ungare din Galiţia, de la Tarnopol, şi Bucovina dând înapoi, cedând Tarnopolul şi Cernăuţii, chiar în preziua cumplitelor lupte de la Mărăşeşti şi Oituz, când trupele române au fost nevoite să facă faţă unei cumplite ofensive alături de ruşii care fugeau de pe front. Îşi rupe piciorul din întâmplare şi pleacă în concediu de refacere la Odessa, ideea că locul său nu mai era în cadrul armatei ruse, după o carieră de treizeci de ani, devenind tot mai pregnantă. Se hotărăşte să plece acasă, unde ajunge după nenumărate peripeţii.

Ajuns la Helsinki, Mannerheim devine conştient că nu se punea problema dacă Finlanda va fi antrenată în revoluţie, ci mai degrabă când va fi antrenată. Deoarece situaţia în Finlanda era deosebit de gravă. Din cauza apropierii de Petrograd, nenumăratele garnizoane ruseşti se molipsiseră de morbul revoluţiei, mai ales după ce bolşevicii preluaseră puterea în Rusia. Partidul social-democrat cedase în faţa elementelor radicale, se constituiseră gărzile roşii, şi la 13 noiembrie s-a declanşat o grevă generală în cursul căreia gărzile roşii s-au făcut vinovate de jafuri şi omoruri. Dezordinea a continuat, chiar dacă la 16 decembrie Finlanda îşi proclamă independenţa şi Lenin o recunoaşte la 4 ianuarie 1918. Dar Lenin ignoră cererea Senatului de rechemare a trupelor ruseşti staţionate în ţară, rămânerea lor era de fapt o garanţie că Finlanda se va uni benevol cu Rusia sovietizată cu sprijinul acestor garnizoane atunci când bolşevicii finlandezi vor cuceri puterea, iar garnizoanele ruseşti le vor acorda tot sprijinul necesar, inclusiv militar. Aceeaşi situaţie ca şi în Basarabia, Lenin a recunoscut autonomia, doar pentru ca Basarabia să se declare parte a noului imperiu bolşevic de bună voie, aceasta era reţeta. Iar dacă refuza, erau garnizoanele ruseşti bolşevizate să o ajute, dar în cazul Basarabiei a intervenit un alt factor decisiv numit armata română (vezi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia).

Linia frontului în februarie 1918

În cazul Finlandei, au apărut alţi factori pe care Lenin nu i-a luat în calcul. Unul dintre aceştia avea şi un nume, Mannerheim. La Helsinki, acesta este cooptat la conducerea Comitetului Militar în vederea apropierii unor evenimente grave: gărzile roşii, sprijinite de garnizoanele ruseşti ce numărat circa 40000 de soldaţi bolşevizaţi, vor încerca să preia puterea prin forţă, după modelul reuşit în Rusia. Mannerheim le propune conducătorilor finlandezi să plece de urgenţă în nord, pentru a nu fi capturaţi de iminenta lovitură bolşevică. El o face şi călătoreşte incognito, după aventuri ajunge la Vaasa de unde începe strângerea voluntarilor pentru lupta de independenţă a Finlandei. Într-adevăr, o parte din guvern este arestată de bolşevici, alţii reuşesc să scape şi să i se alăture lui Mannerheim.

S-a strâns o armată de voluntari a căror instrucţie se făcea din mers, cu arme cumpărate din Germania, de la ruşii care le vindeau pe băutură sau confiscate de la ei. Ofiţeri au devenit militarii din batalionul 27 vânători, circa 1800 de oameni, singura unitate pregătită, aflată la instruire în Germania. Pentru început au dezarmat şi capturat începând cu noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1918 toate garnizoanele ruseşti din nordul ţării. În aceeaşi zi gărzile roşii arestau guvernul. În patru zile tot sudul Botniei Orientale era eliberat, 5000 de ruşi luaţi prizonieri, 8000 de puşti, 34 mitraliere şi 37 tunuri capturate. Au continuat acţiunile de gherilă ale trupelor lui Mannerheim, după care s-a trecut la război clasic, deschis, de la începutul lui februarie vorbind un front de luptă care împărţea Finlanda în două, sudul bolşevic şi nordul lui Mannerheim. Războiul s-a încheiat în luna mai cu victoria trupelor conduse de Manerheim care au curăţat întreaga Finlandă, unele operaţiuni desfăşurându-se şi pe teritoriul rusesc. Finlandezii au fost ajutaţi şi de o brigadă de voluntari suedezi şi de un corp german venit în ajutor.

De aici deja putem identifica câteva diferenţe majore între felul în care şi-a cucerit Finlanda independenţa şi situaţia Basarabiei, sau care ar fi fost soarta Basarabiei dacă nu interveneau trupele române.

În primul rând, curăţirea Basarabiei s-a făcut cu pierderi mult mai reduse, lupte mai grele s-au dus la Tighina, Vâlcov şi în zonele Bugeacului, precum şi aproape de linia Nistrului. În faţa unei trupe experimentate şi disciplinate ca şi armata română, bolşevicii au preferat de cele mai multe ori să dea dosul, fugind peste Nistru. De exemplu, nici nu s-au bătut pentru Chişinău, au fugit atunci când au aflat că armata română trecuse Prutul. În schimb, doar în bătălia pentru oraşul Tampere din aprilie 1918 bolşevicii au pierdut 2000 de combatanţi morţi şi 11000 de prizonieri.

O altă diferenţă, de partea bolşevicilor au luptat foarte mulţi finlandezi, pe când în cazul Basarabiei, moldovenii de partea revoluţiei bolşevice erau într-un număr relativ redus.

Dar concluzia se impune de la sine, fără rezistenţa şi lupta condusă de Manerheim, Finlanda ar fi fost doar o republică unională comunistă în cadrul Uniunii Sovietice, fără existenţă politică, libertate civică sau orice formă de libertate. Printr-un război sângeros, finlandezii şi-au salvat ţara de la dezastru. Aceeaşi soartă îi era hărăzită şi Basarabiei, dar ea a fost salvată de armata română tot în ianuarie 1918, atunci când bolşevicii vor intenţiona să aresteze Sfatul Ţării.

Mergând mai departe, unii au susţinut că Stalin a fost mai supărat pe români decât pe finlandezi, deoarece românii au desfiinţat republica bolşevică ungară. Ei bine, finlandezii, după obţinerea independenţei şi alungarea bolşevicilor, au trimis trupe în Estonia pentru a-i ajuta pe estonieni să se debaraseze şi ei de comunişti care ocupaseră jumătate din ţară şi ameninţau capitala. Cele două regimente de voluntari au contribuit la contraofensivă, participând la cucerirea Narvei şi eliberarea ţării (24 februarie 1919). Până la urmă, şi Finlanda a fost o pavăză a Occidentului împotriva pericolului bolşevic, alături de Polonia şi România.

Una din tezele des vehiculate la noi este reală, cea a slabei dotări şi înzestrări a forţelor armate în perioada interbelică. Astfel, ni se creează în subconştient imaginea conform căreia finlandezii s-ar fi înarmat şi pregătit mult mai bine decât noi. Dar iată că Mannerheim combate această idee. Şi el se plânge de faptul că guvernele şi parlamentul se opuneau acordării creditelor necesare pentru înzestrarea armatei, deşi încă de la începutul anilor 30 se puteau întrevede semnele furtunii ce se pregătea să vină. Deşi se făcuseră unele progrese în pregătire şi instrucţie, se formase o nouă generaţie de ofiţeri, despre dotări şi armament iată ce zice Mannerheim: „Armamentul şi echipamentul lăsau de dorit. În mare parte, armata nu avea alt armament decât cel ce provenea din războiul de independenţă, care era uzat şi demodat. Lipsea orice material modern. Subvenţiile alocate de stat abia fuseseră de ajuns pentru întreţinerea forţelor armate, neglijându-se în întregime armamentul şi echipamentul.”

Asta în condiţiile în care încă de la primul plan cincinal din anii 20 Uniunea Sovietică trecuse la înarmare pe scară largă, Germania va face la fel abia după 1933, în timp ce statele occidentale vor neglija cu totul acest capitol, convinse că ordinea de la Versailles va dura mult şi bine. Abia Franţa îşi va fortifica frontiera construind linia Maginot care se va dovedi total inutilă în mai 1940. Mannerheim descrie în memoriile sale şi o întrevedere cu guvernatorul băncii naţionale finlandeze, Risto Ryti, tot în scopul de a-i cere credite pentru armată. După ce l-a ascultat cu respectul cuvenit unui erou naţional, Ryti, în timp ce-l conducea spre uşă, a întrebat: „La ce bun să acordăm aceste mari credite armatei, pentru că nu va fi nici un război?”

Mannerheim a fost o scurtă perioadă regent, până la alegerea unui rege, apoi s-a retras din viaţa publică până în 1931 când este numit şef al Consiliului Militar al Finlandei. Din această postură se va lupta cu guvernul, parlamentarii şi politicienii pentru mai mulţi bani pentru armată, eforturi deosebit de dificile deoarece nimeni nu vedea în acei ani posibilitatea unui război. Seamănă cu situaţia politică de la noi în acea perioadă, nu-i aşa? Dar Mannerheim a obţinut ceva, nişte sume ceva mai mari decât ar fi vrut să dea politicienii, dar mult mai mici decât cele solicitate. În acest punct ne putem întreba care ar fi fost situaţia militară a României dacă un astfel de Mannerheim am fi avut noi din 1931 într-o poziţie de o importanţă similară? Închipuiţi-vă dacă Ion Antonescu, de exemplu, ar fi fost într-un post echivalent din 1931? Dar să ne aducem aminte, memoriul lui Antonescu trimis regelui Carol al II-lea în 1938 referitor la proasta înzestrarea a armatei a avut drept rezultat internarea acestuia sub pază.

Presiunile sovietice asupra Finlandei s-au intensificat începând cu 1938, imediat după anexarea Austriei de către Germania, Anshlussul. La 14 aprilie, secretarul doi al legaţiei sovietice la Helsinki, Iarţev, a cerut o întrevedere la ministrul finlandez de externe, Holsti. Acesta îi expune faptul că i s-au acordat puteri pentru a discuta confidenţial îmbunătăţirea relaţiilor dintre cele două ţări, propunând ca în cazul unei debarcări germane în Finlanda cu scopul de a ataca pe aici teritoriul sovietic, Finlanda să accepte ajutorul militar sovietic şi să ofere garanţii pentru cazul în care va avea loc la Helsinki o lovitură de stat pronazistă. A adăugat că guvernul sovietic dorea să respecte independenţa Finlandei şi integritatea sa teritorială. Câtă ipocrizie conţineau vorbele acestea se va vedea mai târziu. Partea finlandeză şi-a declarat neutralitatea şi hotărârea de a-şi apăra teritoriul şi independenţa, iar la întrebarea în ce constau aceste garanţii cerute de sovietici, Iarţev nu a dat un răspuns precis, totuşi, convorbirile s-au prelungit toată primăvara şi vara. Negocierile au continuat în cursul toamnei, dar cererile sovietice deveneau tot mai clare şi mai imperative. Ei cereau să participe la înarmarea arhipeleagului Aland, teritoriu disputat între Finlanda şi Suedia, apoi au cerut ca ei să construiască o bază aeriană şi navală în insula finlandeză Suursaari, garantând integritatea teritorială a Finlandei, uitând că prin aceasta chiar integritatea teritorială a Finlandei avea de suferit. În septembrie 1938 Germania obţinea regiunea sudetă de la Cehoslovacia, iar presiunile sovietice se vor intensifica.

La 5 martie 1939 Litvinov cere cesiunea prin arendă a patru insule din golful Finic pentru 30 de ani, dar răspunsul finlandez a fost că aceste insule fac parte din teritoriul finlandez a cărui integritate a fost recunoscută de către URSS prin tratatul de la Tartru când aceste insule au fost demilitarizate. Litvinov revine propunând ca şi compensaţie un teritoriu rusesc de la nord de lacul Ladoga, propunere respinsă de partea finlandeză. Totuşi, Mannerheim a susţinut ideea conform căreia trebuia găsită o soluţie pentru a da satisfacţie URSS, inclusiv prin unele cedări, pentru a îmbunătăţi relaţiile Finlandei cu marele său vecin. A susţinut asta şi în convorbiri cu primul ministru şi preşedintele, insistând că aceste insule nu aveau o utilitate pentru Finlanda şi nici nu exista posibilitatea să fie apărate, oricum ele fiind demilitarizate, iar pentru ruşi aveau o valoare reală deoarece închideau accesul spre golful Ladoga, dar interlocutorii săi nu au acceptat. De aici vedem că mitul creat în jurul lui Mannerheim, conform căruia acesta a fost un apărător intransigent al integrităţii Finlandei, nu are suficientă acoperire în realitate. A fost un om pragmatic care a căutat o cale de mijloc, chiar cu preţul unor cedări teritoriale minimale, pentru a evita războiul.

La începutul anului 1939 Mannerheim reia discuţiile cu Suedia pentru o alianţă militară, un proiect al său pe care a tot insistat de douăzeci de ani, fără succes. Planul iniţial al lui Mannerheim era o alianţă a Nordului, deşi Suedia profitase de greutăţile Finlandei din Războiul de independenţă şi ocupase arhipeleagul Aland, teritoriu rămas în dispută. Primul pas spre o alianţă a Nordului, care ar fi dat un semnal de unitate care i-ar fi făcut poate pe sovietici şi pe germani să fie mai circumspecţi. Tocmai de aceea partea finlandeză propusese Suediei ca prim pas militarizarea în comun a arhipeleagului Aland. Dar tocmai Suedia, spre care se îndreptau speranţele lui Mannerheim, care ar fi avut toate motivele ca Finlanda să reziste URSS, deoarece în caz contrar ea ar fi fost următoarea ţintă a agresiunii sovietice. Arhipeleagul Aland, cheia Balticii, dezarmat atrăgea pe toată lumea, inclusiv sovieticii se arătaseră interesaţi de el. Dar Suedia îşi va retrage sprijinul de îndată ce presiunile sovietice asupra Finlandei s-au intensificat. Sovieticii se vor lămuri cu acest prilej de substanţa colaborării nordice şi vor înţelege realitatea: Finlanda era total izolată diplomatic.

Se spune că istoria se repetă. Amintindu-ne de atitudinea Suediei faţă de Finlanda în două rânduri, atunci când a avut nevoie de ea, mă refer la cea a guvernului suedez, nu a voluntarilor din Suedia, atitudine care se va repeta mai târziu, având în minte asta nu mă pot abţine să nu pun o întrebare celor care susţin dotarea forţelor noastre aeriene cu avioane sudeze: la următorul conflict în care vom fi implicaţi, poate împotriva unei puteri militare superioare, atunci când vom avea nevoie de noi avioane pentru a le înlocui pe cele pierdute, vom avea nevoie de piese de schimb, de mentenaţă, deoarece defecţiunile vor fi mai dese datorită funcţionării suplimentare, deci în aceste cazuri, Suedia, ca producător care nici nu este membru NATO, Suedia în cât timp credeţi că ne va întoarce spatele la presiunile acelei puteri mai mari? Lăsându-ne fără piese de schimb şi avioane? Dacă i-a făcut asta Finlandei, credeţi că nu o va face şi altora?

Dar URSS devine tot mai nerăbdătoare. La 5 martie 1939 cere Finlandei să-i arendeze pentru 30 de ani patru insule din golful Finic. Răspunsul finlandez a fost că nu poate discuta cesiunea unor insule unei puteri străine, deoarece făceau parte din teritoriul a cărui integritate a fost recunoscută de URSS prin tratatul de la Tartru, când insulele au fost demilitarizate. O nouă propunere rusă oferea ca şi compensaţie un teritoriu la nord de lacul Ladoga, propunere din nou respinsă de Finlanda. Da, URSS recunoscuse teritoriul finlandez prin tratatul de la Tartru din 1922, şi totuşi nu a împiedicat-o să o atace, tot pentru teritoriu. Asta este pentru cei care susţin că dacă URSS ar fi recunoscut Basarabia ca parte a României nu ar fi cerut-o în 1940. Complet fals, Stalin a spus că tratatele nu valorează nici cât hârtia pe care sunt scrise, ceea ce s-a văzut atât în cazul Finlandei, cât şi în alte cazuri.

Mannerheim era favorabil discutării şi ajungerii la o înţelegere cu sovieticii pe baza propunerii cu arendarea celor patru insule, menţionând faptul că pentru Finlanda aceste insule nu prea aveau importanţă strategică, fiind demilitarizate, dar dacă ruşii se simţeau mai în siguranţă cu posesia lor, deoarece închideau intrarea în golful Ladoga, puteau să le dea satisfacţie, dar preşedintele şi primul ministru au refuzat spunând că orice guvern care va accepta aşa ceva va fi răsturnat a doua zi.

Molotov l-a înlocuit pe Litvinov la 4 mai, dar până atunci Germania a înghiţit şi ce a mai rămas din Cehoslovacia după conferinţa de la Munchen. Germania a propus în aprilie Finlandei, Suediei şi Norvegiei încheierea unor pacte de neagresiune, dar a fost refuzată, ţările menţionate dorind să rămână neutre. Mai târziu, când ministrul Paasikivi i-a repetat lui Stalin dorinţa de neutralitate, acesta i-a replicat că este imposibil, marile puteri nu o vor permite.

În mai 1939, guvernele francez şi englez au iniţiat discuţii cu Moscova în vederea formării unei coaliţii defensive contra Germaniei. Nu au fost deloc promiţătoare, au avut şi părţi mai puţin cunoscute, dar au ajuns în impas atunci când URSS a cerut dreptul de a invada naţiunile limitrofe în cazul în care acestea ar fi fost supuse unei presiuni germane sau agresiuni, indiferent dacă acestea cereau sprijin sovietic sau nu. Guvernul sovietic îşi exprimase dorinţa de a întâmpina armatele germane înainte ca trupele poloneze şi române să fi fost înfrânte de nemţi. În acest cadru intra şi Finlanda, în viziunea sovietică, care trebuia să cedeze coaliţiei, de fapt a URSS, Hanko, Aland şi insulele din golful Finic. Moscova a mai continuat discuţiile cu franco-britanicii, dar mai târziu s-a văzut de fapt că era vorba de o manevră pentru a pune presiune pe Hitler care să ofere cât mai bune condiţii pentru viitoarea alianţă sovieto-germană parafată la 23 august 1939 sub numele de Pactul Ribbentrop – Molotov, imediat după ce URSS îşi dezlegase mâinile în Extremul Orient prin ofensiva din Mongolia, de la Halhin Gol, condusă de generalul Jukov, un blietzkrieg care a zdrobit armatele japoneze, tăindu-le pofta de a intra în Siberia din China. Acest eveniment a făcut ca atenţia japonezilor să fie îndreptată spre Oceanul Pacific, sovieticii putând muta trupe din Extremul Orient atunci când au avut mai mare nevoie de ele, la bătălia pentru Moscova, fără ca japonezii să-i deranjeze cu ceva tot restul războiului.

Pactul sovieto-german a fost urmat la o săptămână de atacul asupra Poloniei, la 1 septembrie Germania, la 17 septembrie Uniunea Sovietică. Polonia fiind împărţită între cele două, URSS a trecut mai departe pe lista sa, aşa cum era trecută în protocolul secret, chiar dacă la 17 septembrie, la data la care deschidea ostilităţile împotriva Poloniei deja învinse, URSS s-a angajat să respecte neutralitatea Finlandei.

Asta doar până termina cu Ţările Baltice. Pretextul a venit foarte curând, la 18 septembrie, când submarinul polonez Orzel a fugit din portul estonian Tallin unde se refugiase în noapte de 14 pe 15 septembrie. Conform regulilor neutralităţii, aceste ar fi trebuit reţinut şi echipajul internat, de aceea sovieticii i-au acuzat pe estonieni de violarea clauzelor neutralităţii şi că facilitaseră fuga submarinului, mai mult, că li s-a permis submersibilelor şi navelor inamice să utilizeze apele teritoriale estoniene. În aceste ape au apărut navele militare sovietice, escadrilele sovietice au început survolarea teritoriului eston, la frontieră au fost concentrate două sau trei divizii ruseşti. Ca să nu-i irite pe sovietici, guvernul eston a redus măsurile militare la minimum, în speranţa că URSS va respecta pactul de neagresiune semnat în 1932. Ministrul de externe eston a fost nevoit la 28 septembrie să semneze la Moscova un pact de asistenţă mutuală pe zece ani, care dădea dreptul URSS să dispună de baze navale la Saarenmaa, Hiidenma, Paldiski şi de unele aerodromuri pe aceste insule, unde sovieticii puteau menţine un număr convenit de trupe de aviaţie şi infanterie. După ratificare, comisia militară sovietică a venit cu pretenţii noi, care nu se regăseau în pactul semnat, ca pretenţiile de a dispune de aerodromuri de pe continent şi posibilitatea de a amplasa trupe pe teritoriul continental, dreptul de a folosi portul Tallin. În 18 şi 19 octombrie o divizie de infanterie, o brigadă de blindate şi una de aviaţie au pătruns în Estonia, ocupând-o militar fără probleme.

Estonia avea un tratat militar cu Letonia, iar estonienii i-au acuzat pe letoni că ar fi răspuns negativ solicitărilor lor, letonii au spus că nu a fost vorba de aşa ceva. S-a spus că imediat după agresiunea împotriva Poloniei, comandantul şef al armatei lituaniene, generalul Rastikis, ar fi propus Letoniei şi Estoniei o alianţă militară baltică care ar fi dispus de douăzeci de divizii. Pentru ca URSS să nu vadă în asta o provocare, a fost refuzat. Cu provocare, fără provocare, URSS tot a ocupat ţările baltice pentru următorii cincizeci de ani, dar a făcut-o pe rând, aşa divizate cum erau. La 2 octombrie 1939 este rândul Letoniei să fie nevoită să semneze un pact de asistenţă mutuală, iar la 11 octombrie rândul Lituaniei. Odată acceptate trupele sovietice pe teritoriul lor, a fost mult mai uşor să fie ocupate şi forţate să intre în marea familie a popoarelor socialiste.

Acum Uniunea Sovietică avea mână liberă împotriva Finlandei, la fel cum va avea în anul următor împotriva României. Poziţia finlandeză se şubrezise vizibil, de când cu ocuparea Estoniei, acum întreg sudul golfului Finic fiind în mâna sovieticilor. La 5 octombrie, ziua pactului cu Letonia, finlandezilor li s-a cerut să trimită un plenipotenţiar pentru negocieri, deci ruşii erau grăbiţi, deoarece la 8 octombrie au spus că întârzierea era foarte iritantă pentru Moscova. A fost trimis Paasikivi, ministrul Finlandei la Stockholm, negocierile începând la 12 octombrie.

Atunci Stalin şi Molotov au propus Finlandei un pact de asistenţă identic cu cel pentru Ţările Baltice, refuzat de Paasikivi, apoi un pact de asistenţă în completarea celui ruso-eston pentru închiderea golfului Finic, dar pentru care Paasikivi nu avea mandat. Atunci Molotov pune pe tapet următoarele revendicări, pe ulterior va sublinia că sunt minimale: Finlanda să cedeze URSS prin închiriere pe treizeci de ani portul Hanko şi zona limitrofă pentru a construi o bază navală cu artilerie de coastă şi o garnizoană de cinci mii de oameni, marinei de război sovietice să i se permită ancorarea în Lappohja, Finlanda să cedeze URSS insulele din golful Finic şi o fâşie de pământ din istmul Kareliei, pentru care va primi compensaţie 5526 kmp în nord, în Karelia Orientală. Fortificaţiile urmau să fie demolate pe ambele părţi ale frontierei, iar cele două state să nu adere la nicio alianţă sau grup de state îndreptată împotriva celeilalte.

Pretextul acestor cereri imperative îl reprezenta securitatea Leningradului, dar nu din partea Finlandei, care nu avea nicio intenţie agresivă, ci împotriva altor state care s-ar fi putut folosi de teritoriul finlandez pentru o agresiune contra sovietelor, Stalin menţionând Franţa şi Anglia, dar şi Germania, adăugând că acum sunt aliaţi, dar „totul se poate schimba în lume”. Nu înţelegea că pentru satisfacerea lor Finlanda trebuia să modifice constituţia, lucru care se putea face doar cu votul a 5/6 din Cameră, dar Stalin s-a arătat convins că vor fi 99% din voturi pentru, iar referitor la pactul de asistenţă mutuală, a venit cu exemplul ţărilor baltice, cărora prin aceste pacte li s-a întărit independenţa (!), când de fapt au dispărut de pe hartă până în 1991. Cam ăsta era Stalin şi cu el trebuia negociat. Expertul militar finlandez demonstrează că Finlanda era în măsură să respingă tentativa oricărei puteri de a debarca trupe pe coasta sa greu navigabilă şi că securitatea Leningradului depindea doar de deţinerea ţărmului meridional al golfului, lucru exact demonstrat şi în practică în 1941, când germanii au ocupat Estonia, Hanko izolat şi-a pierdut orice valoare militară şi a fost nevoie să fie evacuat.

Delegaţia revine acasă pentru consultări. Între timp are loc întrunirea celor patru şefi de stat scandinavi la Stockholm, de unde declaraţiile neutre confirmă şi mai mult izolarea totală a Finlandei.

Mennerheim a făcut o expunere tactică a situaţiei. Dacă se ceda Hanko, apărea o breşă în apărarea de coastă finlandeză şi un cap de pod sovietic îndreptat împotriva regiunilor vitale şi căilor de comunicaţii. Nu-şi făcea iluzii asupra promisiunii de a limita garnizoana la cinci mii de oameni, deoarece era uşor de transferat trupe suplimentare din Estonia sub acoperirea aviaţiei sovietice care domina partea sudică a golfului. Cedarea de teritorii în istmul Kareliei, frontiera istorică fixată în 1323 la Pahkinasaari, oferea ruşilor un teren presărat de lacuri, foarte propice apărării, după cum se va vedea în curând, şi va implica şi abandonarea poziţiilor defensive la care începuse lucrul încă din vară, în mare parte pe bază de voluntariat. Iar nimeni nu putea garanta că URSS va veni cu noi şi noi pretenţii, la fel ca şi în cazul Estoniei şi balticilor, dar atunci nu mai aveau cum să le facă faţă, din moment ce fuseseră părăsite teritoriile propice defensivei. Dar Mannerheim mai sublinia că URSS nu va ezita să folosească forţa şi prestigiul său nu ar tolera ca Finlanda să iasă din încurcătură fără să cedeze teritorii. Ruşii masau trupe în istmul Kareliei, iar începând cu 9 octombrie avioanele sovietice survolau ismul. În acest sens, Mannerheim, de teama unor provocări, decide abţinerea de la orice manevre care ar putea fi considerate agresive, precum şi la retragerea bateriilor de artilerie în interior, în aşa fel încât să poată trage dincolo de frontieră.

Au mai urmat runde de negocieri, la sfârşitul lui octombrie şi mijlocul lui noiembrie, cu prea puţine cedări de ambele părţi. În acest timp, menţionează Mannerheim, pentru a evita războiul, Finlanda ar fi putut apela la sprijinul Angliei şi Franţei care, în cazul în care ar fi făcut o demonstraţie navală în zonă, ar fi putut amâna, probabil atacul sovietic, obţinând un răgaz de câteva luni, astfel crescând şansele să rămână în afara conflictului.

Guvernul finlandez a dat semnale că ar dori continuarea negocierilor, dar nici un răspuns. În schimb, au început atacurile furibunde ale presei şi radioului sovietic, desigur, toate fiind în mâna statului, la adresa Finlandei, ceea ce nu prevestea nimic bun, toate semnele ducând spre împlinirea vorbelor lui Molotov din timpul negocierilor: „Acum e rândul militarilor să vorbească”.

la 26 noiembrie 1939, ruşii au înscenat ceea ce s-a numit „incidentul Mainilia” sau „canonada din Mainila”, la fel cum au procedat camarazii lor germani înainte de a ataca Polonia, la 1 septembrie. Aceştia au înscenat un atac al polonezilor la postul de radio din Gliwice, un oraş german de frontieră la 31 august 1939, care să servească ca pretext pentru invadarea Poloniei a doua zi. Sovieticii, după aceeaşi reţetă, au pus la cale canonada de la Mainilia.

La 26 noiembrie Molotov îl informează pe ministrul finlandez la Moscova că finlandezi au tras cu tunul în istmul Kareliei, la ora 15.44, ucigând un subofiţer şi trei soldaţi, alţi nouă fiind răniţi. Pentru a evita noi incidente, a cerut retragerea trupelor finlandeze la o distanţă de 25-30 km de frontieră. A doua zi răspunde guvernul finlandez care contestă faptul că proiectilele au fost trase de pe teritoriul finlandez, având în vedere şi ordinul lui Mannerheim de retragere a artileriei în spate, dincolo de bătaia tunurilor. Gărzile de frontieră constataseră că punctul de impact era la opt sute de metri de graniţă, lângă satul Mainilia, iar prin măsurători topometrice stabiliseră că s-a tras de la un kilometru şi jumătate, doi kilometri dinspre sud-vest, deci de pe teritoriul rusesc, lucruri consemnate şi în jurnalul de post. Deci, finlandezii resping protestul sovietic, cerând ca şi reciprocitate retragerea trupelor sovietice cu aceeaşi distanţă fixată de comun acord, iar experţii de ambele părţi să cerceteze incidentul. Ceea ce este ciudat, spune istoricul rus Mikahail Semiryaga că nici până acum nu s-au publicat numele victimelor incidentului de la Mainilia, iar în altă parte, o carte de istorie a trupelor sovietice de frontieră apar trei morţi şi şapte răniţi. Nepotrivirile nu se opresc aici, Molotov într-un discurs radiodifuzat la 29 noiembrie înfierează dorinţa nemăsurată a finlandezilor de a ameninţa securitatea Leningradului cu trupele lor şi au bombardat trupele noastre de lângă Leningrad, bombardament care a provocat pierderi grele unităţilor Armatei Roşii. Deci, intrăm în domeniul ficţiunii, Molotov vorbeşte la radio de bombardarea Leningradului, dar trimite o notă de protest pentru bombardarea de la Mainilia, localitate în istmul Kareliei. Asta a fost provocarea la care Mannerheim se aştepta încă de la jumătatea lui octombrie.

Evenimentele s-au derulat rapid, Molotov comunicând că guvernul său nu se mai simte legat prin pactul de neagresiune, apoi, deformând faptele şi uitând de clauza de reciprocitate a retragerii trupelor de ambele părţi, Molotov a pretins guvernul finlandez a pretins retragerea trupelor ruse la 25 de kilometri de frontieră şi, „după cum se ştia” trupele finlandeze îşi continuă atacurile nu numai în istmul Kareliei, ci şi în alte sectoare, de aceea guvernul sovietic se vede nevoit să rupă relaţiile diplomatice. Un teatru al absurdului, poporul finlandez de cinci milioane de locuitori, slab înarmat, să atace Uniunea Sovietică cu o populaţie de peste 170 de milioane de locuitori şi un teritoriu imens, plus înarmată până în dinţi.

Guvernul finlandez s-a mai adresat celui sovietic în încercarea de detensionare, dar URSS a răspuns deschizând focul. La Petsamo gărzile de frontieră finlandeze au fost atacate încă din 29 noiembrie, în 30 noiembrie dimineaţa ruşii au întreprins operaţii regulate cu forţe superioare pe uscat, în aer şi pe mare.

Războiul de iarnă sovieto-finlandez, sau Talvisota, după denumirea finlandeză, începuse.

(va urma)